LA MULȚI ANI de Anul Nou!!!!!!!!!

   Se-aud cântări.... şi sorcove lovesc în flori geamul de jos al ferestrei minţii... vor să-i deschid Noului An, să-l primesc în curăţie de inimă şi bogăţie sufletească....să-mi audă dorințele,să-mi aștearnă-n priviri raze calde,    să-mi dea petalele colorate ale speranțelor.....

îl aștept pe MOȘ CRĂCIUN....

bucurați-vă de vacanța de Crăciun!!!!!!!!!

compunere--Visul unei nopți de Crăciun

     Afară-i frig și fulgi mari se rotesc  prin aerul nopții și,fără a-și alege un loc,cad pe pământul pustiit de crivățul vijelios,el, vântul iernii ce se cred ,,prințul zăpezii”,singur urmat de pajii albi,în căutarea unei crăiese,ascunsă în vreun palat de gheață pe undeva prin ținuturile albe.Dar nu-i ascult vuietul și-mi caut căldura lângă focul ce dansează cu brațe subțiri,de parc-ar vrea să prindă o stea.

     Colinde,colinde....e vremea colindelor ...N-am înţeles niciodată de ce apare cu atâta frecvenţă în colindele tradiţionale româneşti motivul florilor de măr. De ce în plină iarnă? De ce tocmai într-o colindă? De ce sunt numite tocmai ele "dalbe"? Mai dalbe decât florile de cireş?                                  Îmi spun că ele sunt speranța,sinceritatea,iubirea ...sentimente curate ca drumul luminos al stelei ce i-a condus pe magi,ce a strălucit deasupra păstorilor,ce a înseninat privirea Mamei,privindu-și Pruncul. Retrăiesc ca-ntr-un vis timpurile, când Dumnezeu a hotărât sa izbăvească lumea din păcat,simt adierea aripilor îngerului,care-n taină i-a șoptit Mariei că Ea este ,,aleasa”.Apoi caut un adăpost de la marginea Betleemului și privesc fascinat scara de lumina pe care a coborât îngerul până în locul nașterii- loc al smereniei, al tainei.În noapte,aveam impresia  că pământul se străduia sa-L ascundă pe Ziditorul său, iar cerul prin stea, îl va descoperi înțeleptilor. Sunt acolo și înțeleg că Pruncul nu s-a născut în casa zidită, ci aproape de pământul pe care a venit să-l răscumpere. Îl privesc  culcat în iesle și încălzit de răsuflarea caldă a vitelor adăpostite.... prin El noi,toți oamenii, vom  fi izbăviți  de suferință și vom fi uniți. .. . Pruncul sfânt îmi reamintește  de frumusețea Paradisului,a naturii care-mi dă puterea de a spera.

    Dorm sub bradul verde și visez...visez... deasupră-mi voci din înalt îmi cântă :

                                          Astăzi s-a născut Hristos,

                                          Mesia,chip luminos....

   și mai visez un moș cu haine roșii,cu barbă albă și cu un sac plin....zâmbesc și mă întreb ce ascunde moșul în sac?????????????

Din linistea Cerului,s-au stins in brad Luceferi,iar ingerii topesc inimile de zapada vestind colinda vietii: s-a nascut Iubirea,mangaierea,viata.La multi ani!!!!!!

bradul-poezie

Bradul

de Vasile Alecsandri

Sus pe culme bradul verde
Sub zapada albicioasa
Printre negura se pierde
Ca o fantasma geroasa,

Si priveste cu-ntristare
Cum se primbla prin rastoace
Iarna pe un urs calare,
Iarna cu sapte cojoace.

El se scutura si zice:
"In zadar tu, vrajitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fara soare.

In zadar ingheţi pamantul,
Ucizi florile si stupii
Si trimiţi moartea cu vantul
Si trimiţi foamea cu lupii.

In zadar a ta suflare
Apa-n rauri o incheaga,
Sterge urma pe carare
Si de mine m-i leaga.

In zadar aduci cu tine
Corbul negru si pradalnic,
Si din codrii cu jivine
Faci sa iasa urlet jalnic.

In zadar, urgie cruda,
Lungesti noaptea-ntunecoasa
Si, razand de-a lumii truda,
Scurtezi ziua luminoasa.

In zadar imi pui povara
De zapada si de gheata.
Fie iarna, fie vara,
Eu pastrez a mea verdeata!"

doina,,Plânge-mă mamă cu dor”

Plânge-mă, mamă, cu dor
Că ţi-am fost voinic fecior
Şi de grijă ţi-am purtat,
Ogorul ţi l-am lucrat,
Iar de când m-am cătănit,
Viaţa mi s-a otrăvit
Că tânjesc în ţări străine
Şi tot plâng gândind la tine.
Mult mi-e dor, mămucă, dor
De cel codru frăţior

Şi de stâna cea cu oi
Şi de cântec de cimpoi!
Mult mi-e dor, mămuca mea,
De cea mândră viorea
Care mă iubeam cu ea!
Mult mi-e dorul ne-mpăcat,
Şi mă-ndeamnă la păcat,
Să mă las de cătănie
Şi să fug la ciobănie,
Orice-a fi cu mine, fie.

