,,Un fiu”de Alejandro Palomas --caracterizare

 

,,În unele duminici, mă duc cu tata la film, dar doar după-amiază, pentru că dimineața este închis. Înainte să plece, cu mama mă duceam rareori, pentru că ei îi plăcea mai mult să se joace de-a tot felul de jocuri și să vadă filme pe calculator. Făcea floricele la cuptorul cu microunde și apoi le dădea cu unt și ne așezam amândoi pe canapea, cu pătura cu desene magice pe care scrie ,,madeinturkey” și pe care a adus-o odată dintr-un loc care se numește Istanbul, care nu este Pakistan, deși tata spune că acolo toți bărbații poartă mustață și femeile seamănă cu mama Naziei, pentru că li se văd foarte puțin fețele.

 Preferatele mamei sunt filmele în care se cântă tot timpul, mai ales cele cu femei blonde. Îi plac mult, dar cel mai mult și mai mult, ,,Sunetul muzicii”, pentru că apare Mary Poppins deghizată în călugăriță, pe care o mai cheamă și Maria, deși copiii familiei Trapp nu știu asta, pentru că, firește, cum sunt din Austria, este mai bine așa, ca să nu-i calce cu mașinile lor cenușii nemții, care sunt cei răi. De asemenea, îi place mult de tot și un film foarte comic ce se numește ,,Nunta lui Muriel” și în care este vorba despre o fată grasă, plină de pistrui, care locuiește în Australia și care are prietene foarte rele, pentru că sunt frumoase, iar ea nu. Mama știa toate cântecele și, în unele duminici, când tata nu era acasă, pentru că la ora aceea se ducea la sala de gimnastică sau uneori la fotbal, ne scoteam pantofii, ne urcam în picioare pe canapea și cântam și dansam pe melodia ,,Mamma mia”, la fel ca Muriel și prietena sa, cu perucile și costumele argintii așa, spate în spate. Mai sunt și alte filme care mamei îi plac mult, unele pe care le numește ,,clasice”, dar care pe mine mă plictisesc, pentru că, fiind vechi, nu sunt colorate, și mai e și filmul meu preferat, care-i place mult și mamei, iar tatei nu și care se numește ,,Billy Elliot”.

 Mama spune că Billy seamănă puțin cu mine. Mă rog, puțin mai mult, pentru că și mama lui Billy este tot englezoiacă, deși eu nu știu să dansez foarte bine și s-ar putea să nu mai învăț niciodată. Anul trecut, de ziua mea, i-am rugat pe tata și pe ea să mă înscrie la o școală de balet care se afla dincolo de piață, la fel ca Billy, dar în spaniolă, iar mama s-a bucurat foarte mult și a aplaudat așa, o dată, de două și de trei ori, dar tata a zis:

- Hmmm..., mai vedem.

Iar asta înseamnă că nu. Știu că a mai spus asta și când mama a vrut să păstreze câinele doamnei Arles, fiindcă ea era prea bătrână ca să mai aibă grijă de el, iar în cele din urmă l-a luat nepoata ei la țară.”

                                                                                 (Alejandro Palomas, Un fiu)

Pentru a o caracteriza pe mama,fiul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.Relatarea fiului este la persoana întâi.

Caracterizarea directă este făcută direct de fiul-narator printr- o exprimare naivă,copilărească,așa cum vedea și înțelegea viața din jur.Motivul pentru care povestește despre mama sa este ieșirea la film cu tatăl său. Cu mama se ducea rar,vedeau filmele acasă,pe calculator.Se desfășura un adevărat ritual:erau pregătite floricelele,apoi canapeaua devenea locul pentru spectacol,exista și o pătură venită de departe,dintr-un loc misterios.Cu duioșie,plăcere amintește de filmele dorite,,preferate”ale mamei:cele muzicale :,,Sunetul muzicii”,,,Nunta lui Muriel”,pe care el,copilul le înțelege în felul lui,mai ales personajele sunt descrise cu simpatie.Numele ,amănuntele din filme sunt reținute,pentru că acestea erau iubite,plăcute de mama lui, și el  le privea prin ochii ei-era aceasta o apropiere sufletească de ea și de tot ce ea iubea.Își urmărește mama cu plăcere,îi înțelege admirația pentru muzică și trăiește alături de ea frenezia dansului din filmul,,Mama mia”,erau atunci parteneri de dans,distracție,de bucurii.Mama este fascinată de filme,,clasice”,despre viață,sunt acestea privite cu seriozitate.Dar ea își privește copilul cu iubire și-l aseamănă cu ,,Billy Elliot”,băiatul-dansator,a cărui mamă era tot englezoaică. Este un personaj prins într-un carusel plin de sensibilitate,emoții și iubire ce împrăștie lumină și bucurie în jurul ei.

 Modalitatea de caracterizare indirectă reiese în special din comportamentul mamei, ființa ce dăruia viață,fericire,bucuria de a exista,transforma totul într-un spectacol magic  al iubirii,în care mamă și fiu erau  protagoniști,iar băiatul înțelegea că totul era din iubire pentru el.Extaziată,aplaudă dorința fiului de a merge la balet,este contrazisă de tatăl ce pare că nu-i înțelege micile plăceri.

  Prezentarea mamei este una sensibilă și simplă,arată legătura sufletească dintre mamă și fiu cu o viață fericită și perfectă.

 

,,Un fiu” este un roman considerat a fi noul ,,Micul prinț” ,o mică bijuterie literară,Guillermo, alintat Guille, protagonistul acestui roman, este un copil cu totul deosebit. El trăiește singur cu tatăl său, Manuel, întrucât mama, de profesie stewardesă, a plecat la muncă în Dubai. Tocmai a ajuns la o școală nouă, iar singura lui prietenă este Nazia, o fată pakistaneză. Arată ca un copil fericit, un copil anormal de fericit, după opinia dirigintei sale, Sonia, ale cărui beculețe se vor aprinde toate odată când Guille, la întrebarea „ce vrei să fii când ai să te faci mare?„ răspunde că vrea să fie Mary Poppins, nu „ca” Marry Poppins, ci ea însăși. Toate acestea o vor face pe Sonia să ceară sprijinul Mariei, consilierul de orientare al școlii, pentru a o ajuta să descopere ce se ascunde sub acea fațadă a fericirii lui Guille.Adoră să citească pagini cu zâne și cu magie.Este asemănător mamei sale,Amanda,o stewardesă engleză,un înger desprins din rai,o făptură diafană cu păr blond și ochii albaștri,ce împrăștia lumină și bucurie.Băiatul,Guille moștenise trăsăturile fizice și de caracter ale mamei,amândoi se pierdeau într-o lume magică și spectaculoasă.

Cartea „Un fiu” este o istorie specială, nu este doar un Mic Prinț, este mai degrabă un roman al speranței. În minte mi-a venit asocierea cu acei fluturi care zboară la lumină, chiar dacă riscă să ardă. O fac pentru că vor să se facă auziți. Guille este un fluture, dar unul pe care toată lumea vrea să îl închidă într-o capsulă de sticlă. Un copil care nu vrea să se resemneze, ci vrea să lupte. Poate că nu înțelege cu ce are de a face, dar asta nu îl împiedică să caute lumină în acel întuneric dens în care viețuiește. Guillermo (Guille) este un copil deosebit, care se cufundă în lumea magiei și a poveștilor, pentru a depăși greutățile din viața sa. Povestea se desfășoară cu gingășie și se țese ca o pânză de păianjen, aducând cu fiecare nouă perspectivă o nouă notă la adevărul ce se cere descoperit. „Un fiu” ne poartă pașii în lumea plină de frumos și de feeric a lui Guillermo, un băiețel care a învățat să îmbrace toată durerea din propria casă într-o mască a fericirii și care își găsește refugiu în poveștile cu Mary Poppins, singura care pare să aibă puterea să redea speranța în viața lui și să îi arate o luminiță. Mary Poppins devine o prezență atât de constantă în viața lui Guille, încât băiatul ajunge să se agațe de ea pentru orice. Din momentul în care Guille ajunge în cabinetul Mariei, începem o adevărată călătorie spre sufletul băiețelului. El se deschide încet, încet în fața consilierei și îi spune povestea lui, așa cum se pricepe la vârsta lui fragedă. Terapia va dovedi că băiatul trecea prin multe dureri nespuse și că era mai puternic decât s-ar fi bănuit la vârsta lui. El a înțeles din zbor ce se petrece și a încercat să îi ajute pe cei din jurul său: pe tatăl lui, Manuel, cel dărâmat de durere, care se înconjurase de un cocon al negării și al refuzului de a accepta adevărul, precum și pe prietena sa, Nazia, o fetiță musulmană obligată de bărbații din familia sa să se căsătorească de la o vârstă fragedă cu un bărbat mai în vârstă decât ea.

