la mulți ani!!!!!!!!!!!!!!

 

Să v-aducă Anul Nou
Cel mai minunat cadou:
Infinită sănătate!!!!!!

de Anul Nou

 

Urmează să se întâmple ceva. Şi-au dat seama de asta până şi cele mai mici gângănii. Flu­tu­rii, buburuzele, furnicile şi cosaşii au dispărut demult. Păsările au amuţit. Întregul foşnet al văilor s-a stins încet, retrăgându-se în cotloane şi scorburi. Aerul e tare şi pur. Dealurile sunt acoperite de fire lungi, aurii, în timp ce iarba măruntă are milioane de nuanţe de verde şi argintiu, de maroniu şi roşcat. Frunze zimţate sau rotunde, alungite sau în formă de stea, toate sunt stro­pite cu aur şi etalează o frumuseţe de dimensiuni cos­mi­ce. E de ajuns să priveşti pădurea dezgolită, înfă­şurată doar ici-colo de pânza ceţurilor alburii. Pe cine cheamă? Pe cine încercă să seducă toată această splen­doare revărsată peste pământ? A nins toată noaptea. Dimineaţa, în zori, încep co­coşii să cânte. Liniştea e atât de profundă, încât gla­surile lor par strigătele pământului către oameni. Să se trezească din aşternuturile lor, să respire cu ochii des­chişi, să întâmpine la fereastră ninsoarea. Totul e acoperit de zăpadă şi de tăcerea ei, de strălucire. Cum să explic liniştea ce mă cuprinde privind pădurea sau munţii din depărtări? Dealurile acoperite cu zăpadă emană o bucurie uriaşă, pe care o simt. Faţă în faţă cu ele, ceva se mişcă în suflet, fără să ştiu ce anume, fără să ştiu de ce. Pământul şi-a găsit îmbrăţişarea pe mă­sură, ca şi cum doi iubiţi s-au regăsit după un an şi dra­gostea lor creşte, în pace şi echi­libru. E probabil cea mai frumoasă poveste pe care o putem vedea: legătura pământului cu lumina zăpezii. Poate de-asta sun­tem bucuroşi când ninge, de-asta zâmbim, fără să vrem, când ne trezim şi vedem că dincolo de fereastră to­tul e alb şi doar undeva, în vârful unui măr, o pasăre cu pene albastre pri­veşte amintirea unui măr roşu. Şi aș vrea şi eu să fiu pământul întreg, aco­perit de ninsoare. Am urcat pe dealurile din împre­ju­rimi. Neaua a învelit ierburile mici, au rămas deasupra doar cele înal­te, aurii. Descopăr pe zăpadă o lume secretă, greu de ghicit altfel: adevărate hărţi ale călătoriilor făcute noaptea de animale. Urmele lor în li­nii lungi se intersectează, dispar, revin. Cerbi, vulpi, iepuri sau fazani, mistreţi sau lupi, şoareci sau pisici. Un univers întreg, cu alte reguli, trăieşte invizibil, dincolo de curţile oa­menilor. Încărcate de zăpadă, tufele de măceş iau formele imaginaţiei mele. Habar nu am de ce linia unei coline mi se pare altfel. E ceva în felul în care coboară domol, într-o pantă clară, dar tandră, până în vale. Mă simt mic şi liber, important şi invizibil. Urme de vulpi,urme de cerbi fugind cu sal­turi mari şi altele de lupi, înconjurându-i rece, calculat.

Şi, dintr-o dată, se aude vocea înge­rilor peste sat. La început întrerupt, ca o părere, ca o flacără de lumânare gata să se stingă. Apoi tot mai clar, mai cristalin. Se apropie. Clinchet de clopoţei rostogolit în aerul îngheţat. Până când înţeleg: sunt glasuri de copii cântând colinde. Cerul gri se umple cu mii de curcubee, o iederă de lumină se prelinge şi se agaţă, se înfăşoară de pomi, de case, de suflete, cotropind tot ce întâlneşte, înflorind cu milioane de flori. În colindul lor pun tristeţea, bucuria, singurătatea sau frumuseţea, nostalgia. 

   Abia atunci îmi amintesc  că este seara Anului Nou şi că fericirea nu este adevărată, dacă nu este împăr­tăşită.

 

 

                                          Nu-i singur Iuda vinovat –

                                                                  de  Costache Ioanid

 

,,Nu-i singur Iuda vinovat
De sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
Ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu...

Nu drumul greu spre Golgota,
Nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
Povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu...

Nu patru cue L-au pătruns,
Când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
Cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu...

Nu doar bătrânii cărturari,
Nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
Si noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu...

Şi nu ostaşilor prin sorţi
Cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu...

Nu doar în stânci, sub lilieci,
Nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
Sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu...

