Crezi că lectura cu voce tare te face să înțelegi mai bine ceea ce citești?

 Eu cred că da! Auzindu-mă citind îmi modulez vocea,așa încât să nu fie stridentă,poate aș deranja pe cei din jur sau nu mi-ar plăcea nici mie să- mi aud glasul strigător.Mi-aș da seama de pronunția cuvintelor,aș respecta rostirea vocalelor,aș păstra cuvintele în întregimea lor,nu le-aș pronunța fragmentat,aș simți ritmul propoziției,al frazei și-atunci,când aș greși,aș reciti cu mai multă atenție.Dacă citesc cu voce tare și n-aș înțelege unele cuvinte,m-aș opri,le-aș căuta în dicționar și astfel mi-aș îmbogăți vocabularul și-apoi le-aș folosi în dialoguri,compuneri.Ar fi necesar să respect pauze,să nu citesc așa,,pe nerăsuflate”,aș înțelege mai bine textul și l-aș putea rezuma,povesti.

Poate nu mi-ar plăcea să fiu întrerupt sau poate da,ca să explic ceea ce citesc și m-aș reauzi lămurind textul și astfel m-aș expune ca vorbitor,fără emoții.Sigur citind cu voce tare aș înțelege  mai intens emoțiile transmite de autorul cărții,iar ,citindu-mi temele,poate m-aș aprecia:e bine sau nu!

   Cu siguranță,acum e cam nepotrivit(desuet)să spun că citesc cu voce tare,când  ecranul din fața mea  e lipsit de viață sau când n-are cine m-asculta,dar mi-aduc aminte de lecturile citite de părinți, când literele mi se păreau niște furnici înțepenite și cum se străduiau să fie actori și-atunci citesc orice cu voce tare.Așa cred că-mi voi dezvolta  imaginația, memoria, concentrarea, gândirea.

compunere--Când vine primăvara...vin și fluturii....

 

Oricât am pândit mo­­mentul acela, oricât am aşteptat înfrigu­rat lângă tufele și mestecenii pădurii,n-am prins clipa în care, de sub învelişul umflat de seve, se deschideau foile delicate ale frunzelor crude. Când mă trezeam în câte o dimineaţă şi vedeam că primă­vara a sosit deja, fiindcă ,privită din pragul casei, pomii din grădină păreau acoperiți de un văl verzuliu, ce tremura uşor în bătaia vântului. În fiecare an se întâmpla la fel. Primă­vara mă păcălea de fiecare dată şi izbucnea tumultu­oasă, cât vedeam cu ochii. Lumea părea alta, ieşită pe tă­cute, într-o noapte, din ceţurile mohorâte de februa­rie, din ploile iuţi şi scurte, amestecate cu fulgi răzleţiţi, aduşi de vânturi.  

Aerul era și el altfel, mai uşor şi mai străveziu...se mai arătau şi alte sem­ne, din care înţelegeam că ceva s-a întâmplat, to­tuşi. Poate, un freamăt de crengi, poate, o lumină  care aluneca printe copaci, zborul păsărilor, ori poate doar bucuria cu care pământul primea, deopotrivă, ploile şi soarele. Afară ploua, ploua repede şi des, aşa cum numai primăvara se întâmplă, ploua şi vedeam înfrunzind pământul. În vremea asta, mă uitam la cer, să văd cum se mişcă norii, să as­cult păsările venite cum se cheamă una pe alta, între crengi. 

Am mers așa de curiozitate într-o poiană în care cred că acolo era împărăţia lor, a fluturilor. Cam pe la mijlocul primăverii cu soare, adică după ce nu mai era niciun pic de zăpadă pe nicăieri, în poiana aceea,auzisem,că apăreau mii şi milioane de fluturi, care zburau necontenit, doar vreo câteva zile, după care dispăreau brusc. Nu ştiu ce fel de fluturi erau, de ce se adunau ei în fiecare an, în acel loc, ce fel de adunare făceau ei acolo, cu ce se hrăneau în zilele ace­lea,fiindcă atunci când apăreau, pădurea era încă doar înmugurită, fără frunze. Am ajuns și m-am ascuns lângă o tufă de măceș. În poiană, fluturii erau deja acolo, roiuri, roiuri nesfârşite, în jurul fiecărui copac, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor nesfârşit, toc­mai de-acolo, din trunchiul şi crengile lui. Aveau aripi albe şi, din loc în loc, pe ele, nişte cercuri negre cenuşii, care purtau în mijloc un strop auriu.Voiam să-i las să mă înconjoare cu bătăile din aripi, catifelate şi moi, să mă misc  printre ei, să le văd mişcările încercuitoare, repetate oarecum după acelaşi tra­seu.Știam că acolo unde se îngrămădesc cei mai mulţi, acolo se află şi cel mai mare,un fel de  Rege al lor, ale cărui aripi păreau întotdeauna stropite cu aur. S-a întâmplat ceva ciudat :Regele s-a desprins dintre ceilalţi şi mi s-a aşezat liniştit pe mâna în care aveam o floricică albastră. Am încremenit, căci nu mă aşteptam la aşa ceva. Am mai apucat doar să ridic mâna uşurel, ca să mă pot uita la el mai de aproape şi să-i văd puful auriu de pe antene, picioarele terminate în nişte gheare mici,apoi m-am trezit că tot roiul acela coboară de pe crengi şi se aşează peste mâinile mele, pe cap, pe braţe,căutând să-l acopere protector pe cel mai frumos dintre ei, pe Rege. Priveam cu uimire şi bucurie,parcă voiau să ne jucăm.Am alergat prin poiană şi după mine pluteau perdele de fluturi, care mă urmăreau, iar în învălmăşeala aceea, Regele lor continua stătea nemișcat pe mâna mea. Am dat din mâini, ca şi cum aş fi vrut să zbor şi, deodată fluturele cel mare s-a desprins cu mişcări încete şi sigure de pe mâna mea,iar eu abia am apucat să-i mai văd încă o dată aripile minunat desfăcute, luminate de soare.

                A fost salutul de bun rămas...îi voi mai întâlni în primăvara ce va veni????

compunere--Crezi că este important să ai propria bibliotecă?

 

Mi-a plăcut ideea căsuțelor biblioteci de pe stradă după modelul american de sharing: „ia o carte, lasă o carte”și,curios,am urmărit pe cei ce luau și lăsau câte o carte.Văzându-mă, o fată mi-a spus că e plăcut să faci schimb de cărți,să vezi ce citesc,ce aduc ceilalți,e așa ca un schimb de păreri.

E adevărat,dar mi se pare important când am propria bibliotecă.Acolo adun cărțile pe care le doresc,acolo adun personajele cu care pot vorbi în gând oricând,dacă uit un nume,o întâmplare mă pot duce la pagina cărții și chiar pot fi certat de autor că sunt uituc,e așa ca-ntr-o prietenie,numai că-mi apar în față cuvinte,rânduri,dialoguri.Și-apoi locul acesta e magic în care sunt înconjurat de gânduri,de locuri,peisaje,nume,aventuri,fapte,peripeții...mă pot transforma în personaje,mă teleportez în centrul pământului,în stele,în alte galaxii...e ușa mea spre alte vieți...e altarul unde învăț despre bine.E important să am biblioteca mea- a doua familie,ca o căsuță în copac în care sunt înconjurat de roiuri de fluturi-cuvinte.

           (Biblioteca nu are răceala impersonală a computerului!!!!!!-mi-a șoptit Micul Prinț)

compunere--Crezi că a deveni campion are legătură cu locul unde te-ai născut?