Povestea este spusă de fiecare dintre personaje: Guille-fiul, Manuel-tatăl, Sonia-învățătoarea și Maria-consiliera, marcând mai multe perspective în narațiune. 

 

 

poezia,,Sus”de Tudor Arghezi

,,Bagă de seamă,omule  de carne,

 Că umblă orice zi să te răstoarne,

Că orice oră umblă să te frîngă.
Dar lacrima durută nu ţi-o lăsa să plîngă.
Ia seama bine, somn să nu te fure,
Nu te opri, înalţă-te vulture.
Ajunge o secundă să şovăi. Chiar de azi
Ai şi-nceput să şchioapeţi şi să cazi.
Neadormit şi teafăr se cuvine
S-arunci şi trîndăvia ispitei de la tine.
Primejdia s-o cauţi de-a dreptul, într-adins.
Nu te lăsa de semeni şi timp rănit şi-nvins.
Cu traista în spinare, cu căinele tău, leul,
Dă luptă nentreruptă cu ceasul rău şi greul.
Călătorind de-a pururi prin zări şi peste zare,
Să nu te afle viaţa culcat, dar în picioare.”

                                            (Tudor Arghezi, ,,Sus” )              

   Versurile poeziei sunt îndemnuri pentru viață,porunci,ca o trimitere direct către înălţimea ființei către idealuri,către  calea de reîntâlnire cu lumina care aparţinea omului.Poetul s-a inspirat din poruncile sfinte: omul viu,,de carne”(metaforă )este îndemnat să nu se lase doborât de greutățile zilnice,să nu fie biruit de clipele îndurerate.Odihna,,somnul” îl poate face absent din viață și-atunci trebuie să se înalțe cu trupul la cer asemenea vulturului, este o mărturie a faptului că omul a fost creat pentru libertate,pentru veșnicie.Omul va privi de la înălţime,va avea imaginea,perspectiva integratoare a zborului.  Marile contururi ale realului se văd mai desluşit de sus,

Dacă ar șovăi,ar fi nesigur,iar,,ispita”,păcatul l-ar doborî,de aceea nu va cunoaște,,trândăvia”,lenea. Cel ce se va poticni va ceda greutăților,,se cuvine” ca neobosit, să caute,,primejdia”, necazul, supărarea ,,într-adins”cu seriozitate,cu maturitate,este o atitudine de viaţă, modul optim de a se înălța.Lupta împotriva ,,ceasului rău”,al ghinionului,al dificultăților să fie dusă chiar și împovărat alături de,,câinele tău,leul”simbol al curajului, demnității, justiției, înțelepciunii, onoarei. Toată viaţa este o călătorie continuă,iar dacă omul nu este pregătit să înfrunte obstacolele , din zborul lin pe care îl trăiește se va simţi doborât, va suferi , dar va avea ceva de învăţat .Se va ridica şi va începe să lupte pentru viaţă.Trecând necontenit prin viață,prin lume,pe calea dreaptă,,în picioare”,omul este simbolul efortului, imaginea sufletului care se ridică,care  renunță la comoditatea sa și devine dispus să facă eforturi, să încerce să fie altceva decât este în lumea sa obișnuită. Verticala,,în picioare” este simbolul acceptării dificultăților.

  Verbele la modul imperativ exprimă verticala, mişcarea ascensională, îndeamnă omul a nu se lăsa copleşit de emoţii negative,de a-și păstra dorința de adevăr înaintea adversităţilor. Viaţa adevărată e,,sus” în altă parte…În poezie sunt forme de prezent a conjunctivului cu valoarea unui imperativ:,,să nu te fure,să arunci,s-o cauți,să nu te afle”.

Figura de stil dominantă în poezia lui Arghezi este metafora:,,omul de carne,lacrima durută,ceasul rău” și personificarea:,,orice zi,orice oră umblă,luptă cu ceasul,să nu te afle viața” prin care își exprimă atitudinea față de viață.  Discursul poetic solemn săpat parcă în piatră dură pentru omul dornic de a se înălța exprimă  existența umană spre verticalitatea morală în evoluția spirituală și a acumulării de valori și credințe în urma experienței dobândite pe parcursul vieții.

Compunere—Lectura poate fi asemănată cu o călătorie

 

   Cărtile sunt precum călătoriile, prin ele ajung să văd, să descopăr ceea ce altfel, poate, nu aș avea șansa vreodată. Îmi place să citesc, e o bucurie care se consuma în interior, în suflet, în universul fiecăruia. Cred în puterea cărților, în puterea de a mă îmbogăți,a  mă dezvolta, de a înțelege și de a mă  înțelege, de a-mi deschide mintea și sufletul. Și cred că, dacă oamenii ar avea mai multă deschidere către lectură, ar reuși să fie mai toleranți, mai înțelepti, mai buni unii cu altii, am reuși să vedem mai mult, mai bine și mai departe cum suntem și ce ne înconjoară.

  Am ,,ales ”, m-am apropiat de volumul lui Filip Florian,de romanul,,Toate bufnițele” s-a dovedit a fi un fel de bufniță pentru mine, a cărei prezență și mister le intuiam din titlu.

Romanul împletește două povești de viață: cea a lui Luci, un băiat care își trăiește ultimii ani ai copilăriei la finele anilor 90 și cea a lui Emil Stratin, un intelectual tăcut și misterios care se mută de la București într-un orășel de provincie de la munte. Cele două personaje se întâlnesc atunci când Emil îl scapă pe Luci dintr-o încurcătură -așa cum se va dovedi, Luci e un mare neastâmpărat, plin de imaginație- cu mecanicul telefericului. Adus în casa sexagenarului, departe de a primi vreo apostrofare, Luci are parte de ceai, miere, fotografii și o invitație neobișnuită de a petrece timpul cu tăcutul salvator. Fără să îi fie niciodată clar de ce Emil l-a ales ca vizitator regulat, ca tovarăș de companie, Luci își împarte timpul între năstrușniciile pe care le întreține cu prietenii săi și universul pe care îl descoperă acasă la bătrânul său vecin. Provenind dintr-o familie simplă, cu un tată meșteșugar care bea un paha sau chiar mai multe și o mamă cicălitoare și aspră, Luci nu își dramatizează condiția și nu pare frustrat de ceea ce trăiește -dimpotrivă, întâmpină totul cu voioșia, imaginația și inocența vârstei, dar află un refugiu afectiv și o deschidere spre o lume nouă și necunoscută în casa lui Emil: o biografie amară ,dar și plăceri culturale -de la cărțile lui Twain până la piesele lui Mozart. Dincolo de această alfabetizare aparte și inedită la care participă, Luci își petrece timpul căutând comori în pădure, sărind în râul umflat de dezgheț, descoperind pasaje secrete și bând șampanie în castelul din apropiere. Chiar și când e  pedepsit de părinți,  să nu iasă din casă, Luci găsește resurse în propria imaginație de a transforma bucătăria într-o scenă de concerte sau un birou de investigații.

Alături de bătrân, Luci pare să se simtă în largul său ,deși nu îl înțelege pe deplin, îi povestește tot și îl însoțește în acel loc tainic dintr-o poiană, unde la ceasul amurgului, cei doi merg să întâlnească bufnițele. Însuși Emil pare a fi o bufniță aparte, ba chiar zeul bufnițelor: deși este o prezență impunătoare, sofisticată, are atâtea de spus, Emil nu șoptește prea des multe lucruri și preferă să trăiască izolat. Amintirile sale se dezvăluie în caietul  pe care tot curiozitatea copilărească a lui Luci le dezvăluie. Povestea lui Emil este de fapt povestea mai multor generații: a părinților, a bunicilor, a familiei care a prins raidurile aeriene asupra Bucureștiului, din anii 40 dar și instalarea comuniștilor de mai târziu. Spre deosebire de copilăria lui Luci, traversată doar de întâmplări amuzante și aventuroase, copilăria lui Emil e marcată de loviturile grele date de istorie, de contradicțiile aduse de vremuri tulburi :prima dintre acestea este contradicția dintre a merge cu o Pobeda neagră și a fi mândru că este fiul învățătorului – așa cum va afla Emil, aici este vorba de o contradicție atâta timp cât tatăl său urma să fie arestat tocmai de oamenii care îl aduceau pe băiat acasă cu mașina. Tatăl lui Emil, dar și bunicul vor fi asupriți de regim și vor supraviețui închisorilor comuniste: primul ajunge un taciturn îngrijorat, cel de-al doilea, chiar și ruinat fizic, rămâne un vorbăreț și un optimist, ca și când vorbitul i-ar ține de foame și de frig (bunicul giuvaiergiu rămâne una din figurile cele mai memorabile și mai frumoase ale romanului). Emil va traversa toate etapele ascensiunii dictaturii proletariatului: de la chiriașii nepoftiți,care, în mod ironic, trezesc bucuria de a fi laolaltă a familiei, la giganții de cărămizi și beton construiți pe locul vechii livade, la poveștile crunte despre detenția la Râmnicu Sărat, la Gherla și mai apoi, la munca pe brânci, la normele imposibile și la lozincile imbecile, din vremea în care Emil ajunge să lucreze pe șantierele patriei. În ciuda căsniciei frumoase și pătimașe pe care o trăiește la început cu Lia,în ciuda faptului că va avea o fiică, Emil se va înstrăina de cei apropiați, până într-acolo încât, chiar și după căderea regimului comunist, va rămâne un singuratic. Deși Emil îl salvează, în primă fază pe Luci, mă întreb dacă nu cumva favorul va fi întors de tânărul aventuros, spre finalul romanului.