Şi-acum Isus cel condamnat
Azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?

   Dar tu ? Dar tu?

      Dar tu ? Dar tu?

                                DAR TU?????????????”

 

 

 

 

Vă doresc să întâmpinați Crăciunul cu mulțumire,să priviți dincolo de lumini,să-l primiți pe îngerul ce v-aduce o crenguță de brad,o veste minunată și-o urare de ani mulți!

 

Lumina de Crăciun

 

Seara, când întunericul e pe-aproape, de la fereastra mea văd trei stele mici şi una mai mare şi mai vie, în lumina care clipeşte încontinuu. Pot să văd crengile golaşe ale mărului împletite cu ale cireşului şi-mi amintesc că vara, atunci când pomii erau înfrunziţi, am văzut în crengile acestea, mişcate de vânt, stolurile în goană. Și tot de aici pot să văd cum răsare soa­rele, păsări în stoluri nesfârşite care zboară deasupra vântului, nori cu chip de poveste.De o vreme  pândesc însă cu tot mai mare nelinişte, pândesc, vânez sem­nele care m-ar face să ghicesc iarna pe care-o aştept tot mai mult. Într-una din dimineţi, cerul a fost plum­buriu, cenuşiu şi greu, şi mi-am zis că nu mai e mult până va ninge. Dar amiaza a lăsat soarele să strălucească nestingherit, ca şi cum ar fi trebuit să vină primăvara. În altă zi, au trecut pe deasupra mea mii şi mii de păsări, stoluri, stoluri care au în­negrit cerul ceasuri în şir, şi-am crezut că ele fug de frigul care vine de la miazănoapte. Dar n-a fost aşa. Soarele a luminat şi mai vesel, după ce ele au trecut. Azi de dimineaţă, în­să, o pasăre de iarnă a stat multă vreme singură şi nemişcată, pe cea mai înaltă şi subţire creangă a mărului. Am ştiut că e pasăre de iarnă, pen­tru că numai acestea umblă singure şi sunt atât de uşoare, încât crengile pe care se aşează nici măcar nu se în­doaie sub greutatea lor. Acesta e un semn sigur că norii cu omăt sunt pe aproape. Și deodată începe...  ninge! ninge cu fulgi pufoşi, o bură subţire, strălucitoare, se desprinde de undeva de sus şi cade în valuri argintii. Dincolo de pomii mei începe o altă lume. Lumea pădurii cu umbrele lungi ale copacilor care cheamă în adân­curile ei E ca şi cum aș urca pe nişte trepte, unele albe, luminate, altele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate mii de lumini. Din când în când, câte una se măreşte dintr-o dată şi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă ca o dungă lucitoare.Mă întreb cine stinge luminile cerului.De departe se aude un cântec despre un prunc născut în iesle,iar o stea luminoasă strălucește deasupra întregului pământ.

Îngerul iernii

 

Chiar dacă nu i se ştie precis adresa, se spune că Moş Crăciun vine dintr-o ţară aflată în Nord, tărâmul nopţilor polare şi al iernilor nesfârşite. Patrie a renilor, elfilor şi spiriduşilo, acolo este un tărâm cu păduri argin­tii şi stele răsfirate pe cer, până deasupra caselor  ţinute parcă în braţe de munţi.

Și cu gândul la acele locuri depărtate mă întreb: cum se explică bucu­ria care mă învăluie, starea aceasta aşa de vie, a sărbătorii Crăciunului? Sunt în ținutul zăpezii veșnice,unde neaua scârţâie sub picioare, e noapte...gerul muşcă şi înţeapă şi taie. Linişte, de parcă orice sunet în­gheaţă în aer şi cade, fără urmă, în zăpadă. În mijlocul cerului scân­teiază luna, şi omătul îi înmul­ţeşte lumina argintie. Văzdu­hul luceşte ca sticla şi stelele se fac tot mai mari. Noapte magică de iarnă! Pădurile nemiş­cate, ca de fier negru  şi-au pierdut întu­neci­mi­le şi umbrele strălu­cesc, îmbrăcate în aceas­tă zăpadă de lu­mină, cu sclipiri de o frumuseţe stra­nie. Aud cântecul unei ape undeva pe-aici, îl ghicesc doar după susurul de sub gheţuri, ca un descântec spus în taină pământului. Nu adie niciun vânt, întreaga fire stă nemişcată în gerul strălucitor. 