 

  Rareori putem alege locul unde ne naștem.Oamenii se nasc acolo unde cei ce se doresc părinți  există: unii trăiesc la munte,alții la câmpie,alții lângă ape...fiecare are un loc sub cer,apoi acolo cresc,se înalță,rămân în casa lor veche sau pleacă spre alte zări...vorbesc cuvintele pe care le-au învățat în casă,învață altele noi și pe cele vechi le uită sau le păstreză ascunse undeva în suflet.

  Sigur locul unde ne naștem ne influențează mersul vieții,așa cum am citit despre fostul canoist român Ivan Patzaichin,copil al Deltei,crescut de un bunic iubitor și-apoi a avut dorința de a căuta mereu ceva nou,ca să fie peste adversari.Apa a fost pentru el un drum al norocului,al succesului.

  Am citit despre alpiniști,născuți lângă munte,un loc de joacă,un fel de stradă,unde au învățat de la căprioare să sară din stâncă în stâncă și-apoi să ajungă campioni,să urce Everestul a fost ca o continuare a jocului.Dar sunt campioni care s-au născut într-un loc,unde apa ajunge de la mare depărtare prin conducte și într-o zi când au ajuns într-un bazin de înot au uimit pe cei mai vestiți înotători.În familia unei gimnaste nimeni nu practica niciun sport,iar ea a plecat de lângă casa părinților și peste ani a uimit o lume prin grația,talentul mișcărilor și a devenit campioană olimpică.

  Sigur că iarna cu zăpada ei este anotimpul schiorilor,sigur că cei ce au norocul de a trăi lângă o pârtie pot fi campioni,dacă-și doresc și luptă pentru o medalie,dar ,dacă un copil, ce trăiește într-un loc uitat, ajunge printr-o întâmplare fericită pe o pârtie și zborul pe schiuri îl duce spre o fericire visată și rămâne acolo și crede în visul lui și pentru el pârtia este,,acasă”...sigur ,dar sigur va deveni un cavaler al cărărilor de zăpadă.Va trăi însă cu nostalgia locului acela mic,de nicăieri,de unde a plecat și, ca recunoștință, se va întoarce,pentru a-i mulțumi.

  Da!locul nașterii este mereu purtat în suflet,nimeni nu se poate desprinde oriunde va fi,suntem campionii acelui loc,dar poate suntem așteptați și de alte locuri care ne pot învăța,ne pot urca pe cea mai înaltă treaptă a unui podium,iar de acolo ne vom întoarce cu gândul spre locul de unde am plecat. Poți fi campion pe pământul ce te cunoaște,te simte,dar poți fi campion și în locurile necunoscute,visate....oriunde vei fi mândrește-te---ești un cuceritor,un luptător,un cavaler și nu uita: nu renunța oriunde ai fi pe această planetă-este locul nașterii fiecărui om.

 

compunere--Poveste de primăvară

 

    Aștept dimineața...în jurul meu este o tăcere care face să se audă cum se desfac mugurii sau florile micuțe petalele, cum luna plină mătură plecând  acoperişurile caselor şi cum se aşterne zăpada mieilor prin înălțimi. În sfârșit pleacă noaptea...la început, lumina e albicioasă şi grea, orizontul prea aproape, zgâriat de crengile copacilor goi, pă­mân­tul lipicios şi vântul grăbit şi rece. Soarele apare mai târziu, când înaltul cerului devine atât de adânc, când în aer adulmec parfum de verde, roz şi albastru, când dimi­neţile sunt simfonii ale tuturor păsărilor venite din depărtări,reunite într-o formidabilă orchestră. Indiferent dacă e înveşmântată în diafane dante­lării vegetale ori e doar o adiere înmiresmată, efectul ei este înviorător. Deodată mă trezesc în altă lume, mai colorată, mai vie, care mă entuzias­mează.Îmi spun că  primăvara, îşi are poveştile ei,atunci  când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să mă opresc în loc, să văd şi să înţeleg.Mă opresc lângă un fag și îmi sprijin spatele de el şi închid ochii. De îndată ce am simţit trupul rece, al arborelui,am avut senzaţia că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor ce voiau să înflorească sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Și totul era verde-gălbui, verde profund, verde-luminos. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde. O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară,căutând o floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.

                                       E bucuria echinocțiului de primăvară,al creației...e începutul armoniei dintre

                                                            lumină și întuneric!!!!!!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

poezia,,Părinții”de Ana Blandiana

 

,,Părinţii fac totul oricând pentru noi -
Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei,
Rămân apoi cu discreţie în urmă,
Nu ne deranjează de obicei.

Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi,
Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi,
Vinovaţi pentru timpul pierdut
Ne privesc în tăcere cuminţi.

Apoi îşi mută privirea în stea,
Când raza-nglodată de cer se subţie.
Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă
                                                   Să ni se aşeze în pământ, temelie.”

 

  Poezia “Părinții” de Ana Blandiana este o opera lirică,o confesiune, poeta își exprimă în mod direct sentimentele pe care le are față de părinți: de dragoste, de duioșie, de admirație,de  compasiune.,de recunoștință.

  Titlul poeziei este un substantiv articulat hotărât,părinții sunt întemeietorii unei familii,ai unui neam,care duc o viață în armonie,cu o iubire necondiționată,dăruire totală.

  Ca o ilustrare a exprimării directe a sentimentelor eului liric, se remarcă prezența mărcilor lexico-gramaticale: forme pronominale de persoana I: ,,noi,ne,ni”.Poezia este alcătuită din trei catrene,a căror muzicalitate este realizată prin rima imperfectă,ritmul iambic,măsura de 8-10 silabe.

  Prin descriere sunt exprimate gradat sentimentele de dragoste, compasiune, recunoștintă.

  Intensitatea sentimentelor sunt exprimate din primul vers-o propoziție enunțiativă în care cuvântul,,totul”(pronume nehotărât)înseamnă integral complet-răbdare,osteneală,necazuri,sacrificiu,bucurii,din care nu lipseşte nimic;,,oricând”-în orice timp,totdeauna,fără a număra timpul.Sunt apoi enumerate etapele pe care le trec cei ce se doresc,,părinți”:,,ne nasc,ne cresc” cu dorința de a fi depășiți,de a urca pe scări înalte ale vieții acolo unde ei nu s-au încumetat.

Imaginea dedicării totale a părinților, care, după ce au dăruit totul, se retrag, pentru a nu stingheri cu prezența lor este copleșitoare. Enumerația pașilor în dăruirea lor este deosebită-,sunt asemenea sfinților care prin discreția faptelor,a smereniei își risipesc energiile în tăcere, fără laude.

  În strofa a doua este surprins sacrificiul continuu al celor ce se dăruiesc.Enumeratia adjectivelor la superlativ absolut prin repetarea adverbului,,prea”conturează o imagine tristă,adevărată a celor cu o delicatețe, frumusețe sufletească ,,li-i rușine”,sentimental de sfială,jenă pentru transformarea lor odată cu trecerea timpului. Se simt,,vinovați pentru timpul” calm și îngăduitor,,pierdut”,fără întoarcere,când  n-au dat valoare clipelor,când n-au luptat prea mult pentru ei și cei de-aproape și-atunci ,,ne privesc în tăcere cuminți”,cu judecată,liniștiți,dar neputincioși,cerând parcă iertare pentru neîndeplinirile lor,mergând înapoi pe firul amintirilor și al emoțiilor.Este o inversare a rolurilor-sunt ca niște copiii care nu și-au îndeplinit rolurile.

  În strofa a treia sentimentul de compasiune atinge intensitatea maximă:imaginea stingerii părinților este conturată printr-o metaforă:,,își mută privirea în stea”au devenit candela vieții,lumini nemuritoare,se îndreaptă spre veșnicie,de sus vor veghea viața celor dragi.