   Să ne gândim la o altă experienţă: aceea de a merge într-o librărie nu pentru a cumpăra o carte precisă, ci pentru a vedea ce este nou, pentru a umbla printre volume şi pagini. Eu cred că nu există o corabie rapidă ca o carte,pentru a mă duce în ţinuturi îndepărtate. Experienţa călătoriei şi cea a lecturii au o rădăcină comună: drumurile lecturii sunt rândurile şi ochii mei fac un traseu de descifrare a semnelor care mă cufundă într-o experienţă ,,virtuală" singulară: lectura.

  Întrebare: care este ţintă lecturii? cartea însăşi? În realitate nu este aşa: cartea o am deja în mână! Fiecare carte, fiecare relatare, fiecare poezie nu sunt ţinta ci, în felul lor, un ghid spre o ţintă care trebuie precizată. Atunci când citesc o carte, eu ce fac? Desigur nu este ca atunci când privesc un tablou,un obiect. În acest caz a le admira înseamnă a merge în jurul lor, a le privi. În schimb atunci când citesc deschid cartea, mă scufund în interiorul ei, intru înăuntru citind cuvinte, înţeleg lucruri, văd imagini, simt sentimente pe care acele cuvinte le trezesc în mine. Toată persoana mea se activează într-o experienţă,călătoresc....citind fac o călătorie în cadrul căreia punctul de vedere se schimbă, se mută, în funcţie de desfăşurarea acţiunii.Fiecare lectură este o călătorie.

     În cursul lecturii, sunt ca într-o ţară de vizitat ,n-am întâlnit niciodată înainte personajele sale, n-am văzut niciodată peisajele pe care acum le văd: sunt alături de cei trei muschetari și-l înfrunt pe cardinal,o privesc pe micuța Cosette,ajung pe o insulă misteriasă,râd de Goe și Ionel,mi-e milă de un ursuleț scăpat prin oraș,îl urmăresc pe Nică,mă uit la Luceafăr poate coboară pe pământ,îl ajut pe Făt Frumos,cutreier locuri alături de Micul Prinț ,mă minunez de Auggie Pullman ,băiatul ciudat,acceptat pentru sufletul frumos și de....și de..... Însă în acelaşi timp lectura mă face curios, pentru că percep că în ceea ce citesc există ceva din mine, spune ceea ce deja sunt sau ceea ce doresc să fiu sau să am.

 Cartea ,,frumoasă" se recunoaşte din capacitatea de a deveni ghid într-o călătorie care implică: lectura. Și iată cum într-adevăr cartea este o corabie rapidă.

 

 

 

poezia,,Valțul rozelor”de Alexandru Macedonski

 

,,Pe verdea margine de șanț
Creștea măceșul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danț.
Întâi pătrunse printre foi,
Și le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Și suspină — cum se suspină...

    Și suspină — cum se suspină...

Albeața lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simțiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mișcau catifelate,
Gătite toate-n rochii de bal,
De vântul serii sărutate,

    De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în brațele minciunii,
Și rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul tainic le șoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ș-un valț nebun le învârtea,
Un valț — din ce în ce mai tare,

    Un valț — din ce în ce mai tare.”

 Titlul poeziei este format din substantivul ,,vals" în variantă fonetică veche-valţul-care denumeşte un dans armonios şi elegant , lent ,este sugestia mișcării pure,nevinovate ,se caracterizează prin rotirile pe care le fac cuplurile în timp ce se mișcă,iar substantivul ,,rozelor", trandafir,simbolizează sufletul,inima,iubirea,parfumul,dar și frumusețea trecătoare. Se interferează astfel patru sugestii: dinamicul, auditivul, vizualul și olfactivul într-o armonie deosebită.

   Tema este reflectarea unui aspect din natură, a măceșului „singuratic”floarea sălbatică asociată fie cu durerea, fie cu plăcerea și a florilor care dau splendoare pământului, bucurându-se de strălucirea solară și lunară, simbolul perfecţiunii naturii sălbatice, reprezentând naivitatea şi ingenuitatea omenească.

 Este aici antiteza dintre bine şi rău, drept şi nedrept,în baza căreia se realizează selecţia valorilor umane.Poetul adoptă o formulă poetică alegorică prin care prezintă realităţi din lumea umană. Două realităţi se confruntă : una terestră „măceşul”statornic pământului şi cealaltă imaginară„vântul”, nestatornic, jucăuș.

    Structura poeziei este specifică rondelului, poetul adoptă lirismul obiectiv prin care realizează o descriere de cadru şi o succesiune de personaje în timp.Lipsesc mărcile eului liric, folosindu-se exclusiv persoana a-III-a a verbelor şi pronumelor.

    Textul cuprinde trei strofe cărora li se interpune un vers, ca un refren, care reia ultimul vers al strofei, dând poeziei o muzicalitate aparte. Acest vers are o funcție aparte,pentru că, pe lângă muzica interioară pe care o creează, realizează și sugestia de „legănare', de mișcare ritmică a florilor personificate, intenția autorului fiind aceea de a reda „valțul', unduirea naturii, frumoasă și lină, determinată de mișcarea vântului șăgalnic,glumeț. ,,Valțul rozelor" este o simfonie poetică închinată florilor, simbolurile cele mai concrete ale biologicului efemer.

   Poezia sugerează armonia vegetală a naturii, văzută ca împlinire a ordinii divine, într-o diversitate de forme plastice și de imagini sonore.

    Protagoniştii sunt:,,măceşul singuratic", crescut pe "vechea margine de şanţ" şi ,,vântul serii nebunatic", exprimând legătura dintre elementele naturii. Feeria naturii este surprinsă la lăsarea serii și apoi noaptea.Primele două strofe surprind armonia dintre floare și vânt,mișcarea măceșului sub unduirea prietenoasă a vântului.Strofa a treia exprimă starea de fericire în mișcarea nocturnă ,,din ce în ce mai tare”a florilor vrăjite. Vântul serii, ,,nebunatic", vioi,zburdalnic,înșelător, personificat, este elementul naturii care provoacă ,,valțul" rozelor, simboluri ale sublimului din natură, flori diafane ce se prind într-o rotire cosmică, ritmică.Versul ,,de vântul serii sărutate" declanșează dansul misterios și fermecător,dă ritm tot mai dinamic mișcării florale.Vântul este Zburătorul deghizat ce pune în mișcarea perfecțiunea florilor, la început cu discreție, insidios în -,,valsul" care se dovedeşte o capcană în care "rozele" se antrenează fără să înţeleagă ca parcurg o cursă a morţii.

      Autorul imprimă versurilor ritm şi muzicalitate ca într-o simfonie poetică închinată biologicului-efemer.Moartea se insinuiază lent sub legănarea ademenitoare a valsului.

   Strofa a-III-a, prin verbul ,,s-au dat în braţele minciunii"apare ca o morală.Este evident că poetul exprimă propriile deziluzii legate de destinul propriu în raport cu semenii şi cu posteritatea. Vântul nestatornic destabilizează,strică ,,cu voce lină", "suspină" tot mai insistent, le îmbie cu "mângâierile-adieri", provocându-le ,,dulci simțiri", până când într-o fericire a simțurilor, rozele ,,scăldate-n razele de sus”... s-au dat în brațele minciunei și rând pe rând în vânt s-au dus."

În tot acest dans erotic delicat pe căi ale pierzaniei, florile iau înfățișări de fete îndrăgostite, naive, ,,năluci de carnaval",ascunzând dorința de a se lăsa pradă plăcerilor.Moartea se insinuează lent, gradat în lumea florală, ca intr-un vis: florile au toate atributele grației, sunt ,,catifelate", gătite în rochii de bal, dar au destinul trecerii, al pieirii, ceea ce conferă ,,valțului" semnificația ultimului dans, ca un,,cântec de lebădă" de dinainte de trecerea în moarte.

   Valsul florilor, ,,valț nebun", în rotirea tot mai rapidă a vârtejului, devine un iluzoriu, un tren al morții în mijlocul naturii. 

