Prietenia este darul de preţ pe care-l oferim celor cu care stabilim o legătură.Părinții mi-au spus să  caut prietenii care îmi vor fi mereu alături și vor  înoata împreună cu mine spre,,adâncimi”,pentru că prietenia este aceea relaţie plăcută în care mă voi simţi bine în prezenţa celuilalt; este sufletul şi energia cu care îmbrac o inimă lipsită de speranţă, de curaj, iubire, lumină şi înţelegere. 
 Alături de altă inimă prietenia îmi  dă curajul să acţionez în unele momente mai dificile, iar pentru toate acestea, Dumnezeu mi-a dăruit PRIETENI. 
De aceea eu cred că omul care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care  o poate primi de la alt om.Și astfel prietenia înseamnă două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiași mâini.Îmi prind prietenul de mână pe care mi-o întinde,privindu-mă în ochi și simt că pot merge cu el prin întuneric mult mai bine decât dacă aș  merge singur prin lumină.

                                  Cine îmi sunt prietenii?

        sunt oamenii alături de care îmi place să-mi petrec  timpul…

        sunt cei cu care pot vorbi... și inima,gândul lor mă aprobă sau îmi arată că greșesc…

        sunt cei în care pot avea încredere,oriunde și oricând…

       sunt cei cu care mă simt bine,atunci când cred că nimeni nu mă,,înțelege”…

        sunt cei lângă care mă simt înțeles,ascultat,mângâiat…

        sunt cei care îmi seamănă,chiar dacă nu suntem rude  …

        sunt cei cu care pot petrece zile de sărbătoare alături de familia mea...

        sunt cei care îi oferă adăpost sufletului meu în clipe de neliniște..

       sunt cei care îmi spun să nu le ascund adevărul nici lor și mai ales părinților...

       sunt cei cărora le duc dorul,deși știu că adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii... 

       sunt cei care îmi oferă libertatea totală de a fi eu însum... 

       sunt cei pe care aș dori să-i pot păstra până când lumea se va sfârși......

                PRIETENUL ESTE CEL CARE ATUNCI CÂND ÎȚI ÎNTINDE MÂNA ÎȚI ATINGE INIMA!!!!!

 

Compunere--text descriptiv pornind de la secvența: ,,Tresărind scânteie lacul și se leagănă sub soare”.

 

E un ochi magic!!!! şi în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că e ochiul ce stă deschis pentru totdeauna către cer, fără se clipească vreodată,pentru a nu pierde nesfârşite întâmplări ce trăiesc în pădure, doar o secundă. E ceva magic în jurul acestui lac. Lumea vorbeşte în şoaptă, brazii stau neclintiţi, lumina are ceva diafan şi mângâietor. E o frumuseţe atât de multă şi fără cusur, încât te întristează, te face me­lancolic. Stau pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Un fir de apă transfor­mat într-o spumă albă şi foşni­toa­re, se rostogoleşte de la o înălţime ascunsă peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde în ochiul magic ce-l primește clipind într-o tresărire ușoară,într-un val ușor. După căderea în­spu­mată urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii.

Soarele intră pieziş printre frunze. Fluturi şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roşii, al­baştri. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt  cum îmi învăluie sufletul. Stropii mi se usucă pe faţa arsă de soare, pe pielea încinsă. Privesc pe sub mâna ștreașină și în față îmi apare vegetaţia abun­dentă de pe mal.Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soa­re. Şi parcă locul ţine mor­ţiş să mă  întorc cu gândul la înce­pu­turi: toate gâzele şi insectele sunt mult mai mari decât în mod obiş­nuit... verdele lacului şi cel al pădurii, cu maroniul frunzelor şi al pământului şi sus de tot, cerul albastru! Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, a pia­tră udată de apă şi arsă de soare.Din când în când pasări albe se rotesc încet deasupra lumii, puncte albe, de îngeri uitaţi, întorşi acasă, după o pri­begie aspră, iar fâlfâitul ari­pilor lor face ca văz­duhul să se dea la o parte.Ră­coarea vine aici din adânc,legânându-se și sub soare și sub lună.....