Îmi spun în acestă nemișcare a nopții că sărbătoarea Crăciunului este  adusă pe aripi de Îngerul Domnului. El este cel care vestește  bucuria naş­te­rii Pruncului sfânt şi tot el împodobește bradul, lăsând sub el darurile în­delung aştep­tate. Deasupra mea se risipeşte, ca o perdea dia­fană, lumina îngheţată şi rece a iernii. În jurul meu cad fulgi uriaşi, în jurul meu chiar ninge, în ju­rul meu e iarnă şi de undeva, de foarte departe, În­ge­rul iernii cântă o colindă veche, cu cerbi în coar­nele cărora se aprind, tăcute, stelele nopţii sfinte.

 

 

Binefăcătoare şi proaspătă este mereu în noi bucuria Crăciunului

 

Oricâţi ani au tre­cut peste un om, totdeauna fiecare își regăseşte la Crăciun copilăria, cu toata feeria ei. De ce oare? Poate şi pentru că în copilărie toate simţurile sunt mai limpezi, mai neîncepute, mai sensibile la toate cele pe care natura şi cultura adăugată ei le propun: chipuri, cu­vinte, rostiri, culori, sunete, mirosuri, suprafeţe, gus­turi, învederări, încredinţări... Ele apar ca taine, tri­miţând spre o Taină mai mare, desăvârşită, Taină a tainelor, chemând blând dintr-o depărtare apropiată.  

E iarnă, aşa­dar... Şi nu numai că este iarnă, dar este şi noapte lungă, lungă... Noaptea par să înceapă toate întâmplările de taină. Aşa e de multe ori şi cu întâia ninsoare. Mă trezesc şi mă minunez cum albul  a pogorât peste mine. E o noapte sfântă! 

De la fereastră,câmpul se tot întinde, lung, lung, lung, merge şi se apropie de cer până când îl atinge, se amestecă împreună şi devin totuna.  A rămas destulă lumină din timpul zilei, absorbită de zăpada ce îndoaie crengile fagilor. Tot mai rotundă şi tot mai strălucitoare, peste cerul de iarnă apare luna. Totul s-a lu­mi­nat şi umbrele nedesluşite au dispărut. Este o lună uriaşă, mişcându-se încet peste cres­tele în­gheţate, peste locurile adormite, sticlind, ici-colo, gălbui. Bradul meu este în zăpadă şi-l  văd  cât este de fru­mos. Dintr-o dată, curtea întreagă parcă s-a schimbat şi s-a strâns toată, cumva roată, lân­gă brad. Nu se vede decât zăpada de lân­gă el şi cerul de deasupra, plin de stelele care cli­pesc printre crengile lui. Atunci simt şi eu că va veni, cu adevărat, Cră­ciu­nul. Îl vă­d aievea pe Moş Crăciun, pe când coboară,strecurându-se printre crengile bradului. Moşul pe care îl văd cu ochii larg deschişi, îmi zâm­beşte dintre podoabele bradului. Dar poate că toată această stare a Cră­ciu­nului se petrece şi pentru că în seara cea sfântă, Dum­nezeu cel Bun deschide Cerurile şi varsă pe pământ cetele lui de îngeri.

                                

,,În noaptea Sfântă, viu luminează
Luceafărul zorilor vieţii cei noi,
Coboară Iisus în noi
Vesteşte viaţa de-apoi
Şi steaua deasupra veghează.”

 

un înger a ajuns pe MARTE!!!!!!!!!!!!!!!!

 

sunt pregătit de sărbătoare

 În fiecare iarnă mă întreb: oare cine colinda în cer?Apoi privesc podoabele Pomului de Crăciun și-mi spun zâmbind că sunt podoabele cerului, stelelor, planetelor, galaxiilor,așa le văd eu...

Crăciunul e celebrarea faptului miraculos ,când pământul devine, brusc, cer...   înseamnă naștere, un început, un miracol ce are nevoie de semne vii. Și cât de viu este bradul meu cu ramurile încărcate de stele! E noapte sfântă! Moș Crăciun... cred că îmi aduce o bucurie!...

În camera cu bradul strălucitor se va stinge lumina... Moș Crăciun va intra nevăzut, va deschide ușa camerei în care aștept...  aproape adormit...

Îmi spun de cum a venit luna decembrie că Moșul știe tot ce făcusem bine...rău peste an...

                     Moșul cel așteptat cu înfrigurare, cu nerăbdare, dar și cu dragoste....

             Urez multă sănătate tuturor celor care se bucură cu adevărat, din inimă și din convingere de                   venirea Moșului.

             Urez  sănătate celor care cred că Moșul există!!!!!

                                           În noaptea Sfântă, viu luminează
                                           steaua ce vestește nașterea pruncului
                                                         Iisus.....

                                Sărbătoarea CRĂCIUNULUI să vă umple inimile de         bucuriiiiiiiiiii      

poezia ,,HARTA” de Marin Sorescu

 

 

,,Mai întâi să vă arăt cu băţul

Cele trei părţi de apă

Care se văd foarte bine

În oasele şi ţesuturile mele:

Apa e desenată cu albastru.