                  Doina este o specie a literaturii populare, aparținând genului liric în care autorul își exprimă direct sentimentele de dor,de dragoste,de înstrăinare,de revoltă,dar si convingirile față de unele probleme ale vieții, față de timp și natură și față de sine însuși.Textul este o doină de dor a omului plecat în cătănie,departe de casă,de tot ce-i e drag.( Mersul la oaste,cătănie, reprezenta în concepția oamenilor de la țară un moment important care marca viața unui tânăr,era un fel de pregătire, cu reguli aspre, pentru maturitate).

          Un prim argument este monologul liric al feciorului plecat,înstrăinat de mamă,rugămintea  de a fi plâns,bocit,,cu dor”,cu drag,cu suspin.Îi amintește mamei ,,grija”,atenția cu care a ocrotit-o,munca pământului.Îi mărturisește,plângând, stare de tristeţe adâncă,de mâhnire pe care o simte la,,cătănie”,în locuri îndepărtate.Adresarea directă, într-un limbaj simplu, încărcat de afecțiune, accentuează dorul  transmis prin intermediul gândului. Eul liric mărturisește sentimentele ce-i zbuciumă sufletul, repetând cuvintele:,, mult”și,,dor”,iar chemarea ,, mămucă”accentuează  dorul băiatului din vremea când acesta era acasă.Enumeră locurile dragi: codrul,,frățior”,stâna de oi,reaude cimpoiul,suspină după,,mândra viorea”,iubita cu nume al sincerității și încrederii. Tristețea la gândul trecerii timpului,dorinta de libertate, dorul reîntoarcerii și dragostea față de ființele iubite sunt deosebit de puternice, încât ar dori să fugă,să se reîntoarcă cu orice preț al vieții. Dorul este atât de intens, încât îl poate împinge la fapte necugetate.       

           Un alt argument este că doina aceasta are un caracter intim, personal, fiind o expresie a sentimentelor de dor ,exprimându-și-l,autorul anonim apelează la limbajul poetic.: mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: verbe de persoana I:timp perfect compus- apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte emoţia,îmbinând trăirea reală cu dorinţa, se creează impresia unui joc al destinului:,,am purtat,am lucrat”;verbele la modul conjunctiv,,să mă-ndeamnă,să mă las,să fug” exprimă un plan al dorinței imaginate de a părăsi locurile străine; pronume de persoana I:,,mă,mi”. Discursul liric se deschide cu o rugăminte,un verb la modul imperativ,,plânge”care arată rugămintea celui de departe de a fi mângâiat cu lacrimi, intensitatea dorului .

       Exprimarea dorului este simplă,lipsită de podoabe stilistice,doar repetițiile au menirea să insiste asupra dorului de locurile rămase.Același efect îl accentuează și elementele de versificație:rima împerecheată, măsura de 7silabe,ritmul trohaic,ceea ce sporește muzicalitatea versurilor .

      În concluzie,textul este o doină populară ce exprimă sentimentele de dor ale unui ,,voinic fecior”plecat fără voie din locurile dragi.

caracterizarea unui personaj-fragment,,Antonia”de Anton Holban

,, Într-o zi m-am dus după obicei la profesoara mea de piano, care mă anunță:

- Știi că am o elevă nouă, o mititică rusoaică de vreo zece ani, fata unui ofițer rus. O cheamă Antonia. E foarte drăguță și talentată. Trebuie să vie îndată și o s-o cunoști.

Și, într-adevăr, după puțin timp, fetița își făcu apariția. Subțire, înaltă, părând mai mare decât era, blondă, cu obrazul alb de porțelan, cu ochii albaștri și cu un surâs foarte grațios.

- Iată și pe Antonia!

- Încântat de cunoștință, domnișoară! făcui eu cu o mică ironie de băiat mai mare.

Profesoara, încântată, voi să-mi arate toate talentele Antoniei. Mi-am întrerupt lecția și fata mi-a arătat ce progrese făcuse abia în câteva ședințe, ce îndemânatice îi erau acum degetele, ce ureche perfectă avea, ce exact ținea măsura și cu ce freamăt întovărășea fiecare notă. Apoi Antonia ne-a mai arătat și alte talente. În cântecul profesoarei a dansat grațios, variat, agitând un voal împrejurul ei. Am aplaudat, am felicitat, apoi mi-am reînceput lecția. Antonia se rezimase cuminte de piano și asculta cu răbdare......  Apoi ne-am împrietenit. Ne întâlneam totdeauna la lecția de piano, unde ea venea mai repede decât trebuia, ca să mă asculte cuminte sau ca să mă reție și să-mi arate progresele. Câteodată vorbeam mai mult, și cuvintele ei românești aproximative erau o încântare. Păstram tonul glumeț, și ea pe cel grav. Păream eu cel mic și ea cea mare. Succesul meu era știut de toți. Eram ironizat. Dar totuși eram încântat, căci mi se părea că prețul meu în ochii lui Désirée trebuia să crească. Antonia avea, în miniatură, instinctele de viitoare femeie. Observa, ținea supărări, prelungea căldura împăcărilor, o enerva tonul meu superior, își aranja, cu noi variații, panglicile.

