compunere despre luna NOIEMBRIE

Septembrie e, uneori, doar o pre­lungire a verii... mimozele încă-s în floare....iar în octombrie mă plimb printre castanele rostogolite printre frunzele uscate de  pe jos, însoțit de un vânticel parfumat.

   Se spune că  ultima lună de toamnă e groaznică: frig, ceaţă, melancolii. Oare Brumarul să fie cea mai urâtă filă din calendar?Eu aștept să vină la mine vân­tul: să-l văd cum vine, bucuros că mă vede, fugărind nişte frunze, făcându-le să zboare; să mă umple de frunzele de sus rostogolite printre cele uscate ca un vânt lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e bun,jucăuş și răsuceşte petale în aer şi le face să zboare, ca pe nişte fluturi galbeni... Uite-l! a venit până la tine,la mine,oriunde... și-a dăruit frunze, a îngăl­be­nit aleea şi a făcut-o să danseze...a adus miros de lemne ce ard în sobă, mirosul de frig şi fum...e mirosul de noiembrie.Şi închid ochii să ascult mai bine.

    Noiembrie aduce o aşteptare albastră şi cuminte a ninsorii, un timp încet şi molcom şi vrăjit care spune că nu mai e mult şi va veni Crăciunul.

    Noiembrie e aşteptare.

    Noiembrie înseamnă paşii printr-un covor galben, fâşâitul adormitor al frunzelor.

    Noiembrie e lu­mina puţină care începe să se­mene a seară, dis-de-di­mineaţă.

    Noiembrie e ca şi cum ar ninge, noiembrie e bucuria în­cre­menită.

 Ce aduce toamna lui noiembrie? Linişte, ritm, culoare, savoare, salvare.

  Și din nou pornesc pe străzi răscolind frunze, dezvelind amintiri.

    În noiembrie, nu mai am nimic de privit pe fereastră...cerul pare acoperit cu cenușiu. Asta pentru că trebuie să doarmă din când în când. După privirile iscoditoare ale verii e foarte obosit şi, îna­inte să se culce, se înve­leşte cu plapuma lui no­roasă. Iar cerului nu-i pla­ce să fie văzut în timp ce doarme. De-asta în no­iembrie, atât de puţină lumină şi atât de puţin cer ajung până la noi.

Poezia,,Poveste sentimentală”de Nichita Stănescu

,, Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.”

    Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul transmite în mod direct sentimente și gânduri prin intermediul imaginilor artistice si al figurilor de stil.

                                  Trăsăturile definitorii ale genului liric:

-prezența eului liric prin verbe, pronume personale ( eu, mie, imi, mi, mă, m, noi, nouă, ne, ni) și adjective pronominale posesive ( meu, mea, mei, mele, nostru, noastră, noștri, noastre) la persoana I, numărul singular și sau plural.

-adresarea directă prin verbe, pronume personale ( tu, ție, îți, ți, voi, vă, v), adjective pronume personale ( tău, ta, tăi, tale, vostru, voastră, voștri, voastre) la persoana a II-a, numărul singular și sau plural.

-prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil, care oferă expresivitate textului. Imagini artistice  (vizuale, auditive, statice, dinamice ( motrice), cromatice) realizate, transfigurate prin figuri de stil :  (metaforă, epitet, hiperbolă, personificare, enumerație, inversiune, repetiție, comparație).

-descrierea tip tablou sau tip portret cu caracter subiectiv, ca mod de expunere predominant.

         Specii ale genului liric: pastelul, doina, imnul, oda, sonetul, romanța, meditația, elegia.

,,Poveste sentimentală” este o poezie din volumul "O viziune a sentimentelor" și are ca temă iubirea, sentiment care trimite îndrăgostiți în Univers.

  Poezia este alcătuită din 18 versuri(nu are strofe).

  Titlul poeziei, "Poveste sentimentală", confirmă ideea iubirii ca punct de întâlnire a energiilor cosmice, cele două realității punând în mişcare principiile fundamentale ale lumii, devenind puncte de legătură între forţele materiei. Cuvintele-cheie ale spaţiului devin ,,înainte" şi "înapoi", care se orientează către o singură linie, o axă, axis mundi poate... Lumea se structurează,se închide în ea însăşi, se coboară, închisă fiind între plus şi minus, între principiile de bine şi rău.

Titlul nu este expresia unei povești de iubire, este povestea iubirii de poezie, de cuvinte, care nasc, la rândul lor, iubirea față de cuvânt, unește lumea.
Protagoniştii, ,,eu" şi ,,tu",  deşi se află în acelaşi spaţiu, se situează totuşi în timpuri diferite, încercând o experienţă stranie, stabilind între ei o punte de legătură prin intermediul cuvintelor, reflectate dinspre viitor spre trecut şi invers. În felul acesta, povestea de dragoste se multiplică la nesfîrşit în toate spaţiile şi timpurile, se generalizează, devine acel factor erotic creator al universului, un principiu generator de viaţă.

  În  prima secvență,poetul fixează momentul de excepție,,pe urmă”(locuțiune adverbială)-un nou timp:porunca sfântă de a fi lumină,apariția primilor oameni-este timpul etern.Cei doi tineri se  contopesc prin iubire, prin forța dragostei,  ei se pot asemăna cu prima pereche a lumii: Adam și Eva.Împreună,,eu”și,,tu”alcătuiesc unitatea,dorință și a poetului,sunt părți ale coloanei infinite de îndrăgostiți. Amfora simbolizează viața și moartea,vas ce poate conține o comoară:viața,tinerețea,iubirea.Cei doi sunt perechea care i-au urmat pe primii în curgerea timpului. Aflați în afara vremii și a trecerii nemiloase la,,margine-a orei”(metaforă), cei doi se întorc la vârsta de aur a lumii, când existența era fericită,precum copilăria, când jocul era o stare obișnuită.