 

,,JOCUL DE-A VACANȚA” (comedie în trei acte) de Mihail Sebastian

 

    Personajele:

Corina

Ștefan Valeriu

Jeff

Madame Vintilă

Maiorul

Agneș,servitoarea

Domnul Bogoiu

Un mecanic

Domnul,un călător

Doamna,nevasta lui

      Acțiunea piesei de teatru,,Jocul de-a vacanța”se petrece undeva în munții Ciucului,la pensiunea doamnei Weber, unde câțiva oameni obișnuiți își petrec luna de vacanță. Niciunul dintre personajele piesei n-a renunțat la obișnuințele sale din lumea din care a venit; au adus cu ei ticurile si obiceiurile de acasă, așa încât această lună se deosebește prea puțin de celelalte luni ale anului. Pensiunea doamnei Weber devine o arcă. Fiecare personaj pendulează între adevăr şi vis, două energii care se întrepătrund, care „lucrează” permanent în firea lor, dispunându-şi întâietatea. „Vacanţa” devine o metaforă a unui tip de existenţă nepermisă în restul anului. Cele şase personaje sunt în căutarea fericirii.  Piesa „Jocul de-a vacanţa” are un titlu cu mai multe chei. Chiar dacă aminteşte de jocul copilăriei, titlul lui Sebastian este grav,piesa de teatru ascunde adevăruri grele, neliniştitoare,ascunse şi amare, care duc spre tragic.

            Cheile de interpretare sunt ascunse în titlu. Sintagma „de-a vacanţa” este o structură specifică lumii copiilor;este un joc acceptat, în care personajele se lasă furate de taina jocului. Personajele se joacă, de fapt, „de-a ca şi cum am fi în vacanţă.”Ele depăşesc uşor barierele realului şi intră în roluri asumate, care le divulgă tainele ascunse până acum, ale ființei. „Jocul” presupune o rupere de realitate cu alte legi, cu alte principii.Jocul nu este unul oarecare, e jocul fiinţei, care permite fiecărui personaj să se cunoască pe sine şi poate exprima fiecăruia adevărurile esenţiale. Astfel,„jocul” în piesa lui Mihail Sebastian este o formă de autocunoaştere.

            Cele trei acte ale piesei marchează cele trei momente ale lunii de vacanţă. Actul întâi prezintă primele zile de vacanţă, când personajele de-abia se cunosc, se descoperă unele pe altele şi se fixează în simpatii sau antipatii. În miezul vacanţei – actul al doilea – toate personajele visează la un tip de fericire. Actul al treilea este cu final amar, fiindcă fiecare înţelege că fericirea nu le e permisă sau le este permisă doar ca un vis. Fericirea nu este permisă din cauza memoriei, a neputinţei personajelor de a uita de unde vin, de a uita acea realitate esenţială care le oferă un tip de identitate.

 