 

Apoi cei doi ochi,

Stelele mele de mare.

 

Partea cea mai uscată,

Fruntea,

Continuă să se formeze zilnic

Prin încreţirea

Scoarţei pământului.

 

Insula aceasta de foc e inima,

Locuită dacă nu mă înşel.

 

Dacă văd un drum

Mă gândesc că acolo trebuie să-mi fie

Picioarele mele,

Altfel drumul n-ar avea nici un rost.

 

Dacă văd marea

Mă gândesc că acolo trebuie să fie

Sufletul, altfel marmora ei

N-ar face valuri.

 

Mai există desigur

Şi alte pete albe

Pe trupul meu,

Cum ar fi gândurile şi întâmplările mele

De mâine”.

 

Cu simţurile,

Cele cinci continente

Descriu zilnic două mişcări:

O mişcare de rotaţie în jurul soarelui

Şi una de revoluţie

În jurul morţii...

 

Cam aceasta e harta pământului meu

Care va mai sta o vreme desfăşurată

În faţa voastră.”

 

   Poetul a fost mai întâi remarcat prin preocuparea lui pentru pictură, deschizând în tinerețe numeroase expoziții în țară și în străinătate. Poate și de aceea opera sa descriptivă presupune o anumită „prospeţime”, menită să evite clişeele în care obiectul descrierii este fixat de percepţia comună. Astfel, într-o postfață la volumul ”Tinerețea lui Don Quijote”, din care face parte și poezia ,,Harta”, Marin Sorescu susține că actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime” cu aspirația de a ieși din contingent, asemenea păsării care, petrecându-și majoritatea timpului într-un copac, nu cântă numai în și numai despre copac.”

  Poezia este un autoportret al unui om căruia îi este suficient un ,,băț”- simbolul al regenerării și nemuririi, spre a se descrie: corpul îi este inundat de  apa,ce conține sămânța primordială,generatoare a vieții,a purificării,este un labirint  al cunoașterii;,,desenată în albastru” devine simbolul adevărului și al veșniciei.Există un transfer de sens între termenii ce denumesc părțile corpului și definițiile acestora:ochii ca ,,stelele de mare”au puritatea văzduhului ce poartă tainele luminii.Fruntea prin capacitatea de înţelegere şi acceptare,semn al norocului este locul ce arată trăirile omului,iar,,inima...insula de foc” este refugiul sentimentelor. Fruntea,semn al intelepciunii, pornind dintr-o descendență telurică, devine un simbol al lumii eterne, celeste.

  Jocul descriptiv continuă, iar pe ,,hartă” se observă acum picioarele, care justifică relația omului cu lumea exterioară, drumurile pentru împlinirea idealurilor, picioarele potențializează corpul uman în totalitatea sa.Conjuncția,,dacă”exprimă o experienţă lirică imaginată,vederea,,mării”,loc al transformărilor,al renașterii,dar și al nehotărârii sufletului care se poate transforma în piatră exprimă frământarea vieții-sufletul vine din spații siderale și se întoarce tot acolo.,,Harta” cuprinde și pete albe,urmele ,,gândurilor și întâmplărilor de mâine”,trăirile,speranțele pentru din viitor.

  Continentele-pământul- înseamnă conștientul,dorința ce-i permite omului să se conecteze cu mediul înconjurător și să descrie în propriul interior o imagine internă a realității. Dorința de a primi va fi înlocuită cu dorința de a dărui, a da, a iubi, dorința care va dezvolta în om simțurile vieții.   Harta vieții omului exprimă perfect relația cu tărâmul ceresc,este o hartă de conștiință, de armonizare și echilibru.

    Limbajul poeziei luat din geografie și anatomie transfigurează artistic imaginea ,,hărții”, iar termenii unui limbaj expresiv caută frumusețea, armonia, făcând posibile legături între simțurile omului și continente, respectiv, dintre suflet și mare, așa cum apar în text.

  Sunt prezente mărci ale eului liric:,,să arăt;gândesc;văd;mele;mă;mi;meu.

  Principala figură de stil este metafora prin care se trece de la semnificația obișnuită a cuvântului la o

altă semnificație, pe baza unei comparații subînțelese: ochi-stele; picioare-drumuri; insula de foc-inima;suflet-mare; fruntea este ,,scoarța încrețită a pământului”.

  Sunt remarcate imaginile vizuale, specifice descrierii:,,c ele trei părți de apă ...se văd foarte bine ; ,,apa e desenată cu albastru.... cei doi ochi, stelele mele de mare.”