   Mijloacele artistice sunt variate.Personificarea vântului prin epitetul,,nebunatic”,al verbelor,,pofti-ntr-o zi florile la danț....le vorbi cu voce lină...suspină”există într-o atmosferă de mister cu,,năluci”,vedenii în razele lunii.Mișcarea lentă se intensifică odată cu noaptea ,când totul devine un vârtej misterios în care florile se lasă purtate.Personificarea florilor,ființe credule,,zâmbind în roua dimineții”le arată pure,ingenue,gătite apoi în ,,rochii de bal”fastuase.

Vântul se insinuează, strecurându-se ca o mângâiere, vorbindu-le duios, povestind de dorul lui şi suspinând ca orice îndrăgostit. În nevinovăţia lor, florile surâd, tresar, apoi se avântă într-un dans frenetic,extaziate de sărutul vântului şi de lumina de argint a lunii. Beţia dansului se sfârşeşte cu iureşul gingaşelor flori, care se lasă purtate „în braţele minciunii”, în noapte şi în moarte, florile  măceşului (trandafir sălbatic) se dăruiesc vântului, ca într-o transă, simt reveria şi extazul, dulcea pierdere de sine este  mirajul înaltului spre care tind rozele.

 Epitetul,,dulce”și verbul,,șoptea”definesc idila,iubirea,sunt gesturile tandre ale vântului,,nebunatic”.Verbele sunt la:imperfect,perfectul simplu,perfectul compus exprimă un timp trecut,nedefinit,o amintire care se va mai repeta ca orice fenomen din natură.

     Prozodia se realizează din versuri de 8-9 silabe, organizate in 3 strofe a câte 8 versuri şi unul independent constituind refrenul.Rima este combinată (âmbraţişată şi încrucişată) îar ritmul este iambic,suitor, triumfal, grav, dinamic.

   

compunere--O plimbare pe munte

 

Părea o zi perfectă pentru drumeție, Era o dimineață răcoroasă și Parângul strălucea în toată splendoarea sa, cu vârful în nori mici și albi,un abur de lumină se prelinge prin coroana brazilor înalți. Am pornit ca niște bărbați adevărați,eu,tata și bunicul, urmând traseul marcat. Pe măsură ce mergeam, inima ni se umplea de frumusețea înălțimilor.  În brazi șuiera domol vântul, stârnind cântec de cetini. Un munte magnific și blând, ce ne lasă să ne plimbăm pe spinarea lui. Aerul tare ne  limpezea mintea,ochii erau ațintiți pe cer spre norii care treceau chiar pe deasupra capului, era de ajuns să întind mâna, să îi ating. Liniștea înălțimii ne încon­jura cu tandrețe, peisajul era măreț și impunător,iar mirosul de cimbrișor și brad mă înviora. 

Fagi și paltini cât lumea de bătrâni, cu trunchiuri groase își împreunau sus de tot frunzișurile lor și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și  verdeață.Singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care se taie, suspinând, pare că dureros, în frunza ascuțită a bradului,glasul acesta are un farmec nespus.

Mergeam pe o potecă ce  se strâmta așa de tare, încât de-abia puteam străbate prin desișul întunecos al tufelor lăturalnice,unde ursul mănâncă afine liniștit,cerbii uriași caută un izor sau  cocoșii  de munte se rotesc în dans. De jur împrejur, stau muntii cu piscuri înalte, peste care brădișul negru se întinde.Credeam că nicio pasăre nu-și îndreaptă pe aici zborul rătăcitor,dar deodată albastrul limpede al cerului adânc se pătează de un punct negru, trecător,iar bunicul îmi spune că e un vultur care își  cată  prada în glasul ușor al vântului.Urcăm prin liniștea asta veche, singuri, spre vârful unde odihnește Dum­nezeu.Pe cărarea îngustă,sprijinită de pereți de stâncă urcăm cu speranța că vom găsi o peșteră,un loc de odihnă.Eu însă simțeam o teamă că poate acolo era un adăpost al sălbăticiunilor,așa că am plecat mai departe pe poteca îngustă pe care,după cum spune bunicul,numai căprioarele se avântă și iată-mă admirând piscurile negre ale munților păduroși.Ajung aici să bea din pârâul cu apa limpede,poleită de razele soarelui și aduc cu ele  suflarea dulce și lină de aer cald și parfumat.Câteva flori ,crescute în crăpăturile stâncii, se pleacă la suflarea vântului, ca și cum se tem.Cum au ajuns fluturii mici,albaștri, ce par fulgi de azur,speriați,mi se pare un mister,îi urmăresc cum  se ridică în stoluri zburătoare,răspândindu-se în aerul cald. Fluturi lumină, fluturi...simt că mă umplu de alb, de lumină, de fluturi, şi parcă am păşit pe un alt tărâm condus de o rază de soare strălucitoare.De departe se aud lătrăturile unor câini și mă bucur,ne vom îndrepta pașii spre o stână. Clipa aceea când soarele apune în fața noastră în munte este momentul când ne oprim, respirăm, îmbrățișăm întreaga lume. 

Munții sunt o lume deasupra lumii,sunt marile catedrale ale pământului,ziduri de stânci, mozaic de flori, coruri de izvoare, altar de zăpadă, boltă de stele.Privind în jur înțeleg că munții  ne oferă tot ceea ce putem cere vietii: spațiu, măreție, liniște, asprime, frumusețe, prietenie.

 

 

 

,,Inocenții”de Ioana Pârvulescu--fragment

 

,,Într-o vară când cabana era încă întreagă, am urcat pe Tâmpa, ca să descoperim, în fine, tunelul care leagă Piața Sfatului de un loc din dosul șeii, după cum știe oricine a copilărit în Brașov. De știut, o știu toți, dar nimeni nu l-a găsit încă.

Era plin de alte flori cărora nu le știam numele și de fluturi coada-rândunicii, care parcă aplaudau cu aripile trecerea noastră. Am observat că pe partea exterioară a aripilor culorile erau mai șterse, abia îi puteai distinge de ierburile înalte din jur, dar pe interior, când se întindeau pentru câteva clipe pe flori, erau o splendoare, iar desenul de pe aripi căpăta ochi și sens. Mi-am dat seama mai târziu că și la unii oameni e la fel: în exterior par șterși, adaptați la mediu, dar când îți etalează interiorul, sunt cu totul alții.(...)

Ceilalți se îndepărtaseră, așa că am țopăit după ei, încercând să aplaud din mâini la spate, cum bat fluturii din aripi. Frate-meu are aripi la glezne, în timp ce eu aveam pesemne plumb, fiindcă mă pomeneam mereu ultima și îi găseam pe toți ceilalți așteptându-mă odihniți. Când mă așezam și eu, ei se sculau să plece.

 - Uite peștera, a zis Matei, care ajunsese primul, ca întotdeauna.

Pe Tâmpa se spune că te poți trezi nas în nas cu o mulțime de animale sălbatice: urși, râși, vulpi, porci mistreți. Adevărul e că n-am văzut așa ceva, deși am vizitat-o în toate anotimpurile și la toate orele... În schimb, am dat adesea peste veverițe, șerpi, fluturi și tot soiul de păsări rapide. Am intrat cu toții în peșteră, dar n-a fost nevoie de lumânări ca să vedem că se înfundă de tot după numai câțiva metri. Înăuntru era rece și am văzut o pătură zdrențuită. Sigur nu era cea a ursului. Am ieșit rapid și iar am ținut ,,consiliu’’. Exista posibilitatea ca tunelul să plece de altundeva, din apropiere.

 - Apucați-vă să căutați!

N-am prea înțeles ce am de făcut, dar m-am băgat și eu în niște tufișuri dese, pierzându-i pe ceilalți din ochi. Mi-am făcut zgârieturi pe brațe și pe picioare, n-am găsit nimic, așa că am ieșit și m-am așezat să mă odihnesc pe un mic scaun de stâncă netedă, încălzit de soare. Priveam în jur cu emoția aia pe care o ai când simți că se va întâmpla ceva important.

  Lângă mine era o șopârlă maronie,parcă ofilită,care stătea la soare...M-am dus dus s-o văd de aproape,dar când am atins-o cu umbra mea a șfichiuit dintr-odată ca un bici,desenând printre ierburi S-uri...Acolo a dispărut,era un fel de vizuină sau,de ce nu,o gură de tunel.I-am strigat imediat pe ceilalți și au venit într-un suflet,dar n-au fost chiar atât de bucuroși pe cât îmi doream.

-Tunel n...nu-i-a zis Doru,poticnindu-se un pic...Mai degrabă s-ar putea să fi fost aici fântâna aia în care nu-știu-când turcii aruncau oasele oamenilor uciși și care,cu timpul,s-a astupat.