Odată am găsit-o pe stradă. O trimisese tatăl ei după cumpărături. Neavând ce face, am voit s-o întovărășesc, dar ea se opuse. M-am mirat. După multe ezitări, mi-a mărturisit:

- Trebuie să cumpăr niște mere murate!

Am întovărășit-o totuși, dar înconjurând, complici fără multe explicații, strada principală. Apoi, după ce Antonia și-a făcut târguiala, am pornit-o înapoi, fără să mă gândesc să fac pe cavalerul și să port eu pachetul vulgar. La un moment dat, Antonia m-a rugat:

- Ține puțin vasul, până ce mă închei la ghete.

Am primit. După o clipă, apărând deodată, a trecut pe lângă noi Désirée, cu mutra ei de șoricel, mândră într-o rochie nouă și legănând pe umeri o umbreluță colorată. Și după ce a trecut, Antonia mi-a spus:

- Anume ți-am dat murăturele, ca să te vadă Désirée cu ele în mână.

Eram indignat.”                                (Anton Holban, Antonia)

---să ne reamintim :

              1. Mijloace de caracterizare directe:

–     de către autor;

–     de către alte personaje;

–     de către personajul însuşi (autocaracterizare);

             2. Mijloace de caracterizare indirecte:

–     din limbaj;

–     din fapte;

–     din comportament;

–     gesturi;

–     din relaţia cu alte personaje.

          Fragmentul din povestirea,,Antonia”de Anton Holban este o amintire trăită de autorul însuși,autorul-narator îmbină plăcerea de a povesti cu aceea de a-și aminti un capitol din viața de adolescent,când, în timpul unei lecții de pian, profesoara îi prezintă,,o mititică rusoaică de vreo zece ani...Antonia”.

  În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.

     Caracterizarea directă este făcută direct de autorul-narator cu ochii băiatului de odinioară,zâmbind o revede întâi prin ochii profesoarei care o descrie cu delicatețe,,drăguță și delicată”,apoi ,când apare, autorul- narator,care se autocaracterizează cu ironie,,băiat mai mare”, detaliază aspectul fizic al fetei,descriind-o ca pe un bibelou –păpușă de porțelan în culori delicate :galben-fericire,voioșie,alb-puritate,inocență,albastru-prospețime.Profesoara este încântată de talentele fetei care cântă la pian,dansează,,grațios”,apoi îl invită pe băiat s-o  admire.Cei doi se împrietenesc,se întâlnesc la orele de pian,discută,iar tonul îi deosebește:el,,glumeț”,ironic,privind relația lor ca o joacă,dar încântat că se aflase de,, relația”cu Antonia care avea un ton,,grav”,serios,important,parcă dorindu-se,,mai mare”. Este o aparentă antiteză,pe care el,băiatul, o observă cu uimire pe fata cu,,instincte de viitoare femeie...în miniatură”,îl uimește cum se comportă și mai ales cum cum cochetează prin gesturi.Rememorează o întâmplare aparent banală,dar  regizată de Antonia cu atenție: îl roagă pe băiat s-o însoțească la cumpărături,să-i țină vasul,se preface că-și leagă un șiret,pentru că  zărise o,,rivală”-Desiree, care trece elegantă,mândră.Deși este mai mare,deși este,,indignat”,înțelege că Antonia îl domină.

     Caracterizarea indirectă a personajului Antonia,rusoaica mică, reiese din comportamentul față de băiatul pe care-l cunoaște la ora de pian şi față de care-și arată, fără sfială, talentele:cântă,dansează,vorbește cu seriozitate.Naratorul,băiatul ironic,observă cum se comportă,ca o,, femeie”în miniatură: se alinta,se prefăcea,era geloasă,își urmărea cu interes mișcările stăpânindu-le și controlându-le. Perspectiva naratorului este subiectivă,acesta ilustrează portretul Antoniei printr-o amintire ce i se derulează ca un film ușor colorat, astfel  autorul-narator oprește timpul și retrăiește zâmbind o mică aventură nevinovată, recreând câteva clipe din copilărie,ca o confesiune directă.

      În acest fragment,Anton Holban se dovedește adeptul persoanei întâi în relatare, această realitate are darul de a-l situa în centrul propriului său interes, literatura devenind un proces de autocunoaștere.

Numele fetei nu este ales la întâmplare, Antonia este ambițioasă, curajoasă, nerăbdătoare și autoritară,cu tact,directă.

.

. 
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare. 