Actul I

Autorul perzintă amănunțit locul în care se va desfășura acțiunea: o pensiune în munți, izolată în pădure. Scena reprezintă pe planul secund un hol-sufragerie, care se continuă pe planul prim cu o terasă;în coltul din dreapta, o scară de lemn în spirală, ce duce la etaj;holul cu scaune,un divan, o masă.Culoare generală, alb și verde-închis dă  impresie de odihnă, de simplitate. La ridicarea cortinei, pe terasă, două șezlonguri deschise, care au fost uitate peste noapte afară. În stânga terasei, bătută în peretele casei este o tablă de școală, cu burete și cretă, un barometru și un termometru. Pe tablă se mai poate vedea:data:„miercuri 4 august, presiunea atmosferică: 762 mm, temperatura:18 grade,vânt de la miazănoapte,nori răzleți dinspre Hășmașul Mare.” În hol, pe o masă este, un aparat de radio, cu lămpile demontate,pe o etajeră, un telefon manual, de sistem vechi. Se aud mici zgomote. Domnul Bogoiu a ridicat până sus oblonul și dă de o parte și de alta două uși de sticlă și iese pe terasă.Ștefan apare,își desface șezlongol pe care aruncă o carte.Cele două personaje:Bogoiu și Ștefan schimbă replici într-un ritm foarte viu.Bogoiu încă somnoros,amețit de soarele dimineții este nemulțumit de starea șezlongurilor,sunt ude.Îl întâmpină pe Ștefan ,tânărul îmbrăcat ca un sportiv,fără prietenie,mai ales când vede că șezlongul acestuia este uscat.Îl bănuiește că este autorul stricăciunilor,referindu-se la aparatul de radio care nu mai funcționează.Ștefan respinge acuzațiile acestuia.Discuția nu este prietenoasă,deși fiecare pare că ascunde un adevăr.Apare Madame Vintilă care-l întreabă nemulțumită pe Bogoiu dacă a venit poșta,este a cincea zi când nu s-a adus nimic.Și Maiorul este nemulțumit că n-au apărut ziarele,că nu știe ce se petrece în lume.În scenă apare Corina care anunță că va veni un om de la telefoane și este nemulțumită că Jeff încă nu s-a trezit;le povestește că a oprit o mașină pe șosea și l-a rugat pe șofer să anunțe la oficiul poștal despre necazul cu telefonul. Maiorul și Bogoiu discută aprins despre pescuitul fără folos,niciunul nu prinsese  nimic.Bogoiu le arată celor trei că toate stricăciunile din casă s-au produs odată cu venirea lui Ștefan Valeriu, duminică seara.Jeff,,pajul Corinei” intră și așază o pancardă pe care este scris numele pensiunii ,explicând că firma cu numele pensiunii dispare înainte de trecerea autobuzului și apoi apare din nou.Jeff a urmărit și a văzut că acela care ia firma este Ștefan Valeriu.Bogoiu explică și el despre felul ciudat în care sunt șterse datele meteo scrise de el pe tablă,pentru el aceasta este doar o pasiune,aceea de a călători cu mintea,pe un vapor imaginar, pe tot globul. Madame Vintilă apare și,văzând-o pe Corina așezată pe șezlongul lui Ștefan o avertizează că a făcut o greșeală și îi povestește despre felul nepoliticos al acestuia,care a obligat-o să se ridice de pe șezlong.  Corina vrea să-i dea acestuia o lecție și scrie pe un carton cuvântul,,ocupat”,gest cu care Bogoiu nu e de acord. (Ştefan Valeriu este personajul care afişează o duritate vizibilă prin lipsa salutului, ocuparea abuzivă a şezlogului, gesturi care nu-l prea onorează şi-l fac să scadă în ochii celorlalţi).Intră Ștefan,vine de pe munte,are în mână un buchet de flori,corectează cuvântul scris de Corina,șterge tabla,urmărit în tăcere de toți.Atmosfera devine tensionată:autobuzul a trecut fără să oprească,iar Bogoiu și Maiorul se ceartă din cauza unei sfori.Cei doi împreună cu Madame Vintilă pleacă la lac,iar pe scenă rămân Corina,Jeff și Ștefan. Corina și Jeff  schimbă replici. Așezată comod pe pernele unui divan,Corina se adresează lui Jeff cu vorbe prietenoase,încântată,recunoaște cu plăcere că băiatul este tânăr, și-ar fi dorit un frate asemănător.Îi spune,,tu”,iar Jeff este încântat,mai ales că el a fost cel care a așteptat-o și a condus-o spre casă.Corina înțelege că între ei este o diferență,de aceea Jeff îi spune,,dumneavoastră”,apoi își reamintește dialogul dintre ei, când s-au întâlnit la venirea ei.Fără să observe emoția băiatului, îl întreabă dacă știe unde este Civita Vecchia?