-.E ciudat că locul nu e plat,a zis Dina.Posibil să fie ceva,din care n-a rămas decât gaura asta.Doru a început să sape chiar și el în jurul gropiței în care dispăruse șopârla mea.Când Doru a obosit,gura vizuinii nu se lărgise prea mult.Dina i-a luat locul,în timp ce eu mi-am dat rucsacul jos,mi-am luat din el un măr și-am început să-l ronțăi.Frate-meu a zis că o să facă el și porția mea.Tocmai el a dat cu vârful săpăligii de ceva tare.Și-a băgat degetele subțiri în pământ,fără teamă de râme sau de alte scârboae gângănii-eu n-aș fi făcut așa ceva-și a scos o piatră de mărimea și forma unei farfurioare de cafea,să spunem.Te uimea cercul ei perfect,abia puțin teșit pe ici-colo.A dat pământul la o parte și am putut vedea cu toții niște șănțulețe gravate pe una din părți.A întors-o și iată că pe dos era o urmă perfect rotundă la cercul de piatră.Am fost teribil de emoționați;legendele cu cetatea Brassovia se confirmau.Dar până să ne dumirim ce reprezintă desenele,am auzit niște vreascuri călcate și rupte în apropiere.Ne-am gândit la un urs,mereu exista posibilitatea asta,atrăgătoare într-un fel,neliniștitoare în altul.Dar nu,nu era un urs,era un om bărbos,masiv,greoi,îmbrăcat ca vai de lume,în culori șterse,așa cum văzusem la fluturi pe exteriorul aripilor sau la șopârlă,ca să se confunde cu frunzele uscate.Cu o voce urâtă cum n-am mai pomenit a țipat la noi:

-Ce faceți acolo?ce căutați aici?

Și a început să fugă după noi,neașteptat de sprinten.Nu cred că mi-a fost așa de frică în viața mea,ca atunci.Am luat-o cu toții la vale,alunecând pe porțiuni lungi,încercând să coborâm cât mai vertical,fără obișnuitele zigzaguri și uitându-ne din când în când înapoi,cu speranța că urmăritorul nostru  renunțase să alerge după noi.”

                                                                                                                   (Ioana Pârvulescu,, Inocenții”)

  Fragmentul este un text narativ, sunt prezentate fapte, întâmplări, evenimente, într-o succesiune de momente. Se consideră că un text este narativ atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, aceste evenimente au o legătură între ele şi urmează o succesiune cronologică.

  Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:

-          naratorul

-           subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)

-           personajele

-           timpul şi spaţiul evenimentelor

   Fragmentul este un text narativ,deoarece respectă carcteristicile unui asemenea tip de text.

Este scris în proză. Narațiunea la persoana întâi, este folosită, pentru a povesti evenimentele din punctul de vedere al personajului principal;din acest motiv, este cunoscut ca un narator intern, deoarece face parte din contextul evenimentelor descrise într-un raport sau din universul fictiv al fragmentului.

 Naratoarea este persoana care relatează o întâmplare a unui grup de copii dornici de a descoperi un tunel.Timpul narațiunii este o zi dintr-o vară,timp al drumețiilor,al plimbărilor. În drumul parcurs,pe muntele Tâmpa,naratoarea descrie culorile fluturilor și observă deosebirea dintre interiorul și exteriorul aripilor și face o legătură cu felul de a fi al oamenilor:unii deși par neînsemnați,șterși, devin deosebiți când se exprimă sau se comportă. A fost acesta un moment de reflecție al felului cum mediul poate influența comportamentul ființelor.Este nemulțumită că nu poate ține pasul cu ceilalți din grup,rămâne mereu în urmă.Are prilejul de a-și aminti unele zvonuri auzite că pot fi întâlniri neprevăzute cu animale,însă doar fluturii,veverițele,șerpii există în acele locuri și le enumeră fără teamă. Îl urmează pe,Matei,un băiat din grup, ajuns la peșteră și este întâmpinată de o priveliște neplăcută:peștera era doar o deschidere,iar înăuntru,ciudat, era o pătură.Toți discută despre locul unde poate fi tunelul căutat.Nu știe pe unde va căuta,de aceea merge la întâmplare prin tufișuri,se odihnește și privirea îi este atrasă de o șopârlă care dispare într-o adâncitură.Doru începe să sape,îi ia apoi locul Dina,iar fratele naratoarei găsește o piatră cu un desen.Toți sunt emoționați,convinși că legendele sunt adevărate.Cercetarea este întreruptă de apariția unui om ciudat,iar descrierea lui este asemenea culorilor aripilor fluturilor sau a șopârlei,părea că se contopește cu  acel loc.Speriați de strigătul lui și fugăriți,copiii coboară rapid.

   Personajele sunt copii curioși,dornici de aventură:Matei,Doru,Dina-cutreieră împrejurimile orașului,pentru a descoperi un loc vechi,un tunel,este curiozitatea față de istoria orașului.Plimbarea este un prilej pentru a admira natura:culorile fluturilor,ale florilor,iar găsirea unei pietre vechi cu desen este privită ca o adevărată comoară.Toți înțeleg că aventura poate fi periculoasă prin apariția unui om ciudat.

   Ioana Pârvulescu povestește cu umor și o abia simțită nostalgie, cu un limbaj simplu, nepretențios, cu un ton încrezător și optimist, dar și echilibrat, fără ca evenimentele aventurii  să devină apăsătoare.Totul pare atât de autentic, încât pare că povestea relatată chiar s-a petrecut în realitate sau, cel puțin, a pornit de la un substrat real. Naratoarea povestește întâmplările din copilărie cu plăcere -e, poate, o încercare de regăsire a inocenței, a acelei stări de spirit binecuvântate, când grijile nu exitau , iar viața era o înșiruire de momente pline de bucurie, mister și revelații. Micșorată, precum Alice, pentru a încăpea în locurile ce aparțineau  tărâmului copilăriei, naratoarea recuperează mirarea, fiorul și încântarea proprii felului naiv de a privi lumea. 

 Către Eminescu

                                 deNichita_Stănescu 

,,Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbește cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești
ca și ochilor, ca și pietrelor și curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaști
și nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de față.
Mihai, tu care ești mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
și miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăț a muri vreodată.”

dor de EMINESCU....

 

dor..dor...dor...

,,Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale."(George Călinescu)

                             In  memoriam…

  Deschideți un volum de poezii al poetului Mihai Eminescu,citiți doar titlurile,studiați apoi mărturiile vremii  trăite de poet,vedeți-l obosit,nefericit și-i veți înțelege dorința de a se stinge,,la marginea mării’’ca pe o izbăvire,ca pe o reîntoarcere mioritică în natura ce-i dăruia de-atâtea ori balsamul,vraja și statornicia ei; întrebați marea: de ce nu i-a îndulcit cântul,de ce valurile nu i-au mângâiat fața,de ce nu i-a șters dorul de moarte,de ce nu i-a dat din puterea ei?

  A fost,,băiet’’,a cutreierat păduri,s-a culcat lângă izvoare,a trecut codri de aramă,a ajuns în pădurea de argint,acolo unde numai gândul călător vedea,,un cuibar rotind de ape peste care luna zace’’,a stat la o masă mare-ntinsă  alături de Călin-mirele-zburător și a admirat-o pe gingașa mireasă—el a fost la Facerea Lumii. A stat singur la masa de brad cu stolurile de gânduri,,dulci iluzii’’,a zâmbit la chemarea copilăriei,a fost sub un salcâm,,sara pe deal’’,așteptând iubirea,s-a urcat în înalturi și- a devenit Luceafăr cerând nemurirea, ispitit de chemarea glasului pământean,i-a venerat pe epigoni,a fost,,la Rovine’’cu Mircea cel Bătrân,a fost  Făt-Frumos din lacrima cerului,a neantului.

  Citiți o poezie  de Eminescu și vă va fi dor de el; așa cum florile caută pământul,cautați-l sub teiul ce-și scutură parfumul,și…de-atâtea frunze care mor cazând… cuvintelor li se va face  urât…acum, în nopțile de iarnă cu Luceafăr blând… tuturor ne e dor de Eminescu …și atât!!!

,,Foamea e cel mai bun bucătar”de Adriana Bittel--text narativ

 

,,Într-o zi,Betti ne-a anunțat că-i e poftă de pește,dar că ar vrea să îl cumpere chiar ea,fiindcă noi suntem ageamii.Am însoțit-o la magazinul specializat Delta,unde s-a dus glonț la bazinul cu pești vii și a ales un crap mare care mi s-a zbătut în sacoșă până acasă.Cum am ajuns,cât Betti s-a dus să se schimbe,am umplut ligheanul cu apă și i-am dat drumul peștelui în el.Alice l-a studiat cu interes și l-a găsit simpatic.Cotea vioi dintr-o parte în alta,deschidea și închidea gura ca și cum ne-ar fi trimis pupici și când îi vorbeam stătea pe loc și se uita fix la noi,parcă ar fi ascultat.Amândouă am avut același gând:să-l salvăm.