 Părinții vor deveni,,temelie”,sprijin,baza eternă a generațiilor.

Verbele la timpul prezent susțin intensitatea trăirilor, iar ipostaza eului liric este cea a generației tinere care-și mărturisește sentimentele de recunoștință pe care le are pentru părinți.

  Mesajul poeziei:așa cum părinții fac totul oricând pentru copii și aceștia trebuie să-i înconjoare cu iubire,respect,să le fie sprijin odată cu trecerea timpului,când ajung,,prea bătrâni,bolnavi”,să fie păstrați cu smerenie în amintire.

,,Inocenții”-fragment-de Ioana Pârvulescu--caracterizarea personajului,,tata”

 

 ,, M-am uitat la tata, care avea și el părul ondulat pieptănat pe spate, ceea ce scotea la iveală o frunte înaltă, la fel și tatăl verilor mei, doar că al lui era drept. Așa purtaseră toți tinerii cândva. […]

  Aveam ce face, iarna, ordinea celor șapte biblioteci ale familiilor, repartizate pe etaje, dintre care numai una de știință (medicină, chimie, matematică), era tulburată mai des, fiecare își alegea ce-i plăcea. În iarna aia, curând după prima zăpadă, tata-mare ne-a citit unul dintre poemele lui favorite, ,,Dan, căpitan de plai”, dar finalurile triste ne supărau. […]

Noi citeam o carte numită ,,Avalanșa”, de An Rutgers Van der Leoff, care avea pe copertă niște schiuri înfipte cruciș în zăpadă, așa cum ni le înfigeam și noi, și doi copii alături. Și cartea asta, pe care ne-o dăduse tata, avea părți triste, […] dar măcar se termina vesel, iar copiii erau, cumva, învingătorii.

  Ca toate celelalte lucruri ale noastre, și cărțile treceau de la unul la altul. Cărțile aveau un mare avantaj față de patine: nu erau albe și negre și nu trebuia să aștepți să-ți crească piciorul ca să le citești, așa că uneori primeam destul de repede o carte citită de Dina. Părinții spuneau totuși că și mintea crește, la fel ca piciorul, dar, întrucât cărțile nu-ți jucau în mână ca picioarele în ghete, nu se vedea când îți sunt prea mari și nici când îți rămân mici. Nici nu li se toceau canturile*, ca la schiuri. Era deci mult mai bine, cu cărțile decât cu celelalte obiecte folosite de noi, rând pe rând.

  N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta poftă ca tata. Cum avea un ban, cum își lua sau ne lua o carte, pe care o deschidea de parcă ar fi vrut să se mute cu totul acolo, înăuntru. Nici nu mă auzea, dacă-i vorbeam când citea. Tata avea la îndemână un Larousse* în care mă punea să caut cuvinte franțuzești, chiar înainte de a ști limba asta, mi le spunea pe litere, și așa franceza s-a amestecat încetul cu încetul între cuvintele mele. Mergeam uneori cu el la librărie să vadă ultimele noutăți. La câteva zile după ce Tanti mi-a povestit despre prima ei excursie pe zăpadă, m-am îmbolnăvit de gripă. Făcusem febră mare, care nu-mi trecea și transpiram de parcă urcasem și eu pe jos, în fustă lungă, până la cabana Postăvaru. Mama m-a „doftoricit” eficient, cum învățase, ca fiică de medic, că trebuie să facă, însă tata mi-a adus, pe post de medicament, o carte mare și groasă – cu multe desene și poezii și fragmente din cărți de copii pentru oamenii mari –, pe al cărei cotor scria, cu un scris clar, de mână,, Antologia inocenței”. Am citit din ea zilnic, toată iarna, și nu m-am mai despărțit de ea niciodată, oriunde am mai locuit.”

                                                                            (Ioana Pârvulescu, Inocenții)

*cant – margine, muchie a suprafeței de alunecare a schiurilor

*Larousse – dicționar enciclopedic/colecție de dicționare scoase de editura Larousse

 

     Tata este un personaj din fragmentul romanului,,Inocenții”, un om curat la suflet, căruia nu i se poate reproșa nimic; omul care exprimă iubire,atașament,dornic de cunoaștere,este un  personaj al cărui nume nu este dezvăluit,dar amintit cu simpatie și nostalgie.

     Pentru a-și caracteriza tatăl, autoarea foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.

    Caracterizarea directă este făcută direct de naratoare.

Din spusele directe ale naratoarei,tata este privit cu admirație-observ timpul imperfect care exprimă o amintire atât de vie,ca și cum privirea spre personaj se face în prezent.Privirea fetei de odinioară este îndreptată spre părul tatei,,ondulat,pieptănat spre spate”ce-l arată ca o persoană hotărâtă,îngrijită,iar,,fruntea înaltă” este a unui om dornic de a atinge perfecțiunea intelectuală.Naratoarea numără cu plăcere bibliotecile din familie și își amintește de poemul citit de,,tata-mare”este nemulțumită de finalul trist,deosebit de romanul dat de tata care se termină vesel.Cei doi bărbați cu vârste diferite privesc prin lecturi altfel viața-cu tristețe,dar cu respect pentru trecut...cu voioșia anilor trăiți,arătându-le copiilor că pot învinge întristările.

   Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special comportamentul şi vorbele tatălui,care definește  o persoană căreia îi place să glumească,comparând creșterea cu necesitatea de a cunoaște importanța cărților,astfel folosirea cărților este mai importantă decât obiectele din jur.Jocul cuvintelor este menit să apropie copiii de cărți.Naratoarea își amintește cu încântare,cu respect de dorinţa puternică a tatălui său de a citi și povestește despre plăcerea de a cumpăra cărți,trecând  din realitate în fantezia paginilor.Este tulburător cum tatăl își învață fiica cuvinte în limba franceză,aparent nevinovat o pune să caute în dicționar și învață ușor o limbă străină.Vizita la librărie îi apropia sufletește pe tatăl de fiică.Deși o boală este un moment nefericit pentru un copil,totuși gripa de care suferă fata este timpul când primește de la tata,,Antologia inocenței”,o carte mai bună decât orice medicament,pe care o va păstra până la maturitate.

  Există în aceste rânduri două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a naratoarei care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua. Văzută prin ochii ei, această existență pare una idealizată, este o lume mică, statornică și armonioasă.Plăcerea de a citi se face simplu, cu subtilitate,  prin exemplul tatălui-cititor,prin dăruirea într-un moment chiar nefericit a unei cărți care poate schimba totul, printr-un limbaj simplu, nepretențios, cu un ton încrezător și optimist, dar și echilibrat. Naratoarea se adresează unui auditor (nu aflăm cui, poate fiecărui cititor în parte), căruia îi istorisește toate aceste întâmplări, subliniind, din loc în loc, lucrurile pe care le-a învățat de-a lungul timpului. Naratoarea stă undeva pe muchia dintre copilărie și maturitate, privind spre trecut prin ochii fetiței de odinioară, dar percepând totuși lucrurile cu mintea de adult. E, poate, o încercare de regăsire a inocenței, a acelei stări de spirit binecuvântate, când grijile ce țin de lumea adulților sunt departe, la marginea înțelegerii, iar viața e o înșiruire de momente pline de bucurie, mister și revelații.

  Fragmentul se citește cu o plăcere plină de încântare. Absoarbe, redă cu măiestrie stări sufletești, fapte de viață de la cele mai banale la cele mai solemne,gripa, cu o mare expresivitate.

  Modul de expunere este narațiunea la persoana întâi,confesiunea care creează o atmosferă pătrunsă de ingenuitate, un univers bine conturat.