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare

Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

   Mesajul poeziei,,Acuarelă”de Ion Minulescu exprimă viaţa monotonă, obositoare imprimată de ploaia, a cărei frecvenţă „de trei ori”pe„săptămână” influențează existenţa umană.

Tema poeziei este viaţa supusă pericolului prin căderea apei. 

Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun, care denumește tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă.

        Un prim argument îl constituie alcătuirea poeziei din două secvenţe inegale, fiecare dintre ele începând cu versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.

În oraș, ploaia monotonă, plictiseala oamenilor ce  „ par păpuși automate” (comparație), pentru că trăiesc într-un spațiu în care nimic nu se schimbă, oamenii se mișcă monoton,plictisiți și mecanic.Totul  se află sub acţiunea distrugătoare a apei. Plimbarea lor este normală,dar și ciudată în decorul ploios. O notă solară este imaginea vizuală şi motorie a orăşenilor care merg „ţinându-se de mână”sugerând o apropiere afectivă între oameni, care încearcă să trăiască emoţia iubirii, străduindu-se să ignore umezeala.Prin metafora „Cadenţa picăturilor de ploaie” eul liric sugerează monotonia chinuitoare a vieţii cotidiene, care se derulează plictisitor. Ploaia acoperă oraşul, picăturile enervante cad ritmic „din umbrele, / din burlane / și din cer”, statornicind o atmosferă apăsătoare, care anulează viața normală.Finalul poeziei reia versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână” ca pe o concluzie a tabloului. Simbolul oraşului supus dezintegrării se focalizează în final asupra unei perechi în vârstă,într-un spaţiu obositor, umed, semănând cu „două jucării stricate”.

          Un alt argument îl reprezintă simbolul dominant al ploii, care cade ritmic, sugerând o umezeală interioară.Muzicalitatea versurilor este exprimată prin imagini sonore :ploaia, suspinele vechilor umbrele- personificare,dar și prin verbele, numeroase în poezie, care se află la timpul prezent şi gerunziu: „plouă,merg,suspină,se-ndoaie,răsună,coboară,ţinându-se,numărând”- simbolizează moartea lentă, sfârşitul. Natura ca stare de spirit sugerează prin ploaia enervantă accentuează o nesiguranță a sufletului aflat în pericol de dizolvare. Procedeele artistice:epitete enumerate: „monotonă,inutilă,absentă...”exprimă starea de oboseală a orăşenilor,compune imaginea ploii enervante, care pare să nu se mai sfârşească, personificarea umbrelelor care „suspină” şi „se-ndoaie” arată ideea că şi obiectele se degradează din cauza atmosferei dezolante; comparaţia orăşenilor cu  păpuşi automate ilustrează transformarea oamenilor care au o viaţă repetată zilnic: „Orăşenii pe trotuare / Par păpuşi automate, date jos din galantare”. Prezenţa cifrei trei, sugerează răul pus pe seama furiei divine asupra sufletului omenesc, simbolizând stări interioare de oboseală,de apăsarea sufletească,datorită ploii ritmice şi monotone: „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.  Măsura versurilor este variabilă, de 2-16 silabe,iar rima este variată, versul liber. Lirismul obiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale, reprezentate de verbe şi pronume la persoana a III-a: „plouă”, „merg”, „se îndoaie”, „coboară”.

        În concluzie,  mesajul  poeziei evidențiat prin simbolul titlului, „acuarelă”, exprimă substanţa cu care se pictează starea psihică supusă „dizolvării” cu apă, dar și tabloul pictat al oraşului anonim,în care monotonia,plictiseala este provocată de ploaie. 

compunere--Scrisoare către Moș Crăciun

Draga Moșule,

Chiar dacă nu ți-am scris niciodată, în fiecare an mi-am dorit același lucru. În fiecare an, în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă,  an, neîncetat, aceeași dorință.

Îmi doresc să am puterea să cred în imposibil, îmi doresc să am senzația că pot cuprinde marea dintr-o privire,că pot zbura pe aripile pescărușilor,că pot saluta oamenii c-un zâmbet cald de copil, îmi doresc să pot urca munții ,chiar dacă din când în când mă voi împiedica,  să am puterea să o iau de la capăt ajutat de privirea și vorbele celor mari, să întind brațele spre cer și atunci, când le închid, să cred că am cuprins Universul, să simt pe umăr atingerea îngerului meu păzitor,să prind un fulg de nea și să-l dăruiesc în toată splendoarea pură LUI, dar și cuiva drag, mai ales mamei, să adun picături de ploaie și să-mi fac din ele râul tinereții veșnice, să pot aduna toate florile din lume, ca să le pun la picioarele bunicii ce nu ostenește niciodată  și ele să-i șoptească toată recunoștința mea. Îmi doresc să pot vorbi cu stelele și ele să-mi spună misterele nopții, să pot convinge natura - păsări, copaci, vânt, ploaie, zăpadă, să ducă cu ele oriunde în lume  dorul meu de a rămâne aici lângă neamul meu cel românesc. Să-l ducă până acolo, unde  Dunărea străbate  câmpiile roditoare ,alergând spre mare cea mare,să-i cânte, să-i adie, să-i plouă, să-i ningă tot ceea ce sunt eu și tot ceea ce simt pentru ei, oamenii, pentru viață.