-Știi ce-i-am zis lui Betti când s-a întors echipată cu un șorț,-mă duc înapoi la Delta și cumpăr alt pește proaspăt,din cei ținuți în gheață.

-Ia mai taci!

-Îi telefonez lui Micky să vină cu mașina...

-Taci din gură,fleațo!

-...și pe ăsta îl ducem cu ligheanul și îi dăm drumul în lacul Herăstrău...

-Tacă-ți gura!m-a repezit Betti și,nici una,nici două,a înșfăcat bietul pește cu ambele mâini ca niște harpoane și l-a trântit pe planșeta unde el a continuat șă se zbată și să ne trimită disperat pupici.Betti a luat ciocanul de șnițele și a început să-i dea cu putere în cap.Avea expresia criminalului sadic din filmele de groază.Mama a bătut în retragere,cu mormăieli dezaprobatoare.Nici eu n-am mai putut să suport și am plecat la serviciu,deși nu era încă ora.

   La cină,când ne-am adunat cu toții,Betti a adus pe un platou victima fiartă întreagă,înconjurată de legume colorate și presărată cu pătrunjel și felii de lămâie.Gura îi rămăsese deschisă ca într-un urlet mut,iar ochiul tulbure dinspre mine mă țintea acuzator.

-Mie nu îmi e deloc foame,am mâncat la bufet,la Casa Scânteii,am zis.

-Așa o bunătate n-ai gustat tu de când ești,l-am fiert cu frunze de afin,boabe de piper și vin,separat am făcut o maioneză cu multă lămâie,sș pui deasupra,ai să vezi că o să mi ceri!

-Sunt sătulă,crede-mă,nu mai încape nimic,te rog să mă ierți...

-Ia măcar o bucățică,arată foarte apetisant-a încercat nu prea convinsă mama,care avea deja o porție în farfurie,dar trăgea de timp,prefăcându-se că scoate atent oasele.

   M-am hotărât să spun adevărul:

-Nu pot să mănânc din peștele ăsta,fiindcă l-am cunoscut.”

                                                                 (Adriana Bittel,,Foamea e cel mai bun bucătar”

                                                                        volumul,,Intelectuali la cratiță)

 

Textul narativ este un text în care sunt prezentate fapte, întâmplări, evenimente, într-o succesiune de momente. Se consideră că un text este narativ atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, aceste evenimente au o legătură între ele şi urmează o succesiune cronologică.

  Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:

-          naratorul

-           subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)

-           personajele

-           timpul şi spaţiul evenimentelor

 

   Fragmentul este un text narativ,deoarece respectă carcteristicile unui asemenea tip de text.

Este scris în proză. Narațiunea la persoana întâi, este folosită, pentru a povesti evenimentele din punctul de vedere al personajului principal;din acest motiv, este cunoscut ca un narator intern, deoarece face parte din contextul evenimentelor descrise într-un raport sau din universul fictiv al fragmentului. Naratorul este persoana care relatează întâmplarea aparent banală: un personaj,Betti, a cumpărat un pește și l-a preparat.Povestirea surprinde o scenă de viață,se desfășoară în timpul unei zile,într-o încăpere familială dintr-o casă obișnuită.

   Subiectul, cel puţin nu unul spectaculos,surprinde cu un umor ciudat.

  Personajele sunt :Betti,o femeie care cumpără un pește,pentru a-l prepara,este o persoană cu spirit practic.Peștele devine o ființă care stârnește mila naratoarei și a altui personaj,Alice.Cele două îi urmăresc mișcările jucăușe în ligheanul cu apă, părea că se întorsese în mediul lui natural.Este privit cu simpatie,iar mișcările lui par prietenoase: trimite,,pupici”,se oprește ca și cum ar asculta și astfel cele două doresc să-l salveze.Propunerea de a fi dus în lac și înlocuit cu altul este refuzată de Betti care îl pregătește,pentru a fi mâncat.Felul în care este,,pregătit”este și tragic și comic.Seara,platoul cu peștele pregătit cu legume nu stârnește niciun interes.Naratoarea se scuză-nu îi este foame,iar cealaltă se preface că studiază farfuria.Hotărârea de a spune adevărul surprinde,este spus ferm:nu poate mânca,pentru că peștele îi este familiar,prietenos,apropiat,este ființa ce a fost sacrificată,pentru a satisface o dorință de a exista. Adevărul spus cade ca o sentință: cel cunoscut trebuie înțeles,lăsat să aibă viață,să bucure lumea din jur.,,Pofta”lui Betti are legătura cu felul ei de a fi-un om obișnuit cu dorința de a-și satisface o plăcere,un gust,o foame,descrie un comportament  uman ,înțelegerea naratoarei este pentru ființa dornică de a viețui. 

  Naturaleţea şi uşurinţa,simplitatea cu care „curge” povestirea cucerește  prin viaţă, umor,mica dramă în jurul unui pește,felul simplu de exprimare, surprinde o situaţie, gesturi,o  mică dramă,o lecție de viață.Dialogul este scurt,direct,convingător în atmosfera sacrificării unui pește. Cred că adevărata artă a scriitoarei este folosirea mai multor timpuri narative: imperfectul, cu perfectul simplu şi prezentul, pentru a delimita şi schimba, la nevoie, durata,ritmurile naraţiunii şi ale dialogului  

   În concluzie fragmentul este un text narativ,pentru că se individualizează prin :existenţa unui narator, situaţia narată, acţiunea personajelor, timpul şi spaţiul evenimentelor.

 

 

 

Precizează comparațiile din versurile date, selectate din poemul,, Călin (file din poveste)” de Mihai Eminescu.

 a „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic.“

 o imagine vizuală de mare rafinament; este un cadru de basm, în care razele roşietice ale lunii răsărite de pe deal aruncă reflexe ce impresionează. Eminescu introduce un element romantic „luna” acest spaţiu al însingurării,un sanctuar al focului purificator,un spațiu sacru care iluminează spiritual. Prin comparația aceasta se creează o atmosferă de măreție și mister, fără nimic impresionant,un decor în care unele vise pot fi atinse.

 Misterul este produs de locul de unde se ivește, din spatele unui deal, un liant între planul real și cel ireal, sugerând mișcarea spre nemărginire,punct de întâlnire între terestru și celest,un loc de trecere ce domină lumea.

b „Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac.“

Lumina candelei arată lumina cu care divinitatea luminează sufletele ,este jertfa de lumină,care  alungă duhurile rele şi curăţă mintea, este lumina de veghere,comparată cu,,un sâmbure”,o părticică,o fărâmă,o sămânță ,,de mac”care implică devenirea și moartea, simbol al dragostei, al morţii şi somnului adânc,este speranţa că durerea va putea fi depăşită;este lumina timidă a dragostei.

,,Viața începe vineri”de Iona Pavelescu(fragment)

 

,,Cu caietul început ieri,am început o viață nouă.Viața mea începe,așadar,vineri.Cu cartea am ajuns la capitolul XXV,,,în care toate personajele principale se pregătesc să plece din Brighton”.Cât despre noi,cei din București,toate personajele principale au sosit în oraș,unde vor rămâne măcar până la Anul Nou.Cel puțin așa sper...

  Seara târziu.Uite că iar m-am pus pe scris,în loc să citesc...Am început cina cam bulversați,pentru că dragul de Jacques nu se simte grozav.Era trist și că n-a venit Nicu.Am încercat să-l înveselesc și,fiindcă-i copil bun,s-a prefăcut că am reușit.N-a vrut să șadă cu noi la masă,i-am dat în pat ceasul cu figurine,să-l învârtă cât poftește.Îi place menuetul dulce și nespus de trist pe care se-nclină păpușa-bărbat și păpușa-femeie,își dau mâna,se rotesc,se despart și iar își dau mâna.Jacques zice că-l înteresează cum se termină dansul,e ca o poveste.Depinde cât învârte cheia.Uneori se termină cu bine și cei doi rămân mână-n mână.Alteori nu,iar la sfârșit,păpușile de porțelan stau răsucite și se uită în depărtare.Așa că ne-a prins bine venirea polițaiului nostru,cu vești din târg.Ne-mpuiat capul cu duelul bietului Lahovary,cu acuzațiile de omor intenționat ale celor de la Independence Roumaine,și cu presiunile politice,fiindcă mulți vor să creadă c-ar fi crimă pusă la cale de foștii prieteni,acum adversari,și,ceva mai picant cu procesul Bastaky...pe care a încercat să-l ucidă cu revolverul sedusa domnișoară Gorjan,fata generalului Gorjan.Jurațiii au comnpătimit-o și au achitat-o,iar la urmă sala a strigat:jos Bastaky!Dar mama l-a întrebat cu nerăbdare pe musafirul nostru,cum se face că încă tot n-au deschis cufărul străinului.