                             ,,Antologia inocenței”

 

Cartea este structurată în 12 capitole, câte unul corespunzând fiecărei luni a anului (rebotezate după poemul lui Christian Morgenstern, Cum memorează un copil lunile anului) și fiecare cu „inocența” proprie: Jaguarie (Jocuri de copii), Zebruarie (Jocuri de poeți), Moartie (Aventura), Caprilie (Animale), Maidan (Orașul… și în oraș… casa), Juninca (Natura), Iulică (Circul), Augustos (Elegii pentru ființe mici), Viespembrie (Abece), Coptombrie (Ca să se supere oamenii – gravi, gravi, gravi / Și să se bucure copiii – mici, mici, mici), Norembrie (Țara de azur), Recembrie (Corpul omenesc).

Pornind de la cuvintele lui Constantin Brâncuși, „În clipa în care am încetat de a fi copii, am murit”, Iordan Chimet mărturisește în Cuvântul înainte că și-a propus să realizeze un volum în care să concentreze „puritatea, candoarea, ingenuitatea” – „Cenușărelese artei”, după cum le numește –, așa cum se găsesc în literatură și artă (din loc în loc, textele sunt presărate cu imagini alb-negru sau color). Un volum, născut din „trudă și puțină nebunie”, un volum „născut oarecum ca un cântec”, o odă adusă „purității sufletului omenesc” într-o vreme care avea cel mai mult nevoie de o astfel de aducere-aminte pentru că „nicicând inocența nu s-a mărturisit, ca în acest veac tulburat, drept starea de har care tâlcuiește rosturile lumii și întredeschide, poate, porțile fericirii”.

Inocența… care tâlcuiește rosturile lumii… e o lume întreagă de sensuri ascunse, bănuite, dorite, o lume de visuri și tăceri în această frază. Iar continuarea mi se pare de-a dreptul copleșitoare: „Și, uneori chiar, fără voia noastră, hazardul intervenind cu generozitate în treburile acestei cărți, am putut descoperi acel moment unic, pe care la unii îl bănuiam mai degrabă decât îl știam, momentul adevărului, care este, credem noi, momentul purității. Și l-am aflat pe necunoscutul cântăreț, pe artist, fratele nostru dintotdeauna renunțând la onorurile și ispitele veacului, scriindu-și testamentul cu cuvintele simple ale lui Brâncuși, desenându-le cu vârful degetului pe nisipul spălat de valurile mării. Aceasta este, poate, forma eternității.”

 

 

poezia,,Oaspeții primăverii” de Vasile Alecsandri

 

,,În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalţă, în cercuri line zboară
Şi, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilaşii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i şi-i zic: „Bine-ai sosit!”

În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Şi pe deasupra bălţii nagâţii se-nvârtesc.

Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!
În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă,
Şi cerul şi pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite şi vesele cântări!”

 

   Pastelul este opera lirică în care autorul își exprimă sentimentele în mod direct, descriind un tablou din natură, cu ajutorul a numeroase imagini artistice și figuri de stil.

   Pastelul',,Oaspeții primăverii” are ca temă bucuria ,optimismul-sentimente ce inundă sufletul eului liric,odată cu renașterea naturii,la sosirea primăverii.

    Titlul poeziei  se alcătuiește din două substantive comune,simple(cel de-al doilea aflat în raport de subordonare,în cazul genitiv)fiind o sugestivă metaforă,prin intermediul căreia se sugerează sosirea păsărilor călătoare de pe alte meleaguri.
    Poezia este o operă lirică,întrucât pe parcursul celor patru strofe de tip catren,autorul își exprimă în mod direct ideile,gândurile,sentimentele de încântare,de bucurie,de optimism,generate de sosirea primăverii.
   Ca în orice opera lirică ,spectrul trăirilor autorului este redat la nivelul textului prin intermediul figurilor de stil,cu ajutorul cărora se realizează imagini artistice.
    Astfel,în prima strofă ,apariția primului cocostârc este redată prin metafora ,,un punct negru'',  punctul este sursa de unde totul,natura,Universul ia naștere, atrage atenția,precum și prin intermediul epitetului personificator,,tainic'',misterios,singuratic.Imaginile vizuale sunt realizate cu ajutorul enumerațiilor:,,în fund,pe cer albastru,în zarea depărtata,la răsărit ,sub soare'',conturează spațiul îndepărtat,larg care este trecut de cocostârc.Răsăritul este  simbolul începutului, al speranţei, al noii vieţi. Inversiunile expresive:,,în lume călător'',''al primăverii dulce ,iubit prevestitor''accentuează mișcarea,venirea cocostârcului dinspre cer spre pământ,conturează un nou început,iar sentimentele sunt de încântare pentru însuflețirea naturii.

   În cea de-a doua strofă,bucuria sosirii primăverii este sugerată prin imaginea mișcării ca un dans,un ritual realizat prin intermediul enumerației,,el vine,se înalță,zboară,se coboară”este  nerăbdarea cocostârcului de a revedea  locurile dragi,părăsite. Comparația :,,se coboară răpide ca gândul'' arată rapiditatea coborârii spre pământ,locul stabilității,al încrederii, al siguranței.Sosirea primăverii constituie un prilej de bucurie,de încântare,de exuberanță relevate printr-o imagine plină de mișcare,realizată de epitetele ,,veseli',dezgolit'',ce caracterizează ,,copilașii”-începutul vieții,inocenți își manifestă viața vioi,expansivi prin mișcări de voie bună,,aleargă,sar în cale și-i zic:''Bine-ai venit!''  exclamație care exprimă însufleţire, entuziasm adresată primăverii personificate.,,Pieptul dezgolit”este imaginea alungării  frigului, este felul de a întâmpina noul fără frică.Ivirea păsărilor călătoare vestește anotimpul în care întreaga natură se trezește la viață. Exclamația din versul: ,,Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeață!”exprimă fericirea sufletului de a găsi locul renașterii,al armoniei,al prospețimii naturii.  

    Cea de-a treia strofă aduce prin intermediul unei enumerații păsările călătoare,mesagerele cerești, ce întrupează libertatea şi fericirea fiinţei care nu suportă nicio îngrădire cu puterea de a alunga iarna: ,,ciocârlia,rândunele,un roi de păsărele...nagâții”,prin ,,lunga ciripire”-inversiune-aduc sunete ce destăinuie misterele naturii însuflețite. Spațiul inundat de păsări cuprinde văzduhul,pământul, acvaticul.Cerul se apropie de pământ prin liantul razelor ce conferă armonia sunetelor și mișcărilor.

    Abia în strofa finală,eul liric,vocea încântată își face simțită prezența,prin interjecția expresivă:''Ah!” exprimă fericirea sufletului de a găsi locul renașterii,al armoniei,al prospețimii naturii,iar enumerația,, veselie, amor, sperare, viaţă”exprimă forța care-i aduce omului secretul transformării prin voioșie,iubire,credință.

Personificarea ,,cerul și pământul preschimbă sărutări''transformă Universul într-o scenă măreață plină de lumina razelor ,,aurite”unde muzica vieții se vrea auzită,devine expresia sentimentului     înălțător al iubirii,se integrează în pacea,împăcarea în natura redeșteptată.

  Fiind o operă lirică,modul de expunere este descrierea,cu ajutorul căreia se realizează imagini artistice care impresionează prin armonia lor.

    

 

Asociază cu un alt text literar textul ,,Titanic vals” de Tudor Mușatescu, prezentând, în 50 – 90 de cuvinte, o asemănare și o deosebire dintre ele.

Am ales un fragment din,,Cișmigiu & company”,pentru a-i asocia pe cei doi băieți din cele două fragmente și dorința lor de a-și face temele: Decebal este un răsfățat leneș,puțin mincinos,dornic de a scăpa de corvoada temelor,de aceea improvizează pe loc o minciună un orar închipuit de el despre temele pentru a doua zi.Băiatul din celălalt fragment profită de ajutorul tatălui său la română,grija lui fiind joaca.