Și când la ceas de seară, în luna decembrie, pe ușă vei  intra tu,MOȘULE,ce aduci darul cel mai de preț...NAȘTEREA CELUI  ce a învins...tu, nins de iubirea mea, vom fi înțeles amândoi că m-ai găsit.

Moșule, cam asta îmi doresc de Crăciun și aș mai vrea câte un cadou-mic sau mare pentru cei pe care-i iubesc....știu că spiridușii mi-au făcut un pachet.   Te aștept cu nerăbdare....

                                                                          Semnează: un copil care te așteaptă....

mesajul unui fragment,,Moromeții”de Marin Preda

Mesajul unui fragment dintr-o operă epică:

,, Din ziua aceea, de la seceriş, când plânsese pe mirişte, fiindcă fraţii își bătuseră joc de el, înţelesese că într-adevăr tatăl său nu era un tată din aceia pe care un copil, ca să i se îndeplinească dorinţa, trebuie să-l sâcâie mereu cu acelaşi lucru. Tatăl său era un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminţi putea să-l facă să-l dea la şcoală, ci cu argumente... Şi din ziua aceea începuse să le caute. Nu mai suflase o vorbă nimănui şi ori de câte ori avea prilejul să rămână singur (de obicei seara la culcare sau ziua în grădină sub dud, sau la câmp pe o brazdă), se retrăgea în sinea lui şi se gândea în linişte la acel lucru necunoscut, care îi închidea calea: voinţa tatălui său. Aşezându-se jos cu coatele pe genunchi şi cu fruntea aplecată spre pământ, încerca să-i pătrundă adănc taina, să afle cum şi în ce fel trebuie să procedeze, pentru ca de acolo să ţâşnească hotărârea: „Pe Niculae am să-l dau la şcoală".

Şi între timp se gândea şi el şi în curând făcu altă descoperire, şi anume că pentru fraţii şi surorile lui şcoala era ceva absolut străin şi îndepărtat, al cărei rost pe pământ nu-l cunoşteau şi nici nu vroiau să-l cunoască.Tatăl său preţuia cartea, dar nici el într-atâta, încât să înţeleagă că pentru cineva ea putea însemna totul.

- Tată, eu trebuie să mă duc la şcoală! spuse el într-o după-amiază la arie, cu un glas dramatic şi ameninţător, în auzul întregii familii. - Du-te, mă! răspunse Moromete cu simplitate, şi toţi, până şi maică-sa, izbucniseră în hohote. Tatăl său avusese un glas din care înţelegea că era vorba de şcoala asta din sat. - O să vedeţi că am să mă duc, răspunse Niculae, de astă dată, fără să se mai tulbure, cu acea convingere care nu mai avea nevoie să fie dovedită. Şi în clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un sentiment tainic, care trebuia ascuns în adâncul sufletului: avea încă nevoie de ei, nu putea zbura fără ei.

Astfel gândeaNiculae tremurând de bucurie,de speranță și de teamă,în timp ce liniștea nopții cobora din ce în ce mai jos  pe pământ.În salcâmi,țânțarii bâzâiau.Undeva în tindă cricăia un greier.Fără să bage de seamă,liniștea pământului se strecura încet în inima lui Niculae și privirea lui deschisă spre lumea fantastică a cerului plin de stele se închise pe nesimțite.Gândurile lui răzbunătoare se topiră și ele ca și când n-ar fi fost.”

                                  (Marin Preda,Moromeții-vol.I,cap.XI—fragment)

               În opinia mea, mesajul fragmentului din romanul,,Moromeții”de Marin Preda exprimă dorința,insistența unui băiat de a-și continua studiile,gândurile care-i străbat sufletul,pentru a-și convinge părinții și mai ales tatăl.Tema textului o constituie dorința de a învăța..

        În primul rând, impresionează felul în care naratorul pătrunde în gândurile personajului,un băiat,Niculae, umilit de frații mari,care înțelege că tatăl său este un om cu o gândire profundă,căruia trebuie să i se aducă ,,argumente”,pentru a fi convins să-l dea la școală.Din acest moment,în singurătate-oriunde se afla-căuta o cale pentru a influența hotărârea tatălui său.Descoperirea ideii că din familia sa numai tatăl,,prețuia cartea”îl îndeamnă să fie convins că este diferit de ceilalți,dar gândește tainic să nu-i ignore,pentru că ,,nu putea zbura fără ei”,poate avea nevoie de fiecare.Gândurile,,de bucurie,de speranță și de teamă”ale lui Niculae sunt însoțite de sunetele și  calmul nopții,al cerului înstelat.