--Cum se face însă,scumpă doamnă Agat,i-a întors-o conu Costache,prefăcându-se mirat-că dumneata le afli pe toate chiar înaintea mea?

  Știa prea bine că răspunsul sunt servitorii,pe care și doamnele bucureștilor și poliția le folosesc pe post de ziar de dimineață,prânz și seară.Îmtr-adevăr,a recunoscut că n-a izbutit să deschidă cufărul sau ce-o fi.Era greșeala lui.În loc să pună să fie spart cu toporul imediat,din teamă să nu strice ce-i înăutru,cine știe ce obiecte de preț,au încercat,apoi au chemat un borfaș din arestul poliției,pe Fane inelaru.Și,ca la iluzioniști,acum ia cutia de unde nu-i!”

                                                               (Ioana Pavelescu,, Viața începe vineri”)

  Modul de expunere predominant este narațiunea la persoana I,iar personajul-narator povestește

ca-ntr-u jurnal cu însemnări făcute cu naivitate și cu adevăr-un monolog interior.Despre cartea pe care o citește notează capitolul pe care-l părăsește,pentru că în casa ei au sosit oaspeți ce vor rămâne până la Anul Nou.

  Timpul povestirii este timpul necesar narării-seara târziu- unui eveniment și anume tristețea lui Jaques-fratele mai mic.care refuză cina,se preface vesel atunci când i se acordă atenție.Doar ceasul cu figurine din porțelan îi alungă neliniștea: melodia liniștiroare a menuetului grațios după care dansează două păpuși de porțelan,figurine care prin dans,un vârtej al vieții, spun o adevărată poveste de viață:se rotesc de parcă ar dori o întâlnire; se depart doar pentru a se reîntâlni.Dansul înseamnă energie,viaţă este drumul unuia către celălalt,dar totul depinde cum puterea unei chei îi duc spre cunoaștere,apropiere sau îi depărtează,înstrăindu-i.Este dansul vieții,un mod de a exprima trăirea redată cu mare sinceritate.

  Spaţiul este reprezentat de  locul-intimitatea unui pat,loc al refugiului,al odihnei,unde personajul se depărtează de cei din jur,pentru a-și găsi liniștea.Jacques este prezentat indirect prin retragerea în intimitatea patului,unde se delectează,privind dansul unor figurine al unui ceas.Este interesat de finalul dansului în care cele două figurine se despart sau își continuă povestea vieții.Se petrece un eveniment -venirea polițaiului care aduce știri ce tulbură liniștea casei,despre un duel în care se descoperă adversitatea dintre partidele politice sau ceva,,picant”despre o răzbunare din dra goste a unei domnișoare,achitată de jurați.Nu este lămurit misterul unui cufăr al unui străin,moment în care conu Costache o ironizează pe doamna Agat.Polițaiul recunoaște nechibzuința de a folosi un borfaș care printr-o abilitate deosebită făcuse să dispară cutia.Discuția din casă însuflețește atmosfera,sunt aflate noutățile din,,târg”,iar personajul intersant pentru toți este polițaiul care aduce știrile în seara monotonă. Atmosfera este atât de familiară,derulată ca-ntr-un film, iar  partea poliţistă ce este intercalată în povestire adaugă o notă de mister,dar și o ironie fină.

  Naratorul=personaj,implicat direct participă la desfășurarea întâmplării și ne invită să cunoaștem o lume, ştie să spună o poveste, pe mai multe voci,folosind un limbaj simplu,atent studiat,într-o atmosferă care dă impresia că ne aflăm  acolo.

 

 

compunerea mea---Despre PRIETENIE

 

Cerul înghețat și zăpada măruntă cernută de mâini uriașe din ceruri făceau ca plimbarea noastră prin parcul pustiu să pară o expediție inedită.Bunicul și cu tata tocmai se despărțiseră de un vechi prieten al lor,spunând că te bucuri întotdeauna când îţi revezi un prieten, după orice interval de timp, dacă nu te bucuri, nu e prietenie; eu mă gândeam la tortul de acasă,iar ei povesteau despre prietenii ale unor oameni ca Charlie Chaplin și Albert Einstein,Eminescu și Creangă,Ahile și Patrocle,am adăugat eu sau câinele de la stâna,pe unde ne-am rătăcit, și puiul de urs și lupul singuratic și timid.Ei,oamenii mari,spuneau că,cei despre care vorbeau,  știau  că prietenia nu există fără reciprocitate şi fără egalitate, indiferent de valoarea, vârsta, calităţile fiecăruia.Sigur că în momentul în care unul se simte deasupra celuilalt nu mai există prietenie,un exemplu pot fi amintirile lui Slavici,care spunea despre prietenul său,Eminescu că se întâlneau în fiecare zi,în orele libere și că așa a învăţat să citească și să scrie corect  româneşte.

 Prietenia e pe viaţă, dacă s-a terminat, s-a terminat viaţa, şi nici chiar asta nu opreşte prietenia și atunci m-am gândit la filmul,,Troia”,la Ahile. Prietenia lui a continuat atâta timp cât el a trăit.

Prietenia poate fi interzisă? întreb eu și deodată mi-am amintit de Romeo și Julieta,de Liesel și Rudy. din,,Hoțul de cărți”-pe care am mințit că am terminat-o-cu copiii  aceia zglobii, isteți, și... mereu mă amuzau încercările lui Rudy, pentru a-i trezi intersul lui Liesel.Auzindu-mă,tata mi-a spus despre Sancho Panza, scutierul lui Don Quijote.Cum poate un nobil să fie prieten cu un scutier,cidat,nu?

Dar „toți pentru unul și unul pentru toți!” -celebra deviză a muschetarilor. Iar Athos, Porthos, Aramis și d’Artagnan demonstrează că și trăiesc după această deviză.,care subliniază superb esența prieteniei lor,:fidelitate, susținere, devotament.

 Eu cred acum că o prietenie dacă poate dura o viață întreagă, ar fi așa ca un miracol.Mâine,la școală le voi spune prietenilor mei că prieten este cel care atunci când îți întinde mâna, îți atinge inima.

îndemn:   

Lăsați-vă gândurile să plu­tească cu norii. Ob­ser­va­rea cerului ne ajută să ne con­centrăm asupra lu­crurilor esen­țiale, dar ne dă și un sen­timent al infinitului.  Învățați-vă ochii să ză­rească ne­vă­zutul. Fru­­­mu­se­țea per­fec­tă a unei ră­­murele de brad e la fel de mi­nunată ca o pădure în­trea­gă.

 

    

Poezia ,,Despre țara din care venim"de Ana Blandiana

 

,,Hai să vorbim
Despre ţara din care venim.
Eu vin din vară,
E o patrie fragilă
Pe care orice frunză,
Căzând, o poate stinge,
Dar cerul e atât de greu de stele
C-atârnă uneori pân’ la pământ
Şi dacă te apropii-auzi cum iarba
Gâdilă stelele râzând,
Şi florile-s atât de multe
Că te dor
Orbitele uscate ca de soare,
Şi sori rotunzi atârnă
Din fiecare pom;
De unde vin eu
Nu lipseşte decât moartea,
E-atâta fericire
C-aproape că ţi-e somn.”

 

 Poezia,, Despre țara din care venim ”se încadrează în tema naturii, eul liric dorește să ilustreze un loc, un spațiu al veșniciei.

Titlul exprimă un spațiu comun fiecăruia ,lumea proprie,este obârșia, locul de Început; prepoziția ,,despre” arată locul,sinonim cu expresia,, e vorba”,locul,,din care venim”-din strămoși,dintr-un paradis,un tărâm al veșniciei.

Interjecția,,hai” exprimă o chemare,un îndemn prietenesc potrivit în fiecare moment al existenţei fiecăruia de a discuta,de a vorbi despre timpul și  spațiul vieții.Prin eul său poeta mărturisește timpul venirii,al apariției-vara este o ,,patrie fragilă”epitet- căldură, bucurie, dar și fragilitate,delicatețe,nesiguranță.pentru că în bucuria vieții,a dorinței de sublim poate fi oprită de tristețe ,durere:,,frunza căzând”.Sensul mărturisirii este schimbat prin conjuncția,,dar”ca o împotrivire: privind cerul,,greu de stele” ne uităm la divinitate, la Univers, dar şi la noi, fiindcă şi noi sîntem făcuţi, în definitiv, din praf de stele. Privind cerul înstelat de deasupra noastră,ne uităm dincolo de noi,dar și în noi,cei de pe pământ,este zborul spre nemarginit ,infinit. Pământul devine prin personificare, pereche a cerului între care se stabilește o relație armonioasă, de iubire eternă. Ajunse pe pământ stelele sunt atinse de iarbă,într-o stare de fericire.Imaginea vizuală este completată de mulțimea florilor ce poartă taina frumosului,a armoniei dăruită lumii,fermecând adâncul privirii.Natura infinită a luat forma de ,sori rotunzi ”(metaforă)ce devin roadele calde ale cerului nemuritor, întruchiparea veşniciei şi a renaşterii în pom, copacul vieții, care exprimă armonia dintre Divin și lumesc, dintre Cer și Pământ.