   A doua secvență exprimă puterea cuvintelor vijelioase,născute din iubire,,zboară”asemenea corpurilor cerești cu speranțe și regrete.Totul devine miracol în fața căruia poetul se simte smerit,umil,supus-cuvintele au forța de a transforma adevărul,realul.Veșnicia,,iarba”timpului este sub semnul leului,a menţinerii regalității cuvintelor,armoniei minții şi sufletului.

   A treia secvență arată forța cuvintelor care prin rotirea neîntreruptă reconstituie timpul și spațiul de la începutul lumii. Dragostea împărtășită are puterea unei energii, care face cuvintele nu doar să zboare, ci chiar să fie văzute,auzite,prefăcute în obiecte.Din dragoste se nasc cuvintele,Poetul este asemene unui zeu, care clădește Universul prin glasul vorbelor.Este aceasta o concluzie a discursului poetic, a poveștii de dragoste trăite de poet în faza ,,viziunii sentimentelor’’.

   Iubind cu patimă, eul poetic transformă cuvintele în valori materiale, cu însușiri creatoare. Iubirea este sursa inepuizabilă a creației.Eul liric este exprimat prin pronumele,,eu,îmi,noi”alături de persoana a2a:,,tu”-sunt cei doi îndrăgostiți,imaginea metaforică a spaţiului erotic, a iubirii de fapt, ca o amforă rezistentă la patima timpului. Poetul conferă cuvintelor forțe creatoare, mișcarea lor circulară se repetă asemenea vârtejului primordial care a născut Lumea: ,,Vârtejul lor putea fi aproape zărit”. .

   Limbajul poetic este exprimat prin mulțimea verbelor la timpul imperfect:,,vedeam,stăteam,zburau”-situează iubirea într-un timp al veșniciei. Spațiul poemului este ocupat de substantive,adjective,pronume,verbe,este o mișcare timp-spațiu, cuvintele zboară înainte și înapoi, se rotesc înainte și înapoi – construiesc. 

Comparația:,,ca două toarte de amforă”îi arată pe cei doi îndrăgostiți asemenea unor toarte de amforă, unite și despărțite prin circumferința vasului,iar comparația urmei cuvântului cu cea lăsată de un leu în alergare subliniază forța și maiestatea cuvintelor.

Versul alb al poeziei permite aceasta fuziune între emotie si cerebralitate  

                 Iubirea lui Nichita pentru cuvinte are un magnetism nevăzut care adună imaginile, ideile, silabele, literele, cifrele și pe care nu le lasă să se desprindă decât atunci când pot lua forma poeziei. 

  

TABLOUL—Constantin Lecca--Portretul Ecaterinei Manu

  O mare parte a operei pictorului Constantin Lecca este ocupată de portretistică. Potretele sale, realizate sub diferite influenţe europene au fost create într-o manieră personală, lăsând o profundă impresie prin fina execuţie,prin delicata expresie a figurilor,mai ales cele feminine.Constantin Lecca a pictat portrete feminine punând în valoare sufletul feminin.

  Constantin Lecca(1807-1887) a fost, în deceniul al şaselea al secolului al XIX-lea, principalul furnizor de portrete ale protipendadei bucureştene. În acest sens amintim: Portretul lui Vasile Racottă, Portretul lui Ion Lecca, Portretul lui Barbu Ştirbei, Portretul Ecaterinei Manu, Portretul polcovnicului Ion Solomon, Portretul Cleopatrei Lecca ş.a. 

    Ecaterina Manu,fiica vorncului Mihail Manu și al Smarandei Văcărescu era conștientă de noblețea mamei sale,urmașă a domnitorului Constantin  Brâncoveanu.

Numele,,Ecaterina”semnifică:puritate,curățenie,este nume creștin,iar Sfânta ce l-a purtat a avut soarta celor ce nu și-au trădat credința.

   Tabloul,,Portretul Ecaterinei Manu”,pictat între anii1853-1860,aflat la Muzeul de Artă din Ploiești,  înfățișează o tânără ce poartă un nume creștin,distinsă prin averea și neamul său.

   În centrul tabloului este o femeie frumoasă într-o ipostază solemnă ce-și tine capul ușor aplecat spre stânga,se gândește la ceva ce vine din interiorul ei,meditează sau își imaginează,își ascunde astfel gândurile,deși pare că  privește cu atenție în jurul ei.Ochii verzi sunt încărcați de mister,de sensibilitate,sprâncenele subțiri, arcuite exprimă înclinația spre reverie,sigur este o persoană iubitoare de frumos.Fruntea înaltă și senină este al unui spirit nobil și aristocrat,nasul  romantic arată o energie pozitivă,buzele egale și aproape simetrice aparțin acestei femei cu bun simț,cu un echilibru moral deosebit.Îi tratează pe cei din jur cu respect,își cunoaște valoarea,fără să facă spectacol.

Obrajii trandafirii sugerează rafinament,completează firea sensibilă,gânditoare,melancolică.