Sunt remarcate modurile  verbale: indicativul prezent, care exprimă acțiuni reale, concrete:,,văd, descriu, e desenată”; conjunctivul prezent, care exprimă acțiuni ale minții,imaginare,posibile :,,mai întâi să vă arăt cu bățul”; condițional-optativ prezent  exprimă opțiunea- condiția îndeplinirii acesteia ,,altfel marmura ei n-ar face valuri”, specifice desenării  unui autoportret, pentru că natura prezentată este permanent în strânsă legătură cu stările sufletești ale eului liric.

  La nivel prozodic remarcăm versul liber,potrivit unui monolog liric însoțit de o descriere artistică

în versuri de tip portret-autoportet.

 

                ,,Cunoaşte-te pe tine însuți şi vei afla universul şi toate tainele sale"

                                                         era scris la intrarea în templu Delphi.

 

amintiri din toamna trecută....

Era o după amiaza nefericită ....cerul cenușiu nu-mi placea si totuși am plecat sprelac,însoțit ca întotdeauna de prietenul meu credincios,Noro,un câine foarte deștept ,eram așteptați de cei doi prieteni de joacă.
-Ce facem  noi,dacă-l găsim pe Delfin astăzi trist ca noi?
-Ei,el e mereu fericit ,e deștept,gândește ca voi,oamenii!
Am ajuns pe marginea lacului...era o sărbătoare,Delfi era sărbătoritul....ne-am ascuns si am urmărit ca niște detectivi.Mai întâi au apărut pinguinii,legănându-se,vorbăreți:
-Să-i așezăm o coroana de scoici pe cap,ca să se deosebească de toți!
-Așa! au început să țipe focile:
-Ce noi suntem doar domnișoare bune de a face prăjituri din alge?Vom aranja petrecerea cu muzica de circ!
      Dar unde era Delfi?
Unde să fie?
Picior peste picior ,tolănit pe un fotoliu din stuf,cu multe foi în față,cu o tabletă,cu cărți de matematică,era adâncit în studiu,nici nu-i păsa de pregătirile din jur.Dintr-un târziu,deranjat de gălăgie, l-am auzit strigând:
-Hei,voi neștiutorilor,eu studiez și voi mă deranjați!
-Dar e ziua ta,caraghiosule!
-Ei și!voi sărbători, când  îmi voi transcrie descoperirea în matematică, voi revoluționa o lume!
S-au uitat unii la alții și, fără să le pese de ,,savant",,au desfăcut cadourile,s-au așezat pe marginea lacului și-au petrecut.Iar eu cu prietenii mei ne-am plimbat pe lac,am făcut poze,totuși....
          am plecat singur acasă.prietenul meu a rămas la petrecere.

 

Tabloul—,,Portret de tânără” de Nicolae Tonitza

 

    Nicolae Tonitza s-a consacrat în pictură ca un remrcabil creator al portretelor, în particular al copiilor – gingaşi şi inocenţi – dar şi al portretului feminin, pentru care a manifestat o atracţie specială, reuşind să-i surprindă, ca nimeni altul, expresivitatea. Pictura lui Tonitza a rămas de-a lungul timpului o mărturie a genialităţii sale, o revelaţie a idealului şi frumosului, dovada unor valori spirituale autentice.

   Tabloul,,Portret de tânără”identifică vârsta unei fete și exprimă bunătate,fragilitate,delicatețe.

Fata are o atitudine potrivită pentru a i se face portretul,nu privește  spre pictor,pare că ocolește penelul,ca și cum ar fi atrasă de un sunet,o umbră,o amintire.Ochii mari, rotunzi și expresivi au o sclipire de visare și o undă de limpezime,privesc cu o nostalgică inocență,cu o amară melancolie  și candoare totul di n jurul său.Pictorul a surprins o înfiorare dulce-amară în fragilitatea privirii calme,de catifea.Fața rotundă este a unei ființe deschisă,caldă,sigur vede totdeauna partea frumoasă a vieții.Fruntea înaltă,rotundă este a fetei raționale,ce-și lasă liberă imaginația.Pe fața albă apar ca niște petale trandafirii umbre ale emoției,ale timdității.Nu poate vorbi,își ascunde gândurile, vorbele  nerostite,cărora nici n-ar şti să le dea un nume, lacrimi neplânse la vremea lor. Buzele roșii sunt încremenite într-o tainică tăcere,ascund multă imaginație,de aceea pare o ființă atrăgătoare, irezistibilă și plină de fantezie. Părul negru  bogat exprimă energia terestră, dar și melancolie,nesiguranță. Culoarea întunecată luminează tenul strălucitor şi ochii senini şi misterioşi.Părul este aranjat  într-o formă lejeră,un coc ușor răsucit.