Finalul mărturisirii este metaforic,surprinde: locul de început, de provenienţă al eului liric este al,,veșniciei”,al fericirii eterne:,, E-atâta fericire--starea de mulțumire sufletească intensă și deplină; bucurie, noroc, binecuvântare...,, c-aproape că ţi-e somn”-somnul poartă conotația,sensul, posibilității de a ieși din timp,călătorind în lumea veșniciei.Surprinde adresarea directă către oricine îi poate înțelege venirea dintr-un loc al vieții fără de moarter.

   Poezia uimește prin candoarea, frenezia în faţa frumuseţii lucrurilor,este aici un lirism al purităţii şi fragilităţii fiinţei cu trăiri și emoții puternice. Limbajul poeziei se caracterizează prin simplitate,este dorința autoarei de a transmite adevărul.Pronumele personal,,eu” repetat dorește o insistentă atragere în dialog,iar pronumele,,te;ți”este o  marcă a unui interlocutor imaginat.

 

 

 

compunere--Gânduri de Anul Nou

Seara, când întunericul e pe-aproape, pe fereastra mea văd trei stele mici şi una mai mare şi mai vie, a cărei lumină clipeşte încontinuu. Pot să văd și crengile golaşe ale teiului, împletite cu ale cireşului şi-mi amintesc că vara, atunci când pomii erau înfrunziţi, parcă am văzut în crengile acestea, mişcate de vânt, o herghelie în goană. Pe cele două aripi ale ferestrei mele pot să văd cum răsare în soa­rele iernii,  păsări în stoluri nesfârşite care zboară deasupra vântului, nori cu chip de poveste, iar în nopţile lungi, mă pierd în cerul brăzdat de comete, care leagă lumi atât de îndepărtate, pe care nici măcar nu mi le pot închipui. De o vreme încoace, pândesc însă cu tot mai mare nelinişte, pândesc, vânez sem­nele care m-ar face să ghicesc noul an pe care-l aştept tot mai mult.

Într-una din dimineţi, cerul a fost plum­buriu, cenuşiu şi greu, şi mi-am zis că nu mai e mult până va ninge.Zăpada de anul nou anunță o lume nouă,curată,de început de lume. Dar amiaza a lăsat soarele să strălucească nestingherit, ca şi cum ar fi trebuit să vină primăvara. În altă zi, au trecut pe deasupra mea mii şi mii de păsări, stoluri, stoluri care au în­negrit cerul ceasuri în şir, şi-am crezut că ele fug de frigul care vine de la miazănoapte. Dar n-a fost aşa. Soarele a luminat şi mai vesel, după ce ele au trecut. Azi de dimineaţă, în­să, o pasăre de iarnă a stat multă vreme singură şi nemişcată, pe cea mai înaltă şi subţire creangă a teiu­lui. Am ştiut că e o pasăre de iarnă, pen­tru că numai acestea umblă singure şi sunt atât de uşoare, încât crengile pe care se aşează nici măcar nu se în­doaie sub greutatea lor. Acesta e un semn sigur că norii cu omăt sunt pe aproape.  Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hăţişul fi­rişoarelor de ghea­ţă ce-au înflorit, peste noapte, pe sticla abu­­rită. Şi privesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi şi do­lofani! Iar ziua ce dă să în­ceapă e deja îne­cată în alb! 

 Aşa începe noul an....   prima ză­padă cade din aripile îngerilor care-şi curăţă penele şi de aceea toată lumea e atât de fericită, când vede primii fulgi.Bine, dar când ninge a doua oară, şi a treia oară, şi când ninge zile în şir fără să se oprească, şi când toate din curte şi lumea largă sunt acoperite şi în­gropate în omăt, tot îngerii sunt de vină?

 Plec să văd totul ,să simt iarna începutului de an....

Zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, sclipeşte ca şi cum  acolo, sub ea, ar fi un foc tainic ce ar trimite raze alburii de jos în sus. Mă minunez de luna mare, care parcă se leagănă la fiecare pas pe care-l fac,  întune­ricul pare mai îndepărtat şi mai cald. Lumea se leagănă şi ea, ca şi luna, ca şi copacii de pe marginea drumului, care şi-au lăsat crengile îngreunate de zăpadă, până aproape de pă­mânt. O  bură subţire, stră­lucitoare, se desprinde de un­deva, de sus şi cade în valuri argintii peste mine. Um­brele lungi ale copacilor taie drumul din loc în loc. E ca şi cum  aș urca pe nişte trepte, une­le albe, lu­minate, al­tele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate mii de lumini ce tre­mură mărunt. Din când în când, câte una se măreşte dintr-oda­tă şi apoi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă, ca o dungă luci­toare.

  Mă întreb cine stinge becurile cerului,văd umbre și-mi spun că poate lângă mine merg  cerbii aceia despre care am citit  în povești, scăldaţi în lumina stră­ve­zie a lunii. Şi ochii lor sunt ca stelele care mor şi învie iar pe cer sau poate că mi se pare doar sau poate că visez sau poate că e numai jocul acela pe care lumina în­şelătoare îl strecoa­ră prin­tre crengile dezgolite, încreme­nite de ger.

   Anul Nou este întotdeauna însoţit de zăpezi, uneori diafane, sclipind întretăiat sub lu­mina lunii, alteori, uriaşe, grele, maiestuoase.

   Este sărbătoarea începutului de an...văd căzând din nori pul­be­rea albă, care acoperă lumea cu                                                               bucu­rie, linişte şi pace....... 

 

 

  

compunere--Aștept iarna

 

Mai demult,îmi spune bunicul, ştiam că vine iarna după cum se purtau oamenii,dintr-odată, părea că sunt mai veseli şi mai glumeţi, că n-au astâmpăr, că pun mereu la cale câte ceva, că au timp şi răgaz să povestească.
  Acum iarna vine altfel. Ajunge uneori treptat, viclean, încet, ca o pisică furişată cu mişcări moi, împrăştiind, aşezând peste grădini şi peste vârfurile copacilor o pulbere subţire, diafană. Câteodată, vi­ne-ntr-o singură noapte, şi numai mă trezesc dimi­nea­ţa că tăcerea este prea mare şi că vorbele-mi ies din gură gata îngheţate. S-a întâmplat alteori s-o văd venind greu, chinuit, pedepsind pământul, mai întâi cu geruri năprasnice, sleind şi încremenind  totul sub măreţia frigului, în aşa fel încât primii fulgi au fost ca o eliberare, ca o bucurie care în­moaie toate spaimele. Dar am văzut-o şi lân­cezind peste păşuni cu omături apoase şi nesfârşite, prelungindu-se în primăveri cenuşii.

   Bunicul aşteaptă şi acum iarna cu-aceeaşi nepotolită ne­răb­dare ca în anii trăiţi lângă marginea pădurii și -mi spune că anotimpul acesta îi aduce mereu o curăţenie imacu­lată şi o puritate paradisiacă, de care, de piatră să fii, tot ţi-e dor. Amândoi pândim semnele iernii cu tot mai mare temere, că s-ar putea să nu mai vină,poate s-ar putea să ne înşelăm în judecarea lor, că s-ar putea să fi pierdut de-a lun­gul anilor alfabetul care ne ajuta să le descifrăm.

   Aştept iar­na cu nelinişte, cu dis­perare aştept prima ninsoare, mă agăţ de primul fulg cu speranţa că la vederea lui, că poate ză­pe­zile atât de dorite îl vor aduce pe În­gerul iernii.

      Înainte să cadă primii fulgi, nori grei, vineţii se lasă jos de tot peste copaci. Erau aşa de grei, că se auzea până în casă trosnetul crengilor apăsate. Iar când se fă­cea linişte-linişte, când nu se mai auzea nimic, atunci ştiam că nu mai am mult de aşteptat. Şi, într-adevăr, nu mai era mult, din­tr-odată aerul parcă se înmuia şi apoi apăreau şi primii fulgi, diafani, speriaţi, uşor mânaţi de vânt.Mă uit pe aripile ferestrei mele,o pasăre stingheră mă privește de pe cea mai înaltă creangă a teiului. Închid ochii şi simt mai întâi o adiere uşoară, apoi văd în jurul meu fulgi uriaşi....chiar ninge...e iarnă şi de undeva, de foarte departe, În­ge­rul iernii cântă o colindă veche, cu cerbi în coar­nele cărora se aprind, tăcute, stelele nopţii sfinte.

 

 

ieri și azi