Părul castaniu,pieptănat simplu cu cărare pe mijlocul capului, cu o ușoară strălucire,ce-i acoperă urechile, reflectă blândețe,farmec,seninătate,ascunde o imaginație bogată,o gândire deschisă(Se spune că tonul pământiu al părului o fac pe femeie încrezătoare în soarta sa.)

Floarea roșie prinsă în păr îi colorează figura într-un stil romantic și feminin.

Cerceii ovali sunt o alternativă bună,pentru a umple golul de la păr la umăr,iar pielea albă ca de porțelan a gâtului și a umerilor exprimă feminitate,delicatețe,eleganță și noblețe.

  Bijuteriile din aur sunt semn de bunăstare sau de bogăție,lanțul ce coboară până la mijlocul rochiei este completat cu pietre roșii rubinii, denotă rafinament.O legendă spune că cea care are asupra sa un rubin va fi ocrotită de pericole și va avea parte de liniște,seninătate.

Și verdele unui inel îi completează starea de armonie,liniște sufletească.

  Rochia de mătase elegantă,amplă cu nuanța de crem degajă liniștea,inocență,dar și sobrietatea

  Șalul cu franjuri fini,negru îi acoperă mânecile,contrastează cu rochia imprimând o notă de singurătate,ușoară neliniște.

  Impresionează mâinile împreunate dornice de protecție,de vulnerabilitate sau poate ascund ceva știut numai de ea.

  S-a așezat,pentru a fi model,cu spatele la fereastra acoperită cu o draperie verde-închis ce lasă să se vadă un peisaj delicat în nuanțe ușor pastelate: gălbui,,verde,albastru,totul într-un calm desăvârșit.

 Privind tablou,îmi vin în minte versurile lui Eminescu:,

                      ,, Atât de fragedă, te-asameni
                      Cu floarea albă de cireș,

                      .......................................

                      Ș-o să-mi răsai ca o icoană”.....

  

 

povestirea,,Cum e lumea”de Veronica Niculescu

Narațiunea - este o relatare a unor întâmplări într-o ascensiune de momente.

    Narațiunea este modul de expunere caracteristic al epicului. Autorul povestește fapte și întâmplări prezentate într-un loc și un timp determinate. Toate aceste întâmplări dintr-o narațiune, legate de personaje, formează acțiunea. La acțiune, participă personajele literare, care pot fi oameni, dar și plante, animale sau lucruri animate de autor (ca in basme, legende sau fabule). De regulă, însă, narațiunile prezintă întâmplări din viața oamenilor, acele întâmplări prin care scriitorul definește firea, caracterul, felul de a fi al personajului literar sau, atunci când apar personaje colective, modul de viață al societății omenești, într-o anume epocă.

   Naraţiunea alternează cu descrierea şi dialogul,Iar relatarea se poate face la persoana I -narator subiectiv sau la persoana a III-a -narator obiectiv.

   Titlul povestirii,,Cum e lumea”poate fi o întrebare,poate fi o exclamație dezamăgitoare a unei ființe care,probabil, și-a zis că în loc să aibă o viață perfectă într-un loc zăbrelit,mai bine șă-și ia libertatea să o transforme într-o aventură și să meargă înainte,să cunoască o altă lume visată.

   Acțiunea povestirii începe într-o dimineață,într-o grădină zoologică,unde un pui de urs a fost trezit de aripile unui fluture poposit pe un ciulin.Liniștea din jur îl nemulțumește,nu-i place roata de cauciuc,doar apariția îngrijitoarei,care dă de mâncare celorlalte animale și-i oferă,vorbindu-i prietenoasă,o pară gustoasă,îi aduce un moment fericit.Dar rămâne singur căutând fluturele ce zboară liber,,departe”-este lumea despre care crede că există dincolo de cușca lui,de unde vin sunete,mirosuri,ființe.Acel,,departe”,loc,,de dincolo”,visat,al unei alte lumi diferită de,,lumea de aici”,strâmtă,în cușcă-este lumea fluturelui,a zborului.

   Personajul povestirii este Bianca,ursuleț-fetiță,care pleacă din parcul zoo în,,lume”pe urmele fluturelui-a speranței,a zborului liber, a unui nou început.Ochii curioși descoperă splendoarea lumii,,de dincolo”,a misterului,a altei vieți fără zăbrele:lacul rațele,copacii,iarba înrourată.Vede fericirea,libertatea.Repetarea adverbului,,acum”accentuează momentul trăit în prezent,al acțiunilor desfășurate rapid cu dorința de a cunoaște lumea,văzând aspecte noi ale vieții.

   Povestirea este întreruptă de dialogul unei mame îngrijorate care a urmărit o știre la tv despre un urs ce umblă pe străzile Sibiului.Fiica sa,Mara Dumitrescu dorește să ajungă la noul loc de muncă,apoi la serviciul pașapoarte și nu ia în seamă atenționarea mamei sale,pleacă și surprinsă observă liniștea orașului.Doar la ,,pașapoarte”oamenii sunt agitați,îi strigă să plece,apoi apar oamenii de ordine,vânătorii.Și-l vede pe ursuleț ghemuit într-un ghiveci cu mușcate,căutând o scăpare.Gândurile ursulețului sunt redate cu repeziciunea scăpării a reîntoarcerii în cușca unde este în siguranță.Impresionant este gestul fetei care devine apărătoarea ursulețului cu propriul trup.Glonțul ucigaș este asemenea vântului ce scutură petalele unei flori,iar pe pavaj sunt picăturile vieții puiului ce a dorit să descopere și să ajungă în locuri noi,fără a  crede că lumea era prea mare pentru el.