  Albul rochiei îi accentuează feminitatea,stilul original. Nuanța reflectă emoțiile,sinceritatea ființei,iar decolteul adânc arată nevoia de a evidenția puritatea pielii.Gulerul este un accesoriu ce completează eleganța rochiei.Talia este marcată de un cordon roșu, ascunzând entuziasmul fetei.

  S-a așezat pe un fotoliu de culoare verde,pentru a se crede în armonia naturii,iar șalul de culoare închisă,cu care se proteja, i- a alunecat de pe umeri, îi completează ținuta  simplă,dar rafinată.

  Fondul tabloului este un amestec de culoare:maro cu bej prin care penelul lasă ușoare urme de roz,nuanța pământului preferată de pictor ce a vrut să comunice imagini luminoase într-un interior neutru, unde tânăra se poate relaxa perfect și poate visa ca o plutire în univers, ca un înger într-un vis misterios ceea ce reprezintă echilibrul dintre planul fizic şi spiritual.

cronică de film--,,OBLIO”-- film muzical desene animate

 

                                                          

The Point – Oblio (1971)

Gen film:  animație;aventură;familie;

Lansat:01 Ian 1972

Durata: 74 minute

Rating:AG

Premii: fără premii

Narator: Ringo Starr

Gen: Animatie, Familie

Muzica: Compusa si interpretata de Harry Nilsson

 

 

    Povestea filmului ne duce într-un sat numit The Pointed Village (satul ţuguiat), unde totul are un point (ţugui) - de la case, poduri şi animale, până la oameni. Într-o zi, se naşte un băieţel atipic, numit Oblio, care are capul rotund. Legea satului este una singură şi clară - toată lumea trebuie să fie pointed, să aibă un point (ţugui). Aşadar, în mod involuntar, Oblio devine, pe lângă un inadaptabil, şi un încălcător al legii într-o societate în care toată lumea respectă legea. Pentru a respecta standardele şi a păstra aparenţele, dar şi pentru a-i ascunde aşa-zisa infirmitate, mama lui Oblio îi croşetează o căciulă ţuguiată, pe care acesta alege să o poarte neîncetat, uitând astfel că este diferit de prietenii săi.

   Într-o zi, Oblio reuşeşte să-l înfurie pe fiul unui conte, căci îi demonstrează că îi este superior la un joc cu triunghiul specific oamenilor cu ţugui. Contele invocă legea satului şi, deşi mulţi dintre locuitorii satului şi chiar regele ţinutului murmură individual în favoarea lui Oblio, acesta este exilat în The Pointless Forest -Pădurea fără Ţugui / Rost.( Remarcăm aici jocul de cuvinte bazat pe multiplele sensuri ale englezescului point, care înseamnă simultan ţugui şi rost / sens, ba chiar şi punct de vedere.) În acelaşi timp, nu putem să nu zâmbim, puţin amar poate, la scurta discuţie dintre doi săteni care construiesc o adevărată teorie a conspiraţiei ce îl are în centru pe câinele lui Oblio, discuţie ce seamănă atât de mult cu teoriile lipsite de fundament din ziua de azi.
  Astfel, micuţul băieţel cu cap rotund pleacă într-o călătorie, ce se va dovedi iniţiatică, alături de câinele său, Arrow (săgeată), întrebându-se cât de lipsită de sens / ţugui este The Pointless Forest? Precum în majoritatea basmelor, şi în acest film drumul are o mai mare însemnătate decât destinaţia spre care se îndreaptă protagonistul. Băiatul curajos reuşeşte să dea un rost tuturor nonsensurilor pădurii, găsind o utilitate tuturor lucrurilor şi întâmplărilor. Îşi deschide ochii minţii şi, odată cu ei, noi orizonturi. Se lasă învăţat câte ceva de fiecare personaj pilduitor din drumul său. Rămâne ,,cool", aşa cum l-a povăţuit The Rock Man (omul de piatră) şi ajunge să preţuiască ploaia. De la The Tree in The Leaf Business (copacul din afacerea cu frunze) descoperă munca, străduinţa, onestitatea şi noţiunea de timing (sincronizare, dar şi cronometrare, căci mereu avem de-a face cu jocuri isteţe de cuvinte): ,,timing and honesty are the name of the game. The rest? You and your dog will work like a dog. You will rest only in the fifth season, and there aren't any fifth seasons. But there are rewards: it's exciting to work manufacturing leaves." De la The Three Fat Ladies (cele trei femei grase) învaţă satisfacţia de a-l bucura pe celălalt şi fericirea în forma ei cea mai pură, cea împărtăşită. Şi, pe măsură ce filmul curge, înţelegem că există mereu poveşti frumoase pentru copii, dar şi poveşti cu implicaţii sociale pentru adulţii atenţi.
Singurul personaj cu adevărat pointless este, în mod paradoxal, The Pointed Man, cel care indică simultan în toate direcţiile şi care reprezintă o întruchipare a răului, a omului cu multe feţe, cârcotaş şi bârfitor. Deşi este menit să fie un mentor în călătoria eroului, se dovedeşte a fi cel mai inutil dintre toate fiinţele pe care Oblio le întâlneşte, fiind un profet fals. Opiniile şi poziţiile sale sunt necugetate şi precipitate, valorile sale sunt aparent "moderne", dar judecăţile sale faţă de ceilalţi sunt dure şi meschine, iar el este nestatornic şi nesigur.
Oblio şi Arrow îşi petrec noaptea în Pădurea fără Rost, apoi se trezesc lângă o mână mare de piatră cu degetul îndreptat spre ,,destinaţia" lor. Ei urmează drumul indicat de aceasta şi se întorc în The Pointed Village, unde primesc o întâmpinare călduroasă, căci oamenii au început să conteste justeţea legii care l-a îndepărtate pe Oblio. Oblio începe să-şi spună povestea despre felul în care a descoperit că toate lucrurile din Pădure au un Rost / Ţugui, dar este întrerupt de Contele care, neputând să-şi stăpânească furia, îi ridică pălăria copilului. Toată lumea este uimită când vede un ţugui pe capul lui Oblio, dar şi atunci când toate ţuguiele celor din sat încep să se topească, toate capetele, cu excepţia celui al lui Oblio, devenind rotunde.
Băiatul spune că totul are un point (rost), inclusiv The Pointless Forest, şi atunci şi el trebuie să aibă unul. Şi într-adevăr, acum are şi un point (ţugui) chiar pe capul său. Prin călătoria sa, el se descoperă pe sine şi înţelege faptul că ceea ce este în capul nostru e infinit mai important decât ceea ce este pe cap.