       

              În al doilea rând,personajul din fragment,Niculae se deosebeste de alte personaje-copii din literatură,el îl admiră pe tatăl său pentru gândirea limpede,își îngăduie să persevereze în rugămintea lui,știe că tatăl prețuiește cartea,chiar dacă ceilalți din familie socoteau școala ,,ceva străin”. Niculae impresionează prin maturitatea gândirii și fermitatea alegerii de a învăța,nu-l sperie râsul,indiferența.Se detașează,însigurându-se,intrând într-o lume în care natura este singura care-l înțelege și-i oferă calmul,mângâierea ,liniștea cerului și a pământului,sunete delicate. Caracterizarea indirectă se desprinde din faptele, gesturile, vorbele şi gândurile personajului şi din relaţiile cu celelalte personaje:supărarea pe frații care-l umilesc,râsul mamei,căutarea argumentelor,pentru a-l convinge pe tatăl său-spirit superior,ușor ironic care trăieşte,ascunzându-se, o dramă.  Naratorul obiectiv consemnează comportamentul, vorbirea, mimica personajului ,dar şi gândurile, zbuciumul interior,și-l imaginează pe băiat asemenea unui gânditor senin înconjurat de natura ce-i oferă  liniște. Modurile de expunere prezente în text sunt narațiunea prin care autorul pătrunde în interiorul personajului său,dialogul dintre fiul și tatăl aparent calm. Descrierea naturii este doar un decor al nopții:imaginea unui cer cu stele pe care-l simte protector face parte din lumea lui proprie,fantastică,iar auditiv, vibrațiile scurte și tremurătoare ale insectelor de noapte sunt ecouri ale unui suflet ce uită greul.

.

              În concluzie, mesajul fragmentului,o parte a unei cronici de familie, atrage atenția asupra ideii că prin voință,prin dorința de a învăța orice obstacol poate fi risipit.

fabula,,Frunzele și rădăcina” de Al.Donici

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănțuiau
Și cu zefirașii astfel se șopteau:
— Dulce e viața frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,

Lumea înverzesc
Și o răcoresc.

Călătorul pacinic, obosit de cale,

Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-și dă.

Mândre fetișoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;

Și cel păstoraș
Le cântă de jale-n al său fluieraș.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreața văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfățat

Și ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăulește,
El pe frunză verde întâi o numește;
Înșiși zefirașii, voi ne legănați

Și ne dezmierdați.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare

— Frunzelor le zise un glas din pământ --
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Și cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,

De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Și peste tot anul frunză să renască —

Le răspunse ea.
În alt chip ființă voi nici ați avea.
Să țineți dar minte

Aceste cuvinte:
Viața vegetală,
Viața socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

Fabula este o specie a genului epic, în care se critică defecte omeneşti prin intermediul obiectelor sau al fiinţelor necuvântătoare. Fabula are două părţi - naraţiune şi morală - şi un mesaj cu caracter educativ. Remarcăm în structura textului  două secvențe: întâmplarea propriu-zisă și morala.

Fabula este o povestire alegorică -alegoria este procedeul prin care trăsăturile de caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor măști de  animale, plante sau obiecte.

          În primul rând, este un text epic cu acţiune, personaje, narator.

Acţiunea este simplă:Este descrisă o zi de vară calmă cu umbra risipită de frunzele tinere și strălucitoare,mângâiate de ,,zefirași”,adieri plăcute ce devin parteneri de dans.Mândre de rostul lor,povestesc despre călătorul obosit ce-și găsește odihna la umbra lor,fetele horesc în răcoarea lor,păstorul cântă a jale sub frunzele,,tinerele”,privighetoarea romantică se alintă  bucurându-se între frunze,iar omul își începe doina sufletului cu ,,frunză verde”dorind o  viață eternă.Din adâncul pământului,rădăcina copacului le amintește frunzelor neștiutoare și uimite că existența lor este legată de pământul care le dă putere.

Personajele vegetale sunt exprimate prin personificare:frunzele ,,strălucitoare” prin puterea luminii,,mândre” de locul de pe ramuri,,tinere ”dornice de a se bucura de mângâierea zefirului,dar nu cunosc viața; ,,rădăcina”știe că arborele pe care-l susține este legătura cu pământul,este simbolul profunzimii,al experienței de viață .Naratorul apare numai în începutul și finalul fabulei,iar monologul și dialogul, dezvăluie astfel atitudinile adoptate.

             În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că sunt criticate defecte umane:frunzele-tipul tinerilor încrezători,nerăbdători,nerecunoscători,rădăcina-este simbolul experienței de viață,al comunicării cu strămoșii.

          În al treilea rând, textul are o structură specifică fabulei: întâmplarea propriu-zisă urmată de morală-o lecție de viață.

 Figurile de stil:epitete :,,vară lină,călduroasă;lucinde,mândre,tinerele;mândre fetișoare,cea fermecătoare”;personificarea. Prozodia fabulei :ritmul trohaic, rima împerecheată caracteristică  genului epic din care face parte.  

 Textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ:prin rădăcină fiecare om își recunoaște înaintașii,originea.

        În concluzie, textul se încadrează în specia literară fabulă, fiindcă prin intermediul unei narațiuni alegorice sunt satirizate defecte umane din care se desprinde o morală. 

descriere în versuri--poezia,,Pastel” de Dimitrie Anghel

                

Ce zarvă e în lumea porumbilor în zori,
Și câtă bucurie în jurul casei voastre:
Privește, vin păunii cu crestele albastre
Și cozile învoalte ca un ghiveci de flori.

Și-n urma lor, curate și lucii ca zăpada,
Pășind pe cărăruia cu albe romănițe,
Coboar-acum alaiul de mândre păunițe,
Că de-atât alb, deodată s-a-nveselit ograda.

Și s-a trezit măgarul zbierând duios la soare,
Vroind să spună parcă ce vede și-nțelege;
Dar trist își pleacă fruntea ca Midas, vechiul rege,
Văzând albasta-i umbră culcată la picioare.

Pastelul este o specie a genului liric în care se descrie un colţ din natură, eul liric contemplând un peisaj faţă de care îṣi exprimă anumite gânduri ṣi sentimente exprimate, in mod direct . Termenul de „pastel” provine din domeniul picturii,iar poetul a ales titlul poeziei ,,Pastel”cu intenția de a anticipa descrierea naturii ca un colț de rai.

             Poezia,, Pastel” de Dimitrie Anghel este un pastel, deoarece autorul își exprimă, în mod direct sentimentele, impresiile la vederea unui peisaj din natură străbătut de alaiul unor păsări regale ce aduc armonia  prin intermediul limbajului artistic. 

              În primul rând, principalul mod de expunere este descrierea. Poezia debutează cu o exclamație,a celui ce aude ,,zarva” ,,porumbilor”-păsări ale speranței,dar și gălăgioase aducând bucuria unui nou început.Îndemnul adresat printr-un verb imperativ,,privește”este urmat de o descriere  plină de culoare a alaiului păunilor-păsări solare aducând frumuseţe, glorie, nemurire.     Cu ținută regală, poartă,,creste albastre”,ca pe niște coroane, cu demnitate, strălucire,  seninătate,iar cozile înfoiate devin grădini înflorate.Asemenea domnițelor,pășind pe un covor floral,,cu albe romanițe”,mușețelul alb ușor parfumat,alaiul alb al păunițelor,,mândre”completează  tabloul în culorile alb-albastru ce accentuează înălțarea sufletului.În această atmosferă regală,printr-o ușoară ironie,auzind țipătul unui măgar ce-și privește ,,albastra umbră”în soare,poetul își reamintește tristețea regelui lacom Midas.Ultimele două versuri readuc imaginea vizuală de albastru odihnitoare și liniștitoare ce îndeamnă la calm și reverie ce completează starea de pace, dor, nostalgie spirituală ca-n rai .

               În al doilea rând, eul liric contemplativ își exprimă bucuria de a descrie o natură paradisiacă prin epitete:,,creste albastre,curate,lucii,albemândre”,imagini vizuale și auditive ,prin  prezența grupurilor nominale:substantive și adjective și a grupurilor verbale specifice pastelului.

               În concluzie, prin argumentele arătate am arătat că poezia este un pastel.  

 

opinia despre semnificația titlului unui text epic

     ,, Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci. În fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar ; îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mînile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea.Într-o zi, copilul care şedea de la prînz pe uliţă văzu pe moşnegel venind ca de obicei. Asemeni moşnegelului , venit pentru felinar, venise şi Septembrie pentru copaci. Copilul îi ştia numele, dar nu-i ştia rostul.A doua zi, felinarul era stins, copacii aprinşi. Ochii copilului nu se dumereau. Chibzuia el: ,,O fi vorbit oare moşnegelul şi copacilor ? Dar de ce ard ziua ?"Şi uliţa l-a învăţat că toamna e o lumină blîndă, aprinsă de copaci, să fie candelă de veghe pământului trudit. „Papaie ! Papaie ! !" Bunicul venea spre casă. Copilul îi zărise, de departe, punga de hârtie — pe care bunicul uitase s-o ascundă din vreme — şi o luase la goană înspre el. Era gata-gata să-i sară în braţe, când se împiedicăde o piatră şi căzu. Bunicul, deschizând braţele să-l prindă, scăpă jos punga din mână. Copilul, cu obrajii colbăiţi, cu ochii înlăcrimaţi, începu să scâncească : ,,Papaie, mi-o ieşit un cucui..." Când se aplecă să-l ridice, să-l mângâie, bunicul îl văzu râzând :uliţa îl împăcase, dăruindu-i cireşie risipite din punga adusă de bunic.”