În ultimele clipe vede petalele roșii ce zboară ca un fluture spre libertatea dorită.

    Fiecare ființă a înțeles că înfruntarea unei lumi întregi și a unui nou mediu de unul singur poate să fie o experiență nefericită.

    Ursulețul a dorit ca printr-o aventură s-ar cunoaște pe sine,ar cunoaște lumea,libertatea,iar fata a dorit să salveze lumea ,salvând o viață.

 (citește lectura: ,,Cum e lumea”și vei fi impresionat !!!!)

Amintiri din copilărie și Aventurile lui Tom Sawyer

Amintiri din copilărie este opera de maturitate a scriitorului, așternută pe hârtie începând din 1880 și având ca temă principală „copilăria copilului universal”  Autorul se va raporta în permanență la această temă, fie prin intermediul eului-personaj, fie al eului-narator, refăcând mental traseul devenirii sale de la acel „boț cu humă” până la creatorul matur, ce face din viața sa un pretext artistic, ajuns simbol al copilăriei în genere.

Amintiri din copilărie depășesc însă cu mult limitele prozei memorabile, devenind un bildungs – roman ce are în centru ideea „lumii ca spectacol”, a traseului prin care copilul descoperă lumea.

Opera este un roman autobiografic și „un roman al devenirii în care autorul are rolul de a ordona narativ etapele formării copilului ca om. El își creează o lume proprie, plină de haz și fantastică, un joc în care regulile sunt stabilite de el însuși.”

Libertatea imaginației implicată în termenul generic „amintire” stabilește o modernă relație între adevăr, verosimil și imaginar, lăsând scriitorului posibilitatea de a se exprima într-o varietate de procedee, toate subordonate, însă relației de identitate activă a textului. Vocea povestitorului se împletește cu cea a lui Nică, dar și cu vocile altor personaje, într-o narațiune continuă, nobilă cu aspect mozaical.

Amintiri din copilărie nu seamănă cu Aventurile lui Tom Sawyer, deci cu genul ei proxim din alte literaturi, deoarece Creangă, nu numai că-și trăiește existența de odinioară, dar și-o trăiește și pe cea prezentă, într-o pendulare permanentă între trecut și prezent, între timpul naratorului și timpul narațiunii la un loc cu atitudini contrare implicate: „Creangă sugerează mai mult decât descrie.” , și tot el este cel care „face parte dintr-un neam cu genul râsului.”

Aprecierea lui V. Coroban vizează o trăsătură esențială a stilului lui Creangă: scriitorul pornește de la o realitate trăită imediat, însă o convertește, cu mijloacele specifice literaturii într-o altă realitate, izvorâtă, în primul rând, din perspectiva nostalgică deschisă asupra copilăriei. Păstrând în permanență plăcerea de a glumi, naratorul-erou îmbină „dorul cu umorul”  pe fondul unui umor sănătos, țărănesc, tonic și optimist.

       Ca și romanul lui Ion Creangă, opera literară Aventurile lui Tom Sawyer, de Mark Twain are caracter autobiografic. Marele scriitor american face parte din acea familie de artiști, care înainte de a-și descoperi vocația, acumulase o bogată experiență de viață, „capabil să alimenteze zeci și sute de opere literare. Aceasta nu a făcut decât să aleagă și, bineînțeles, să transpună artistic numeroase experiențe de viață ale celui care a fost pe rând copil neastâmpărat, ucenic tipograf, pilot pe Mississippi, miner, vânzător de aur și multe altele. Toate aceste profesiuni, experiențe i-au îngăduit scriitorului de mai târziu o uimitoare sumă de inspirație.”

Cartea apărută în 1876 este în cea mai mare parte un roman autobiografic, dar scriitorul M. Twain nu și-a prezentat în paginile romanului său propria viață, copilăria și adolescența, ci a interpretat în permanență, a privit viața din perspectiva personalității sale puternice.

Într-o scrisoare adresată unui prieten, M. Twain spunea: „Am terminat povestirea și nu l-am adus pe băiat dincolo de vârsta copilăriei lui…Poate c-am greșit nescriind povestirea la persoana I. Dac-aș continua și l-aș aduce pe băiat la maturitate, ar fi la fel de fals ca toți oamenii anodini, zugrăviți în literatură, iar citit l-ar disprețui profund. Nu e deloc o carte pentru copii. Va fi citită numai de adulți. A și fost scrisă numai pentru adulți.”

Dificultatea cu care a fost scrisă, gândită mai întâi ca o piesă de teatru, apoi ca o povestire la persoana a III-a, precum și abandonarea ei în repetate rânduri, confirmă încă o dată un adevăr cunoscut de toi scriitorii că literatura pentru și despre copii e un gen dintre cele mai dificile. „Psihologia copiilor aparent simplă si lineară, modul lor particular de a judeca oamenii, și lucrurile, felul de a se exprima sunt câteva probleme e care le evidențiază Mark Twain scriind Aventurile ui Tom Sawyer.”

Amintirile din copilărie păstrate în adâncul ființei sale i-au oferit scriitorului Mark Twain materia primă a cărții la fel ca și Ion Creangă. „Întâmplările povestite în această carte – mărturisește el însuși în prefață – sunt în cea mai mare parte adevărate. Una sau două au fost trăite de mine însumi, celelalte de către colegii mei de școală. Huck Finn este luat din viață; Tom Sawyer la fel, dar modelul lui n-a fost o singură persoană; Tom Sawyer e îmbinarea caracterelor a trei băieți pe care i-am cunoscut și ține așadar de ordinul compozit al arhitecturii.”