Și totuși cei doi băieți se deosebesc :în momentul în care Gena dorește să rămână Dinu în vizită,Decebal,răutăcios,spune adevărul despre orarul de a doua zi,dar e fericit că este trimis la joacă.Băiatul din al doilea fragment își așteaptă tatăl ,este chiar îngrijorat de întârzierea lui,își va face compunerea,bănuind că va fi ascultat.

DOUĂ FRAGMENTE ---de citit(poate sunt necesare)

 

                         ,, ACTUL I SCENA 5 DECEBAL,

 

GENA*, apoi DINU GENA: Hai să facem lecţiile, că pe urmă am treabă... (Se instalează amândoi la masă.) Ce-ai mâine?

 DECEBAL: Mâine?... Am... am... am ora-ntâi cântatul, ora a doua gimnastica, ora a treia caligrafia şi, după prânz, am desenul şi... şi...

 GENA: Şi mai ce?

DECEBAL: Şi purtarea...

GENA: Bun! Dar poimâine ce ai?

 DECEBAL: Poimâine n-am nimic, că e duminică.

GENA: Atunci să ne facem lecţiile pentru luni... Ce v-a dat la aritmetică?

DECEBAL: Ne-a dat tot problemele alea pe care le-am mai avut...

GENA: Le-ai scris?

 DECEBAL: Da.

GENA: Ia dă caietul încoace, să vedem... (Decebal îi dă un caiet.) Unde sunt scrise?

 DECEBAL: Pe caietul celălalt, că ăsta e nou. Ieri mi l-am cumpărat

GENA: Şi cel vechi unde e?

DECEBAL: L-am uitat la şcoală... (Se aude o bătaie sfioasă în uşă.)

 GENA: Cine e? (Se duce de deschide.) A! Domnu’ Dinu! (Se emoţionează.)

DINU: Sărut mâna. Vă deranjez? GENA: Deloc... Poftiţi, domnule Dinu... (Cu un gest de cochetărie modestă îşi scoate şorţul şi-l ascunde repede sub sulul canapelei.)

DINU (stingherit, nu poate ascunde că tot ce spune e minciună şi că adevăratul scop al vizitei sale e Miza): Am venit să spui numai două vorbe lui Traian şi plec...

 GENA: Traian a plecat în oraş...

 DINU: De mult? Poate îl pot ajunge...

GENA: Imposibil... A plecat de-un ceas...

DECEBAL: Ăăăăăăă! Auzi că de un ceas! Nici de zece minute n-a plecat.

 DINU: Nu v-a spus unde se duce?

 GENA: Nu...

DINU: Atunci, n-aş vrea să vă deranjez... (Gest spre masa cu cărţi.)

GENA: Nu ne deranjezi deloc... Tocmai terminaserăm să ne facem lecţiile. (Decebal e radios.) Cred că Traian se-ntoarce dintr-un moment în altul...

DECEBAL: Minte! A spus că nici nu vine la masă... G

ENA: N-ai auzit tu bine... Trebuie să vie... Ia loc, domnule Dinu...

 DINU: Mulţumesc... (Se aşază.)

GENA: Îţi dau voie să te duci la joacă... Un ceas...

DECEBAL: Şi lecţiile când mi le fac? Am ora-ntâi aritmetica, ora a doua istoria, ora a treia geografia şi după-masă am gramatica şi intuiţia...

GENA: Lasă, lasă... nu mai fi aşa de silitor, să-ţi faci lecţiile de azi pentru luni... Pentru azi ai învăţat destul... [...] (Decebal iese.)

                                            ( Tudor Muşatescu, Titanic vals)

,,Ca să mă prezint cît mai bine la lecţii, bietul tata îmi făcea toate temele la română: rezumate, compuneri, analize gramaticale...

A continuat să-mi ajute astfel şi după faimoasa teză, pînă într-o zi, cînd întîmplarea mi-a arătat calea

cea bună, pe care eu o cam întrezărisem, însă pe care, fie din lipsă de curaj, fie mai mult din lene, nu îndrăznisem să merg.

Profesorul ne dăduse să facem o compunere cu subiectul "Primăvara".

Iarna era pe sfîrşite şi primăvara începuse să înflorească timid prin margini de pădure şi prin curţile oamenilor.

Soarelui îi ardea de glumă cu copiii şi, cu toate că-i pişca uneori, îşi arăta dinţii surîzător, dovadă că totul e numai o joacă!

N-aveam poftă să-mi văd de lecţii, cum n-aş fi avut chef să-mi toarne cineva o găleată cu apă rece în cap.

Am lăsat compunerea cu "primăvara", ca de obicei, pe seama tatii, care, din fericire, nu era acasă, ca să mă piseze să-mi fac lecţiile la celelalte materii.

Era 3, după prînz; spusese că se-ntoarce pe la 7 seara. Pîn-atunci, a mea era lumea...

Şi lumea aceasta se mărginea la cîteva străzi din jurul casei!

Dar iată că se face 8, şi tata nu mai vine!...

S-a întunecat de-a binelea, şi el tot n-a sosit! 9 noaptea! Doamne, dacă a păţit ceva?! Şi ce întuneric este!...

Doar cîteva stele sclipesc în depărtări, fără să lumineze... Luna, nicăieri!

În minte-mi vine, fără să vreau, bucata de citire din cursul primar, în care un copil, al cărui tată se rătăcise şi întîrziase, se roagă de-o stea ca să-i lumineze calea. Steaua ascultă ruga copilului, şi tatăl soseşte vesel acasă!

"Ei, dar astea-s poveşti bune pentru cursul primar!" îmi spun eu, nu fără puţină mîndrie că sînt licean.

Mai tare mă roade însă gîndul că nu mi-am făcut compunerea. Dacă tata nu vine, sau dacă vine prea tîrziu?...

Mîine trebuie s-o am, că se poate să m-asculte.”

                                                                       (Cișmigiu and company –Grigore BĂJENARU)

compunere--O întâmplare petrecută la școală

 Scrie un text narativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți o întâmplare petrecută la școală și în care să inserezi o secvență descriptivă și una dialogată.

De un timp,nu vreau să număr,nu mai merg la școală,ca majoritatea elevilor,e pandemie!

Mi-e dor de școală,trec pe lângă clădirea ei,si-i mângâi zidurile,intru în curtea școlii și-nchid ochii,prefăcându-mă că totul e ca înainte...gălăgie,freamăt,soneria pe care o doream,câteodată,să se strice,tropăituri,glasul vreunui profesor ce-mi spunea să nu mă grăbesc,că tot în clasă ajung...întrebările vreunui coleg dacă am tradus lecția la franceză sau dacă-i împrumut caietul la fizică,cifra,,șase”strigată și apariția profului,dorința de a scoate din dicționar cuvântul,,test”.

Stau și-mi amintesc întâmplări ca aceea de la ora de desen,pe care am povestit-o sau de la o oră,nu-mi mai amintesc când , fără să vreau am uitat că sunt în clasă și mi-am întors privirea spre cerul albastru ca de cobalt al începutului de primăvară și parcă apărea al doilea cer, de smarald,în lumina lui verde,imensitatea desfășura un spectacol miraculos în care norii de diferite forme păreau că dansează după o muzică auzită numai de ei.Iar eu îmi spuneam că  trebuie doar să mă opresc, să-l văd şi să-l înţeleg.De ce râd colegii?

-Priviți-l pe Eric,visătorul,ce încântat este de definiția diametrului cercului,sigur acolo pe cer a aflat că există un segment de dreaptă ce unește două puncte de pe circumferința cerului și trece prin centrul acestuia.Nu-i așa?