  În final, ieşim din The Pointed Village, ne întoarcem la realitate şi aflăm că băiatul care a ascultat povestea lui Oblio citită de tatăl său a desprins învățătura: ,,dacă cineva nu are ceea ce au alţii, nu trebuie alungat din sat. Or something like this".

  Poate unul dintre cele mai bune filme filosofice de animaţie despre toleranţă şi afirmarea sinelui,, Oblio / The Point” oferă copiilor (şi mai ales adulţilor) o lecţie importantă: îi învaţă să îşi preţuiască unicitatea şi să accepte diferenţa. În acelaşi timp, cred că filmul este şi o lecţie despre răpirea de către societate a celor două atribute caracteristice copilăriei, inocenţa şi toleranţa, prin obligativitatea adaptării la stereotipiile şi prejudecăţile colective.

   La final de odisee, Oblio şi Arrow se întorc acasă obosiţi şi, cu siguranţă, mai înţelepţi: descoperind că totul are un sens (has a point), lui Oblio i-a crescut, sub căciula ţuguiată (pe care i-o croşetase maică-sa pentru a-i masca, de ochii lumii, "infirmitatea") un... point: acum el este cel ţuguiat, în timp ce tuturor celorlalţi li s-a topit, miraculos ţuguiul trufaş de pe creştet, iar clădirile şi tot ce era pointed se transformă şi ele, rotunjindu-se, "smerindu-se" cumva. Cercul a luat locul triunghiului.

Filmul avertizează, de asemenea, asupra pericolelor prezentate de o societate care confundă simbolul unui lucru cu lucrul în sine, acesta fiind motivul pentru care ea nu are capacitatea de a răspunde într-un mod pozitiv atunci când se confruntă cu unicitatea uimitoare a cuiva. ,,The Point” este un semnal de alarmă la adresa tuturor constrângerilor sociale, de uniformizare a convingerilor şi credinţelor cu unicul scop de exercitare a puterii asupra unor indivizi lipsiţi de voinţă, spirit critic si îndoctrinaţi să urască, să suspecteze şi să respingă tot ce iese din tiparul dogmei. Vigoarea acestui film stă tocmai în mesajul subtil şi finalul optimist pe care le transmite sub faţada unei animaţii pentru copii.

,,The Point / Oblio” - desenul animat pentru toate vârstele, locul unde filosofia şi etica devin pe înţelesul tuturor.

                      De reținut:

nu este necesar să fii ca toţi ceilalţi pentru a avea un punct de vedere şi un rost pe lume. Învăţătura pe care-o desluşeşte copilul din poveste: dacă cineva nu e ca restul lumii nu trebuie alungat din cetate. Important e să vrei să îţi descoperi rădăcinile, să descoperi cine eşti, să înţelegi mai ales că ceea ce este în capul tău e infinit mai important decât ceea ce ai (sau nu ai) pe cap.