Din multitudinea episoadelor subiective evocate, autorul trebuia să facă nu numai literatură, ci într-un fel și istorie. „Evocându-și copilăria, nu putem trece peste cadrul ei natural și social. Obiectivându-se în persoane distincte și de sine stătătoare, substanța amintirilor se transformă în altceva.”

Întâmplările din primele pagini „sunt transcrise din memorie, după cum mărturisește autorul, schimbând doar numele personajelor și unele detalii semnificative.”  De exemplu, episodul cu chiulul de la școală este adevărat. Fratele mai mic a lui Tom, Sid îi spune mătușii Tolly despre cele întâmplate așa cum Henry îl denunță pe Sam mamei spunându-i acesteia și un amănunt important, faptul că Sam își cususe gulerul cămășii cu ață albă.

„Până aici Tom este însuși autorul, aducându-și aminte de propria sa copilărie, și proiectând asupra ei surâsul îngăduitor al maturității. Treptat însă, Tom se emancipează, și devine un personaj cu o  fizionomie proprie, deși autorul îi împrumută în continuare unele trăsături ale micului Sam. Acest proces de emancipare se desfășoară în virtutea legilor interne ale povestirii, care reclamă la un moment dat abandonarea amintirilor și-l pune pe autor în fața propriului său personaj. Astfel, Tom Sawyer începe să existe prin el însuși, depărtându-se de modelul său inițial.”

compunere despre SOARE

E vară,vară!!!Soare. Căldură. Viaţă. Începutul şi sfârşitul. Sunt pur şi simplu îndrăgostit de soare.Sub salcia ce caută în adâncul apei cristaline,mi se pare că în zilele cu soare, razele lui făcea ca pietricelele să pară nestemate.Ascult o poveste și printre frunze privesc cerul însorit.Este despre o fată îndrăgostită de soare,care atunci, când l-a întâlnit, s-a transformat într-o floare.

 Soarele nu este nimic altceva decât steaua dimineţii.   Pot să fac orice atunci când soarele străluceşte deasupra mea.Plec în căutarea lui, e o plim­bare prin viul lumii, o plimbare de suflet, Tot ce se petrece în jurul meu mă în­car­că de lumină şi bucurie,parcă port cu mine un te­zaur ca­re îmi dă putere şi mă  ajută să depă­şesc norii fiecărei zile.

Trăiesc sub soare co­pi­lăria care-mi este pri­mul cerc al vieţii,care-mi aduce în fiecare dimineață o stea,un adevăr. Noul răsărit este splendoarea ca o reîntoarcere spre început a doi luceferi coborâți
din ceruri,aruncând o  rază de soare ce va da dimineților culoare,ea va încălzi o mare,un pământ,oameni.

În tablourile pictorilor,soarele devine o pată galbenă,rotundă,aurind ape,munți,câmpii.
E atât de bine să văd soarele,îmi place să-l privesc în faţă, îi ador lumina,mă simt prietenul lui,simt cum îm dă putere,mai întâi frumusețe,apoi veselie,cinste,iubire,curățenie de suflet.

Soarele este simbolul sfânt ale cărui douăsprezece raze îi reprezintă pe cei doisprezece apostoli.

   Să-i zâmbim Soarelui și să-i spunem cerului curcubeul să-l aducă!!!!!!!!!!!!!

genul liric--poezia,,Toamna”de Șt.O.Iosif

,,Te uită, frunza pică irosită,
Și vântul geme prohodind departe !  
Puțină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită !...

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită :
Eu singur cânt cu vocea obosită
Și trec prin încăperile-i deșarte...

S-au dus privighetorile măiestre ; 
Pustiu e cuibul blândei turturele..           
Ah, unde-i șuierul mierliței sure !

Pierdut din stolul mândrei lor orchestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniștea adâncă din pădure”...

Opera lirică este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod direct, utilizând numeroase procedee artistice :imagini artistice și figuri de stil;

-modurile de expunere sunt descrierea și monologul liric;

-în text sunt prezente mărcile lexico-gramaticale ale eului liric :pronume și verbe la persoana I sau a II-a, singular sau plural, interjecții, verbe la mod imperativ;

-utilizarea numeroaselor procedee artistice: imagini artistice :vizuale, auditive, dinamice, olfactive și figuri de stil :epitete, metafore, comparații...

-părțile de vorbire predominante sunt substantivele și adjectivele -specifice descrierii;

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

  Titlul poeziei,,Toamna”este numele anotimpului care este descris cu toate ornamentele specifice, în tonuri de culoare sugestive pentru o atmosferă apăsătoare, deprimantă,poetul nu se referă numai la anotimp,ci la starea de mâhnire,provocată de o iubire care a trecut odată cu căldura verii.

 Poezia este alcătuită sub forma de monolog liric,trist,este un sonet- o poezie cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrăţişată şi două terţine cu rimă liberă.

  În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă tristețile poetului în mod direct. Cadrul e melancolic, atmosfera din poezie este încărcată de nostalgie, toamna reprezintă legătura între natură și sentimentele poetului. Aflat în mijlocul unui peisaj de toamnă,poetul înconjurat de vaietul vântului ce plânge moartea naturii,de frunzele risipite, simte trecerea timpului ce aleargă spre iarnă,anotimp dominat de liniște și nostalgie.Chemarea iubitei,,te uită”este dorința de a o ști  aproape în acest peisaj închis și stăpânit de spaima anotimpului dominat de murmurul pătrunzător al toamnei.