                                                      ( Ionel Teodoreanu, Ulița copilăriei)

Din punctul meu de vedere, titlul fragmentului din opera literară,,Ulița copilăriei”  de Ionel Teodoreanu, arată un spațiu cunoscut personajului și o amintire plăcută trăită în acel loc de poveste al copilăriei. Titlul este utilizat cu valoare denotativă(adică sens obișnuit al cuvântului)-,,ulița” este un  drum îngust care străbate o așezare mărginit de o parte şi de alta de case.                                                         În primul rând, titlul este reluat în text și autorul descrie ulița,fără a-i da un nume,cu un ,,felinar”,o sursă de lumină parcă rătăcită printre copaci.Ca-n povești apare ,,un moșnegel ghebos”ce știe limba luminii,îi vorbește felinarului și acesta se aprinde.Uimit,copilul vede cu ochi de poveste transformarea naturii:în locul felinarului se aprind copacii uliței.Întrebărilor ce îi frământau mintea le răspunde ulița,învățându-l că toamna devine ,,candela de veghe”,semn al speranței.Singur în fața misterului trăit îl strigă pe bunicul apărut din lumină, în ajutor,,papaie”,nume vechi de basm.Alergând,cade și revine în realitatea uliței,uită lacrimile și cucuiul ,pentru că din punga bunicului vede risipite fructele care-n lumina lui septembrie par,,cireșie”.Ulița redevine spațiul de basm cu trăirile personajului asemenea ,,micului prinț”.

            În al doilea rând, titlul ca și copilăria este plin de strălucire:când își aprinde felinarul e ca și cum ulița  ar deveni o scenă pe care apar lumini,personaje,trăiri de poveste.Modul de expunere este narațiunea duioasă străbătută de descrieri fantastice văzute prin ochii unui copil.Imaginea vizuală este lumina blândă a felinarului,a toamnei.Personificarea uliței este discretă asemenea unei zâne,iar personajul ,,moșnegelul ghebos”ce dialoghează cu felinarul devine în lumina toamnei,,papaie”,bunicul ce-i aduce fructe,,cireșie”.Numele copilului nu este precizat,este folosit pronumele personal-persoana a3a singular,masculin.Naivitatea reiese din trăirile interioare,din întrebările la care nu-și poate răspunde,din relațiile cu bunicul,din bucuriile mărunte,alternarea între vis și realitate.

           În concluzie,titlul exprimă locul în care un copil și-a trăit bucuria de a vedea realitatea așa cum a dorit-o prin culori și trăiri pline de naivitate.

a venit moș Nicolae!!!!!!!!!!!!!!!

mesajul poeziei,,Amiaza”de Dimitrie Anghel

E cald și lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică,
Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rîndunică.
Și doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină,
Mărgele negre sămănate pe drumuri albe de lumină.

În straturi florile-s trudite; un crin din cînd în cînd se-ndoaie
Și lung privește-n sus, să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie?
Dar întristat în țernă iarăși își frînge trupul zvelt în două...
Ce n-ar da florile să aibă acum măcar un strop de rouă !

( mesajul unui text liric= ce transmite textul(sentimente,stări), titlul și semnificația lui,limbajul figurat)

           Din punctul meu de vedere, mesajul poeziei,,Amiaza”de Dimitrie Anghel pune în lumină momentul cel mai cald al zilei de vară,când totul în natură pare fără viață. Tema poeziei este natura, iar ipostaza eului liric este aceea de observator.Titlul poeziei este un substantiv:,,amiaza”-  mijlocul zilei, momentul înălţării maxime a Soarelui deasupra orizontului .

            Un prim argument îl reprezintă descrierea lirică a văzduhului care nu maieste agitat de  freamătul zborurilor înaripatelor,al rândunicilor, apoi umbra pământului,,tot mai mică” și imaginea șirurului de furnici ca,,mărgele negre”ce  străbat neobosite drumul albit de lumina soarelui de vară,o imagine în alb și negru,o cromatică a neliniștei.Privirea  aleargă spre grădină și cu tristețe observă oboseala florilor,iar ,,un crin”-floarea regală,simbol al albului,al purității caută norul aducător de ploaie cerească de purificare.Personificat acesta se transformă în căutătorul unui,,strop de rouă”simbolul vieţii, apa pură care aducea renaşterea şi înflorirea  şi armonia. Spațiul descrierii este din văzdul nemișcat al verii,drumurile albite , grădina cu flori ,,frânte” de căldură. Priveliștea descrisă este a unei naturi ce  pare a fi cuprinsă de de un foc mistuitor într-o amiază de vară.          

              Un alt argument îl constituie expresivitatea figurilor de stil:personificarea văzduhului nemișcat,a florilor obosite,a crinului-cavaler ,,întristat”,metafora :furnicile sunt șiruri de mărgele negre pe drumul prăfuit.Imaginile artistice pline de mișcare:,,umbra”arată timpul care trece;vizuale:drumurile albite de soarele amiezii,personificarea florilor,a crinului-flori dornice de apa divină.
           În concluzie, consider că mesajul poeziei- descrierea lirică a momentului amiezii-transmite un sentiment de îngrijorare, când natura este copleșită de căldură.