-Daaaa!au strigat hohotind toți,chiar și Mihai și Patrik,cei mai buni prieteni ai mei.

Apoi Doamna a repetat cu răbdare demonstrația pentru mine,am ascult-o cu atenție,am scris tot și la sfârșitul orei,când mi-am cerut scuze,Doamna mi-a zâmbit și mi-a spus,așa în secret,că și ei i se întâmplase să admire cerul primăverii și că un visător este cel care își poate găsi calea numai sub lumina cerului.A doua zi am întâmpinat-o pe Doamna cu un buchet de iriși albaștri,mi-a zâmbit așa ca între noi,visătorii.

   Și cum să nu-mi fie dor de micile întâmplări de la școală?!?!?!

Compunere—O întâmplare petrecută la școală

 

vineri, 3 aprilie 2020

Compunere—O întâmplare petrecută la școală

   În fiecare zi merg spre școală,uneori cu entuziasm-mi-am scris toate temele,am citit paginile indicate de profesori...știu tot,în alte zile,cu inima strânsă-dacă mă ascultă la...nu am notă și am citit doar o dată,dacă ies la tablă și mă încurc în vreo demonstrație...ei!fie ce-o fi!.Dar întâlnirea cu colegii e așa ....o plăcere:ne povestim întâmplări adevărate sau născocite,la care am fi vrut să luăm  parte.

Pauzele dintre ore sunt adevărate spectacole: întâlniri cu cei din alte clase,meciuri de câteva minute,schimb de jocuri,laude :cine are un gadget nou și apare un spider tarantulă cu telecomandă.De telefoane,tablete căști,ceasuri,console nu mai vorbește nimeni cu entuziasm,sunt cunoscute.

   Și totuși...soneria!Ora de muzică,apoi desen.Ei,da!relaxant!

  La muzică test recapitulativ:Genurile muzicii culte:sonata,liedul,cine a compus simfonia,,Destinul”,apoi doamna ne prezintă un ppt.despre Ludwig von Beethoven-bineînțeles că fetele sunt cele care răspund,ele sunt melomane,delicate.

  Ora de desen este deosebită,pentru că ,,domnul”este un artist,pictează,sculptează...orele lui sunt foarte interesante,cu albume,planșe...câteodată,după orele de școală mergem la Muzeul de Artă și stăm până la închidere.Astăzi a intrat în clasă,fără catalog și ne-a spus că vom merge în subsolul școlii,pentru că a aflat că este o încăpere unde ar putea amenaja un atelier de pictură.Entuziasm general!Am lăsat sala de clasă și am coborât scările în spirală spre subsol.Nimeni n-a mai fost pe acolo și eram curioși ce vom găsi.Întuneric ,dar nea Mihai,omul de pază al școlii,aprinde un bec,iar noi rămânem pe loc uimiți.Pereții,plafonul,podeaua sunt din piatră cenușie rece,parcă neprimitoare.Domnul profesor ne-a explicat că pietrele acestea au fost zidurile unei cetăți ale cărei urme se mai văd la marginea orașului.Apoi ne arată niște forme pe un perete,le luminează cu o lanternă și, urmărind cu un bețișor, vedem un cap de lup cu gura deschisă, care se continuă cu un corp de balaur,de șarpe.Fiecare se apropie de liniile arătate,unii chiar fac poze cu telefonul.Mi se pare fascinant!Ce poveste ! Acesta era stindardul național al dacilor, format dintr-un dragon ridicat în vârful unei sulițe. Există și pe numeroase plăci ale Columnei Traiane de la Roma,iar romanii i-au dat denumirea de ,,draco”. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup și trupul de șarpe.

   Hotărâm să facem în acest loc misterios atelierul de pictură...noi și celelalte clase,poate și părinții.

   În drumul spre casă îmi propun să citesc despre lupul dacic,pentru că mi-a plăcut povestirea domnului profesor,iar întâmplarea de astăzi a fost cu totul deosebită.

   Iată povestea:

                ”Decebal a găsit într-o prăpăstie un ,l-a dus în cetatea Sarmizegetusa şi s-a îngrijit de el. După ce s-a vindecat, regele dac l-a domesticit, lupul a devenit mare şi voinic. Atunci când se înfuria, animalul scotea un scheunat subţire, motiv pentru care Decebal i-a pus numele de Şuier. Într-o iarnă, regele dac, împreună cu Şuier, au mers în pădure la vânătoare, însă din vânător Decebal a devenit vânat. O haită de lupi l-a înconjurat pe regele dac şi pe lupul său domestic. Şuier a început să se lupte cu animalele sălbatice, dându-i ocazia lui Decebal să fugă şi să se poată urca într-un copac. De acolo, a început să tragă cu arcul în haita de lupi, care s-a speriat şi a fugit în pădure. Din nefericire, Şuier a murit sfâşiat de lupii sălbatici, însă a reuşit să-şi salveze stăpânul.  Când s-a întors în cetate, Decebal

 i-a cerut unui fierar să-i facă din metal un cap de lup, cu gura căscată, exact ca cel al lui Şuier, iar unui cojocar să coase pe acel cap pielicele de ied, sub forma unei pungi. După ce a prins acel cap de lup într-o prăjină, la bătaia vântului acesta a început să şuiere şi astfel ar fi apărut steagul de luptă al dacilor”.                           
,,Și-ți va mai ieși

Lupul înainte,
Ca să te înspăimânte.
Să nu te înspăimânți,
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai știe
Seama codrilor
Și-a potecilor.
Și el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Să te duci în rai.”

 

                                        Elogiul  mamei

  Nimic nu este mai gingaș și nimic mai tare decât dragostea de mamă.

  Inima mamei este un abis unde vom găsi tot timpul iertare.Nu există dragoste ca aceea a mamei și nicio legătură mai strânsă cu pământul.

                     Mamele sunt luna

                      care luminează pământul

                     oricând și oriunde ne veghează.

  Mamele sunt ca soarele care strălucește pentru viața cerului nostru interior,ca să știm că suntem iubiți și să nu avem nevoie să ne punem întrebări .

  Mulțumim mamei,pentru că ne iubește cu o dragoste ce nu poate fi măsurată în cuvinte…O dragoste de mamă este pentru veșnicie puternică și nu se schimbă niciodată…Dragostea unei mame determină felul în care îi vom iubi pe ceilalți și pe noi înșine.

  Ziua mamei este în fiecare zi,înseamna mai mult decât o zi fericită.

  În aceste cuvinte stau multe înțelesuri pe care nu apucăm să le spunem niciodată.

  Dragostea mamei continuă să trăiască peste ani și ani....și Dumnezeu le binecuvântează pe toate.

  Mulțumim mamei,pentru că ne iubește cu o dragoste ce nu poate fi măsurata în cuvinte!  

   

            

Aștept ziua mamei....

 

E capricios începutul acesta de martie. Ar fi trebuit să fie soare şi zile însorite, chiar dacă e vremea capricioaselor babe. Îmi e dor să văd oamenii zâmbind, aşa, fără motiv, luminoşi şi liniştiţi.A nins așa deodată,tre­­cătorii grăbiți şi-au lăsat sem­nătură de paşi în zăpada căzută. Mai e puţin şi vine 8 Martie, ziua când un potop de flori se va abate asupra fe­me­ilor.Îmi doresc ciripitul subțire al păsărelelor, ce-și anunță descoperirea unui muguraș. Foșnetul crengilor goale este singura muzică,apoi apa ca un șir nesfârșit de cristale, rostogolindu-se pe aleile goale ale parcului. Și sus de tot, cerul ar avea un singur glas: țipătul ascuțit al vreunui pescăruș rătăcit.Și totuși este o lumină caldă, blândă, care parcă iese din pământul înfrigurat,o lumină albastră care se schimbă mereu, este în fiecare clipă alta,iar cerul îmi apare întâi apăsat de nori grei, vineţii, apoi încremenit de linişte, până când aerul dintr-odată se înmoaie şi apar ici-colo raze timide.Nicio primăvară nu seamănă cu alta, fiecare are paşii ei ... nu pot să nu mă bucur că pot descifra semnele primăverii între copaci,în mirosul pământului,în răcoarea curată a dimineților.