 Călător prin timp,poetul cutreieră un spaţiu misterios, labirint- pădurea-loc la încercărilor,al amintirilor,al trăirilor,este,,pădurea noastră” fermecată,cândva o insulă a iubirii.Locurile pustii,chemările neauzite,singurătatea celuia ce-și cântă nefericirea completează cadrul dezolant,o atmosferă de intimitate tensionată al sufletului eului liric.Își reamintește glasurile păsărilor pădurii care-i poartă gândurile: privighetorile au plecat, cântând iubirea,cuibul părăsit al ,,blândei turturele”accentuează tristețea și suferința inimii,care izbucnește deznădăjduită într-un strigăt dureros:,,Ah!unde-i șuierul mierliței sure!”pasărea grațioasă ce cânta iubirea,este căutarea iubitei în ,,liniștea   adâncă din pădure”.Cântecul iubirii sugerează melancolia, nostalgia fericirii trecute, dorul... poetul trăieşte o profundă singurătate şi dezamăgire. Starea de melancolie a poetului, care tânjește după vara iubirii, este cauzată și de plecarea păsărilor care purtau în ciripitul lor sentimentele nespuse.

 Tabloul este descris prin elementele terestre  ale pădurii ce reliefează sentimentul poetului. 

   În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,prezent prin formele pronumelor:,,te,eu”;adjectivului ,,mele,noastră”, verbele la persoana I „cânt,trec”,timpul prezent pare a dori oprirea vremii,iar omul aude pașii trecutului. De asemenea, se simte prezenţa eului liric şi în exclamaţiile poeziei care trădează un zbucium sufletesc, învăluit de o stare dezolantă, de o tristă amintire persistentă.

  În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic care creează imagini vizuale: căderea frunzelor,pădurea pustie prin intermediul cărora poetul îşi exprimă tristețea unei iubiri pierdute.Imaginile auditive determină o stare emoţională potrivită anotimpului trist.Epitetele:,,irosită,tristă,pustiu,părăsită obosită”nuanţează toată tristețea naturii, comună cu acea a poetului.Comparația pădurii cu,,un palat pustiu cu geamurile sparte”arată locul unde iubirea s-a stins.Versul al doilea,,Și vântul geme prohodind departe”,personificare ce impresionează prin  amărăciunea, deprimarea naturii, ilustrate printr-o imagine auditivă a cântecului de plângere a durerii spuse prin glasurile naturii.

  Limbajul este unul simplu,nostalgic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură egală de 11 silabe, rimă îmbrățișată şi ritm iambic.

    În concluzie, textul „Toamna” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct zbuciumul sufletesc,învăluit de o tristă amintire a iubirii pierdute în toamna sufletului.

E toamnă.....

Pe o fereastră mică se strecoară înăuntrul camerei lumina apusului. Plouă foşnitor, năvalnic, ameţitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori ameninţători de­vin fantome nergre trimise de duhurile rele... Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi printre săl­cii şi răchite bă­trâne, lângă care desluşesc o siluetă,o umbră ce caută un adăpost...sigur este un călător rătăcit în toamnă.. Plouă în suflet... Şi simt cum miros florile gal­bene de sub geamul meu,singure rămase printre ierburile veștejite.Ce miros au ier­burile în­muiate de ploaie! Ce foşnet au frunzele ruginii rătăcite din pomii golași, aduse de câte un vânt rece venit de la pă­dure, risipindu-le peste tot.Chiar dacă plouă, parfumul zilelor este altul decât înainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau amar, iute sau înțepător. Am senzaţia, uneori, că aici, acasă culorile toamnei în octombrie încep să aş­tear­nă melancolii prin lumea înconjurătoare. Pâlcuri de cețuri printre crengi, măceșe ridicate semeț către nori, flori și ierburi brumate de frig în nopți sticloase, stele picurând peste lume, tăcere încremenită care se scurge de pe frunze de aramă.

basmul,,Slava,fiica pământului”de Vladimir Colin

,,— Nu-i nimic, zâmbi Slava. Să ne mai încercăm o dată puterile...

A chibzuit voinicul şi-a zis :

— Bine. Să ne-ntrecem în agerimea minţii... Ce se aude cel mai departe ?

— Tunetul şi minciuna, a răspuns Slava, fără să stea pe gânduri. Dar cine sunt eu ?

— Voinicul voinicilor, a răspuns celălalt, fără a se gândi nici el prea mult.

A început Slava să râdă şi şi-a scos coiful. Şuviţele negre ale pletelor i s-au revărsat pe umeri.

— O fată ? a şoptit uluit voinicul. Apoi, înțelegând cine-l învinsese şi că se înşelase, a strigat fericit: Ai biruit! Ai biruit!

În clipa aceea s-au umplut de oameni uliţele cetăţii, s-au umplut de oameni casele şi dughenele, iar oamenii alergau cu flori şi cu flamuri, cântau, o înconjurau pe Slava şi i se aruncau la picioare.

— Ce-i asta ?... De unde s-au ivit cu toţii ? întreba ea, şi voinicul cu care luptase îi povesti că cetatea lui fusese blestemată de un maghiosnic.