 

 

 

compunere despre bucuriile copilăriei(fragmentul:,,Mendebilul”de Mircea Cărtărescu +cunoștințele proprii)

 

,,Mendebilul” este o povestire scrisă la persoana I, naratorul făcând parte din propria povestire.

 În ceea ce priveşte titlul povestirii, i-am putea atribui semnificaţia în sens etimologic:

,man”cuvânt englezesc care înseamnă ,,bărbat” şi ,,debilul”-,,debil” sinonim cu ,,plăpând”.

 Dorind să-şi elibereze conştiinţa încărcată de tot felul de amintiri, naratorul selectează fragmente din copilărie-centrul ființei umane- pe care ni le prezintă. Astfel pe lângă petrecerile din scara blocului sau dintr-un copac,este surprinsă apariţia unui alt copil în cartierul lor. Mendebilul este o poreclă atribuită noului-venit, deoarece făcea acelaşi lucru şi nu comunica deloc cu cei din preajma sa. De remarcat faptul că puţin mai târziu, îl vor descoperi pe adevăratul băiat, în primul rând prin poveștile pe care le spunea, dar mai ales darul pe care-l avea atunci când povestea.

   Autorul,copilul de altă dată, își amintește de joacă,urmărirea prin șanțurile ca un labirint este ca o probă care cere răbdare, curaj, perseverenţă, cu cât călătoria este mai grea, cu atît mai realizabilă este transformarea.Își amintește detaliile jocurilor: ca-n povești este coborârea în șanțuri,mersul pe țevi printre robinete uriașe,mirosul greu de pământ amestecat cu diverse chimicale,totul  îi scotea din starea normală,într-un loc de pe un alt tărâm.Schimbarea înfățișării o făceau măștile despre care credeau că  au rostul de a stăpâni și controla lumea invizibilă,fantastică,deghizându-se în arătări înspăimântătoare.Descrierea amănunțită a măștilor este realizată prin enumerarea părților acesteia: ,,colți rânjiți,ochi holbați,nări umflate”într-un joc inventat,în care se regăseau alte jocuri și ele enumerate:hoții și vardiștii,uliul și porumbeii,gardiana zece-zece-toate sunt jocuri de echipă,calea prin care cunosc și înțeleg lumea.Jocul nou îl numeau,,vrăjitroaca”.Copilul de demult  rememorează cu nostalgie  felul în care se juca acest joc:cel ales îi număra pe ceilalți care erau ascunși,urmărindu-i cu un băț.Jocul păstrează o dimensiune inițiatică:cel prins cu un sunet teribil, victima, trebuia să rămână paralizată,apoi era botezat prin primirea unor,,castane”,un ritual prin care devenea cea de-a doua vrăjitroacă.În joaca lor copiii izolează spaţiul în care se desfăşoară acţiunea de restul lumii, astfel încât aproape nu mai pot găsi drumul înapoi către lume.Decorul jocului este completat de,,o fâșie de cer”poate dorința spre locul înălțării spre lumină.

  Aceasta narațiune de comunicare directă cu cititorul nu este decât un prilej de a rememora anii copilăriei, prins în jocurile de copii. 

   Pentru mine copilăria înseamnă jucării, timp liber, bunici, vacanţe, prieteni vechi, prima bicicletă ,dar şi mici bucurii delicioase. Copilăria este lumea miracolului şi a magiei. Aş vrea să rămân mereu copil, deoarece pentru mine, copilăria înseamnă puritate, bunătate, lipsă de griji şi multă fericire. Când eşti copil te bucuri din orice şi îţi creezi propriul univers plin de inocenţă. Bucuria de a fi copil constă în a mă simţi fermecat de primii fulgi de nea, de un zâmbet, de o îmbrăţişare şi de a crede în poveşti cu zâne, prinţi şi prinţese. La vârsta copilăriei mă simt mai aproape de Dumnezeu, pentru că toţi copiii sunt puri, curaţi. Mă simt încă copil, chiar dacă înaintez în ani. Eu cred că a fi copil înseamnă libertatea de a face ce doreşti, de a avea mereu zâmbetul pe faţă. Vreau să rămân copil pentru a nu renunţa la lucrurile ce mă fac fericit şi la activităţile pe care nu le voi mai putea face când voi fi mare. Eu văd copilăria ca un timp petrecut în joacă. Eu văd copilăria ca o joacă. Familia este singura pe care mă pot baza,dar pot avea încredere şi în prietenii mei. Unii dintre ei sunt mereu alături de mine, alţii nu. Mă duc la şcoală şi mă simt bine împreună cu colegii mei....vorbim, ne jucăm.

 Sunt sigur că toţi adulţii păstrează într-un colţişor de suflet copilăria!