Simt o bucurie imensă, amestecată cu teama că s-ar putea întâmpla să întârzie soarele în ziua aceea pe care o aștept din prima zi a anului, în care să dăruiesc primele flori ale primăverii ei....mamei...o aștept înfrigurat, întrebându-mă: Cum să nu vi­brezi, când vezi cu câtă generozitate împrăştie deasupra mea un nor de stele?

Aștept această zi cu bucuria  care-mi inundă cotloanele sufletului,doar s-o privesc și să-i mulțumesc iar și iar și iar....

 

 

               A venit primăvara

 

   Trun­chiurile pomilor strălucesc proaspăt în lumina di­mineţii. E o stare de bucurie şi un aer de sărbătoare care se simte până şi în cele mai ascunse cotloane ale grădinii. E prima zi în care, în sfârşit, aud mai multe păsări cân­tând. Ciripitul lor vesel e semn clar că ce-a fost mai greu a trecut. Nu ne mai putem întoarce la iarnă, nici mă­car zăpada mieilor nu ne mai poate îns­păi­mânta.

 Trec pe lângă cireș şi el îmi agaţă cu o creangă pulovărul pe care-l port. Nu-l bag în seamă şi trec mai departe, spre cireşii de lângă gard, care au deja muguri gata-gata să izbucnească în frunze şi flori. Caisul are vârfurile crengilor acope­rite de broboane mici, rozalii, semn că florile sunt deja pe cale de-a se deschide. Fire de iarbă subţiri şi firave joacă în lumină. Modestă şi nebă­gată în seamă tot anul, iarba cea banală şi obiş­nuită, aceea pe care o călcăm în picioare, toc­mai ea, este purtă­torul de stindard al primăverii. Cu o bucurie nestăvilită pune stăpânire pe tot pă­mân­tul. Mă întorc spre casă şi cireșul mă trage iar de mânecă. Parc-ar vrea să mă certe că nu l-am bă­gat în seamă, fiindcă are să-mi spună un lucru important: a venit primăvara!

 Vântul aduce dinspre câmpie mirosul reavăn al pământului, de dimi­neaţă până seara se aude zvonul păsărilor care parcă nu-şi mai găsesc starea. Soarele mai are o luptă cu zilele babelor ce nu vor să lase căldura să inunde pământul.Pe acoperișul cel mai scund al casei mi-am găsit un loc de așteptat cocorii,știu de la bunica așa: Cine îi vede străbătând, obosiți dar neînfrânți,venind de departer , se zice că are noroc de viaţă lungă şi pătrundere de adevăr!!!îmi place zicerea,iar eu îi aștept.....

 

 

Te numești Narcis/Narcisa și ai primit în dar de la părinții tăi un animal de companie. Redactează o scrisoare, de cel puțin 150 de cuvinte, adresată bunicii tale, în care să-i prezinți experiența împrietenirii tale cu acest animal și care să cuprindă o secvență narativă și una descriptivă. Data redactării scrisorii este 1 martie 2021, iar localitatea, Timișoara.

 

Timișoara,1 martie 2021

                                                     Draga mea bunică,

Sigur că te vei mira,când vei găsi în cutia poștală scrisoarea mea.Ești obișnuită să vorbim la telefon,dar acum trebuie să demonstrez că știu să scriu o scrisoare.Îți scriu despre o întâmplare nouă,pe care am trăit-o eu și părinții mei.În joacă,îți spuneam în vacanța de vară despre dorința mea de a practica echitația,iar tu-mi povesteai despre cavalerii și domnițele care se plimbau călare prin fața casei tale,povestiri din vremuri de demult ale bunicii tale.Povești care m-au impresionat,mă și vedeam asemenea lor.Și-atunci,într-o zi i-am rugat pe părinți să  mergem la o demonstrație la un centru de echitație. În timpul spectacolului, am urmărit echitaţie la pas şi galop, câteva manevre de dresaj călare, curse de viteză sau printre obstacole în acordurile Marşului Radetzky. Caii sunt într-adevăr foarte eleganţi.

După spectacol am fost la grajdurile cailor,unde am avut posbilitatea de a-i  vedea foarte de aproape şi chiar de a-i mângâia pe unii dintre căluţi.Un mânz născut cu câteva zile în urmă mă urmărea dintr-o boxă ,am intrat și și-a lipit botul umed de mâna mea,iar când am vrut să plec s-a lipit de mine.Tata m-a grăbit,dar eu simțeam o neliniște,o dorință de a rămâne.Parcă mă ruga să nu plec,mă privea cu ochii umezi,avea un tremur ciudat.Un îngrijitor mi-a spus că e orfan,că mama-iapă a avut un accident și n-a putut fi salvată.L-am privit atent:era zvelt,cu gâtul delicat,dar puternic şi pe cap o coamă. maronie,picioarele erau lungi și musculoase.

Nu puteam pleca,iar părinții,îi știi cum sunt grijulii,nu voiau să întârzie.Și-acum îți spun un mare secret: a doua zi dimineață,am mințit că merg la un prieten și cu autobuzul am ajuns la mânz.Parcă mă aștepta,l-am scos la plimbare,cu voia oamenilor de acolo,l-am hrănit și așa în fiecare zi,până când tata a mers la prietenul meu,unde știa că sunt,iar acesta habar n-avea de mine.Seara a fost,,rupere de nori”,am vrut să te sun să-mi iei apărarea,dar pedeapsa a fost cumplită:fără telefon,fără plecări,numai lecții.Bineînțeles că mama a fost de partea mea,o știi ce bună este,că doar e fiica ta.Și a doua zi am avut,,voie”să-l văd pe Zmeur,așa i-am pus numele.Ei,și-acum surpriza:după vreo trei zile tata a venit cu un tort,m-am mirat-nu era nicio sărbătoare-și cu niște hârtii.Atenție,bunică!să crezi în minuni:Zmeur era la meu,tata mi-l cumpărase,renunțând la vacanța de la vară.Nu-mi venea să cred!De bucurie am plâns și am zburat toți trei la căluțul meu care m-a recunoscut,parcă înțelegea bucuria mea.

Am primit o șa și o cască de protecție,tocă,iar restul echipamentului,mă gândesc că-l voi primi în curând,că doar va fi ziua mea.Promit că voi deveni un bun călăreț,că voi avea grijă de prietenul meu.Suntem amândoi un suflet și,când mă vede nechează ușor a bucurie.Te rog să vii la ziua mea cu bunicul și să-l cunoști pe Zmeur.Până atunci te îmbrățișez și nu uita că te iubesc și pe tine și pe bunicul.Veniți! da? vă aștept!

                                                  Eu,Narcis,nepotul tău și Zmeur,prietenul meu

 

                              P.S. îți trimit fotografia cu Zmeur...pe mine mă vei vedea în curând!!!!

,,Calul”de Emil Gârleanu (text)

 

S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ținut câtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzlețită de ceilalți cai, dintre care cei mai frumoși fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simțit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sânge, în largul pustietăților acestea a deprins cele dintâi goane, ș-acolo și-a ridicat capul, a lărgit nările și, cutremurându-și coama încâlcită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimițând depărtărilor cel dintâi nechezat puternic ce-i ieșise din piept.