— Cu vrăjile lui a prefăcut cetatea într-un nor şi a ridicat-o la cer, iar pe locuitori i-a blestemat să trăiască printre pietrele zidurilor, schimbându-i în șopârle. Doar eu, cel mai puternic din cetate, am rămas să aştept un voinic străin cu oare trebuia să mă lupt. Dacă-l biruiam, toate rămâneau aşa cum erau. Dacă mă biruia, blestemul era spulberat. Tu, Slava, ne-ai mântuit, şi niciodată nu-ţi vom putea mulţumi îndeajuns...

Pe când vorbeau, cetatea începu să coboare lin, plutind prin văzduh, şi tot lin se lăsă pe pământ, în locul unde fusese întemeiată. Oamenii deschiseră porţile zidurilor şi mulţimea se revărsă pe câmp.

— Iarbă... copaci... şopti voinicul. De când n-am mai văzut verdeaţa câmpului !

Nici n-apucase bine să sfârșească vorba, că un tunet înspăimântător zgudui pereţii cetăţii şi maghiosnicul, călare pe un balaur, se ivi în văzduh.”

                                                                          (Vladimir Colin,Slava,fiica pământului,în Basmele omului)

   (Maghiosnic — vrăjitor (în limba bulgară)

   Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice: împăraţi, Feţi-frumoşi, zâne,zmei- stă sub semnul supranaturalului. La acțiune participă personaje imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale, ce reprezinta binele și răul, iar în final acesta este învins. Basmul se petrece într-un trecut îndepărtat, într-un spaţiu nedefinit sau prea puţin definit. 

  Basmul are formule specifice, de început, de mijloc şi de final.

  Basmul,,Slava,fiica pământului”este un basm cult- (este o specie a genului epic, cu autor cunoscut, în care acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri narative, iar elementele reale se îmbină cu cele ale fantasticului, la care participă un număr mare de personaje înzestrate cu puteri supranaturale reprezentând fortele binelui și ale răului, din a căror confruntare binele iese întotdeauna învingător.)      Titlul este numele personajului principal, trimite atât conştient, cât şi inconştient, la feminitate.

,,Slava” – nume ce sugerează măreţia şi gloria lu Dumnezeu,este fiica pământului, simbolizează pământul orientat spre cer.  

    Fragmentul aparţine unui basm, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia.

    În primul rând este un text epic cu  acţiune, personaje, narator.

    În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului se poate urmări o parte din desfășurarea acțiunii: Slava,o fată luptătoare,îi propune voinicului să se întreacă în „agerimea minţii”. Nereuşind să-i ghicească întrebarea, voinicul cel străin a pierdut. Dacă probele anterioare ţineau de forţa fizică, atribut al masculinităţii, ultima probă, pe care Slava o câştigă, făcea apel la o calitate feminină – isteţimea.Travestită într-un voinic,fata se descoperă,lăsându-și chipul la vedere.Totuși este recunoscută ca biruitoare.
Atunci, cetatea s-a umplut de oameni, care alergau, fericiţi, să se arunce la picioarele Slavei. Voinicul i-a povestit că cetatea sa fusese blestemată de un vrăjitor, care o prefăcuse într-un nor şi îi transformase pe locuitorii săi în şopârle. El, cel mai puternic din cetate, rămăsese să se lupte cu un voinic străin, pe care dacă l-ar fi biruit, toate ar fi rămas aşa cum erau. Cetatea a coborît pe pământ, însă imediat, vrăjitorul şi-a făcut apariţia călare pe un balaur,suflând pe nări un fum gros. Coborârea cetăţii pe pământ echivalează cu regăsirea stării de conştiinţă, unde lucrurile au un ritm mai lent de dezvoltare. 

Actiunea se desfășoară lineară, succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire.

   În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată are caracteristici supranaturale. Personajele care populează această lume sunt şi ele specifice basmului: o fată-luptător,un voinic,un vrăjitor.

Slava – nume ce sugerează măreţia şi gloria lu Dumnezeu,vrednică, înţeleaptă posedă o agerime a minții deosebită,luptă asemenea unui războinic.Se descoperă,arătându-și chipul de fată,moment uluitor pentru Voinicul cu care se întrecuse,dar prin gestul ei o lume adormită,vrăjită se trezește la viață.Voinicul nu are nume,este curajos,îndrăzneț,fusese vrăjit ,era prizonier al cetății împietrite,îi este recunoscător fetei care a adus viața în cetate.La fel, oamenii readuși la viață,toți aduc mulțumiri Slavei,care a rupt blestemul vrăjitorului.Vrăjitorul,forță a răului apare călare pe un balaur,monstru fantastic înaripat,dorind instalarea haosului prin dispariția vieții,a luminii.

  Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea.

  Narațiunea fragmentului este dramatizată prin dialog, astfel basmul are un ritm rapid. Dialogul are o dublă funcție, ca în teatru: susține realizarea acțiunii și caracterizarea personajelor.

 Narațiunea se face la persoana a III-a, numărul singular, de către un narator omniscient-narator obiectiv,impersonal,care povestește la pers.a 3 a ,fără a se implica în povestire-

Limbajul acestui fragment dintr-un basm cult este mai fluent,mai îngrijit, datorită artei de a povesti, artă care aparţine unui talent cultivat, preocupat de desăvârşirea artistică.

   Acest fragment face parte dintr-un basm, specie epică, narațiune cu întâmplările reale și fantastice, a căror îmbinare compune principalul mijloc artistic, fabulosul. Personajele sunt ființe imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale, ce întruchipează binele și răul,cadrul de desfășurare a acțiunii este                                 fantastic.                                                       

.

 

Caracterizarea unui personaj ,, Fata cu portocale ”de Jostein Gaarder

,Am tresărit.Să o văd din nou pe fata cu portocale,în același hanorac portocaliu,cu o pungă absolut identică în brațe,mi s-a părut la fel de ireal ca un miraj.Din acel moment povestea asta cu portocale a devenit însăși esența misterului pe care trebuia eu să încerc să îl dezleg.Apropo,ce fel de portocale erau?Aveam senzația că micii sori portocalii străluceau atât de puternic,încât a trebuit să mă frec la ochi. Aveau o strălucire galben-aurie cu totul diferită de portocalele pe care le văzusem până atunci.Mi se părea că puteam simți chiar prin coajă cât de pline de suc erau.În orice caz,nu erau niște portocale obișnuite!

  M-am strecurat în local și m-am așezat la o masă cam la vreo patru-cinci metri de ea.Înainte de a mă hotărî ce să fac,am vrut să stau puțin și să mă uit la ea,gustând plăcerea inexplicabilei imagini.

  Am avut impresia că nu mă observase,însă și-a ridicat dintr-odată privirea din cartea pe care o citea și m-a privit drept în ochi.Și astfel m-a surprins asupra faptului,pentru că și-a dat seama că stătusem acolo o vreme tot uitându-mă la ea.Mi-a zâmbit cald și acel zâmbet,Georg,putea să topească întreaga lume,căci,dacă lumea l-ar fi văzut,ar fi avut puterea să oprească toate războaiele și toate dușmăniile de pe întreaga planetă,în orice caz s-ar fi încheiat îndelungate armistiții.”

                  Jostein Gaarder este unul dintre cei mai mari cunoscuți scriitori norvegieni.

,, Fata cu portocale” este povestea unei poveşti. Tânărul de cincisprezece ani, Georg Røed descoperă (sau mai degrabă i se descoperă de către bunicii lui) o scrisoare de la tatăl lui, Jan Olav, care murise când Georg avea doar patru ani. O scrisoare sub forma unei poveşti menite să fie citită peste ani şi ani, o scrisoare ce stătuse ascunsă în tot timpul ăsta în căruciorul de bebeluş pe care tatăl ceruse cu limbă de moarte ca familia să-l păstreze.

   ,,Fata cu portocale” este numele personajului prezentat de povestitor: ,,fata ”este un subtantiv articulat, o necunoscută,fără nume,dar revăzută de povestitor cu plăcere; portocalele sunt fructe de aur, fructe ale zeilor, culoarea portocalei aduce viață, o nouă lumină și un nou început, este caldă, fericită, dăruiește senzația de tinerețe, veselie, este o culoare regală.

    Caracterizarea directă este făcută de autorul-narator care-și începe confesiunea printr-un verb,pers.I sing., ce exprimă înfiorare,,am tresărit”-este un  moment ce creează impresia unei trăiri  puternice.Revederea fetei este un prilej de a o descrie:fata este  îmbrăcată cu un hanorac portocaliu și de astă dată cu aceeași pungă,totul i se pare un ritual necunoscut sau nepătruns de raţiune,o taină.

 Ar dori să dezlege enigma portocalelor,de parcă ar fi o închipuire.Ca într-un alt univers,portocalele devin,,mici sori”,este asemenea unei iluzii optice plină de farmec,vrajă,fascinaţie.Totul era straniu,inexplicabil pentru un om obișnuit.Dorința de a o vedea pe fată îl duce cât mai aproape de ea.

     Caracterizarea indirectă a fetei reiese din comportamentul fetei care-l privește direct,deschis,sincer.Știind că este privită,nu se sfiește ,privește îndrăzneț și-i zâmbește admiratorului său,lăsându-și cartea.Zâmbetul fetei aduce strălucire; scânteiere în jurul ei, iar naratorului i se pare că poate face viaţa cu mult mai frumoasă,este limbajul universal al bunătăţii,răspândește pacea în univers.Fata împărtăşeşte zâmbetul lumii, poartă în el un simbol al prieteniei şi păcii. Zâmbetul ei vine dintr-o pace interioară, din bucuria unei inimi bune.Prin zâmbetul ei devine o  Prinţesă a păcii.

   Trăsăturile morale ale fetei reies, indirect, din faptele, gesturile şi atitudinea ei: se îmbracă în portocaliu, culoarea fericirii. Totodată, această culoare are un efect stimulator emotiv, dă senzaţie de apropiere. Este o culoare sociabilă, care lasă impresia de optimism, veselie.Portocalele pe care le duce în pungă deschid poarta sincerității către oameni,iar cartea pe care o citește nu o depărtează de cei din jur.

 Scriitorul narează la persoana I-a singular,nu povesteşte rece, indiferent,se implică, participă sufleteşte.Expresivitatea limbii sale provine din curiozitatea cu care descrie,observă,în mod deosebit din comparaţia portocalelor cu,,sori”,din întrebarea căreia nu-i dorește un răspuns sau din adresarea directă,prietenoasă.Fraza scriitorului este frumoasă,păstrând firescul și spontaneitatea vorbirii.Interesant este misterul fetei,al culorilor,al fructelor,al surâsului ei,al felului în care cei doi se întâlnesc în priviri.Totul rămâne un mister....