Dar când se învățase cu viața asta slobodă, se pomeni odată prins din fugă, înfrânat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călare pe el. Atunci a înțeles că cineva îl amenință, că cineva vrea să-i țărmurească libertatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede și a pornit ca o săgeată. Mânca pământul sub copitele lui, simțea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard și că limba îl frige; trupul îi era numai o apă, gura — numai o spumă de sânge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau și i se încolăceau ca șerpii de picioare. De la o vreme se simți sleit de puteri și se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că dușmanul e tot pe spatele lui, că-i smuncește frâul tot așa de crunt, puse capul în piept și, învins, se întoarse încet, purtându-și stăpânul. Apoi plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine și depărtate.

L-au necăjit îndelung până să-l învețe cu viața înfrânată de zăbală și pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu șaua și știa chiar ceasul de dimineață la care pornea înspre câmp ca să-și poarte călărețul, prin fața regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemișcați la strigătul goarnei, ca și oamenii de pe ei. Și nu mai putea de mulțumire când, după alergările prin vânt și ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aștepta nutrețul.

După câțiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriți, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile și nopți în ploaie și glod, sub cerul încărcat de norii deși ce atârnau până lângă pământ. Într-o zi, în capul călăreților cu săbiile scoase, se simți mânat la moarte într-un vârtej înspăimântător. În față le răsări deodată un alt vârtej, și se loviră într-un vălmășag de glasuri, de vaiete, de împușcături.

I se păru că nu mai e scăpare, se avântă, sări peste trupuri de oameni și cai, și, în goana nebună, își duse călărețul departe, despărțindu-l de ai lui. Un zid de săbii se înălță deodată împrejurul lui și-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse și se aruncă orbiș înapoi.

Simțea că pe urmele lui veneau alții, simțea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adânc. Mâinile stăpânului îi spălară rana ușor, o legară și-l mângâiară îndelung pe coamă.

Trecu și războiul. Întors acasă, își luă locul în grajd, mulțumit de liniștea dimprejurul lui, de lumina ce i se revărsa pe ferestruia din față, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineața mergea la câmp, ca de obicei; serile, arareori. În grajd vara era răcoare; iarna — cald. Și vremea trecea...

Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul după altul. Ehe! cine știe când fusese războiul! Dar odată cu anii s-au scurs și puterea și avântul lui. Îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul nu mai sta așa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni și se rostogoli jos, cu călăreț cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp și-l purta numai la pas. În urmă, nu-l mai lua deloc.

Venea diminețile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste.

Într-o zi ușa grajdului se deschise larg, și doi soldați aduseseră un cal tânăr, înspumat. Însuși generalul arătă unde să-l puie la iesle; el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colț, iar noul-venit îi lua locul, în fața ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga tinereții, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii pironiți pe acel care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toții, se închise ușa; și când venitul ridică botul să smulgă din brațul de fân, din care dânsul mâncase mai înainte, el se smunci, rupse frâul și, repezindu-se către celălalt, îl mușcă de gât. Îi despărțiră repede, iar el luă, pentru întâiași dată, de la soldat, două lovituri de vargă. A două zi, dimineață tare, generalul veni, porunci să se puie, în fața lui, șaua pe calul celălalt, încălecă și porni. Bătrânul întoarse capul și-i urmări cu ochii până departe.

În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, și câteodată bătrânul, reînsuflețit, se smuncea să se arunce. În urmă primea loviturile de vergi și se punea să mestece, liniștit, nutrețul, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Într-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători, către bătrânul lui tovarăș. Acesta a stat o clipă, ca și cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simțind ca niciodată mirosul cela de câmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese atâta vreme, întinse și dânsul gâtul și boturile lor se atinseră. Au stat câtva așa, apoi bătrânul se încordă, rupse belciugul și, rămânând slobod, veni încet, se alipi de celălalt și începură să mănânce liniștiți unul lângă altul. Din seara aceea nu-i mai legară.

Se deprinseră împreună; aproape nu se mai puteau despărți. Când cel tânăr ieșea înșeuat, bătrânul necheza înăbușit, nu-și găsea astâmpăr și pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldații în grajd. Acolo aștepta să se întoarcă tovarășul, ca să mănânce. Iar serile, când obosea să mai mestece, își rezema botul de gâtul celui tânăr și dormita.

Într-o zi bătrânul nu se mai putu ține pe picioare. Ochii i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau și buzele scăpară jos mâna de fân ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarășul său și nu izbuti. Încet, încet, bătrânul simți cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară încheieturile și trupul îi alunecă jos. Întâi se ținu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră și acestea, se rostogoli pe-o parte, horcăi de câteva ori și rămase întins, zbătându-se încet... Iar calul cel tânăr își apropie botul de trupul aproape nemișcat, stătu câtăva vreme cu ochii pironiți, apoi tresări, întoarse capul spre ușă și necheză prelung.

 

Compunere—Început de martie

 

Dimineață...început de primăvară... o lumină caldă, blândă, care parcă iese cumva din obiecte şi le înconjură cu un cerc luminos. Se întâmplă mai ales acum, când pe fundalul alb al urmelor de zăpadă  se detaşau toate lucrurile atât de bine, cu atâta claritate, încât părea că sunt însufleţite. Chiar şi pământul aburit împrăştie o lumină albastră, care vine parcă din adâncul lui. Chiar şi iarba  încolțită pare vie, atât de mult se schimbă de la o clipă la alta.La marginea pădurii ce începe de lângă grădina mea, aştept primăvara ca pe o izbăvire de toate relele. Şi spectacolul începutului de primăvară este cu adevărat impresionant, pădurea se schimbă mereu, este în fiecare clipă alta, întâi apăsată de nori grei, vineţii, apoi încremenită de linişte, până când aerul dintr-odată se umezește şi apar primele raze, speriate, stinghere, uşor mânate de vânt. 

Pământul reavăn pare că arde sub lumină, scli­peşte ca şi cum acolo, sub el, ar fi foc. . Dincolo de apa care curge înfundat sub pătura de umed, începe o altă lume care mă cheamă în adân­curile ei. Umbrele lungi ale copacilor taie poteci din loc în loc. E ca şi cum aș urca pe nişte trepte, unele albe, luminate, altele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate mii de lumini. Din când în când, câte una se măreşte dintr-o dată şi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă ca o dungă lucitoare.

În inima pădurii mele adânci, am descoperit un loc magic. Printre copacii liniştiţi am simţit ceva, ca şi cum aş fi fost primul care a pus piciorul în acele locuri. O senzaţie care m-a determinat să fac din acest loc prima etapă a unei aventuri. O ceaţă proaspătă îmi atinge parcă faţa... pă­durea este liniştită. Mirosul dimineţii se mai simţea, când am ajuns la acel loc. De aici ori­zontul nu se vede în între­gime, nu sunt copaci impunători.Dar am simţit că o prezenţă magică locuieşte pe aceste meleaguri, ceva misterios şi ancestral. Pe jos, sunt aşter­nute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate trădea­ză trece­rea spiritelor şi a vânturilor invi­zibile. Trun­chiu­rile îşi înalţă spre cer ramurile , care sunt acoperite cu o pânză ciudată de licheni. Merg printre trunchiuri retezate ce sea­mănă cu nişte mese în minia­tură. Poate că de mult le-au fo­losit drept mobilă piticii.Liniștea este tulburată... nişte gaiţe care se ceartă în continuu.Mergând, doream să des­copăr florile albastre abia răsărite şi să mă las cuprins de liniştea plină de şoaptele lumii...e începutul...e martie...