   Pentru că Jeff nu știe,îi spune că este un port la Mediterana și-l invită să deseneze harta mării.Ca într-o lecție de geografie Jeff enumeră locuri: Capul Finister,Peninsula Iberică, Strâmtoarea Gibraltar, Italia, Golful Genua, Golful Neapole.Corina îl urmărește și-l încurajează să deseneze, până în momentul în care ajung la portul dorit,este o modalitate de a evada din cotidian,din viața obișnuită,trăiește itinerariul ca pe o realitate.Apare un lucrător cu o ladă de scule care-i explică Corinei că cineva a stricat telefonul,adaugă apoi că la poștă sunt multe scrisori,ziare pentru oamenii din pensiune,dar cineva le-a refuzat.Supărată,Corina i se adresează lui Ștefan,explicându-i că nu-l,,prinde”bădărănia pe care o simulează și că,, în materie de proastă creștere este un impostor”,care caută să-i exaspereze pe cei din jur.Amuzată,îi arată că ea i-a înțeles,,jocul”de a-i,,ipresiona”prin atitudinea lui pe ceilalți.Ștefan însă nu o iartă și-i spune că ea este,, tot ce am detestat mai mult în viată”,adică o fată,,deșteaptă”,iar el se dorește a fi ,,un om leneș”într-o singură lună pe an,în august:,,Unsprezece luni pe an sunt și eu un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraș, să iau lecții de lene, de la piatra, asta, de la copacul ăla”. Există la Ștefan aspirația spre starea de somnolență a naturii,dorința de libertate de a nu-și deforma ființa, este un fel de a evada din realitate în vis.În fața unei realități purtând semnele artificialului, Ștefan îi propune Corinei ca soluție un joc care poate fi ,,jocul de-a vacanța" sau ,,jocul de-a uitarea" ori ,,jocul de-a fericirea”,care,,trebuie învățat cu răbdare, cu metodă”.Corina însă îl fotografiază cu florile în mână,iar el nu poate fi delicat,duios,deși își dorește o asemenea stare.Recunoaște că a stricat telefonul,pentru că voia să lase în urmă orice știre,orice ar fi avut legătură cu,,viața de dincolo”,din realitatea lăsată în urmă.Îi promite Corinei că nu va strica telefonul reparat,dacă îl va convinge pe Bogoiu să nu mai noteze pe tablă datele,acestea,,îi tulbură sentimentul de eternitate”și,uimit,o aude cum îi vorbește despre un concert ce va fi difuzat la radio peste o săptămână.Telefonul sună,iar Corina răspunde,fără a-l lămuri cine este pe fir.

Actul II

După câteva zile,ceva pare schimbat: tabla este jos,telefonul și radioul nu funcționează.Bogoiu și Maiorul sunt îmbrăcați în alb,stau pe șezlonguri,nu știu data zilei.Bogoiu este nemulțumit,fiindcă Ștefan a impus o nouă ordine: toți sunt îmbrăcați în alb,nu mai există cretă,creion,distracția tuturor este tenisul.Nemulțumit că i s-a schimbat ținuta,Bogoiu îi cer Corinei cravatele,se simte stânjenit,lipsit de tabieturile cu care se obișnuise.Tabietul ridicat la rangul de manie personală de a nota data,temperatura și alte simboluri geografice acţiona împotriva ,,jocului de-a vacanţa.” Momentul în care Bogoiu i se confesează Corinei cu privire la adevărata sa identitate este o scenă remarcabilă a piesei,parcă mărturisește că lumea în care îşi petrece el existenţa nu este nici pe departe cea care se înfăţişează zilnic.Corina îi admiră noua înfățișare de navigator,de lup de mare. Schimbarea de atitudine a fetei este explicabilă prin faptul că a găsit o modalitate de a evada, un alt fel  de a fi. ,,Contaminată" de Stefan Valeriu, Corina trăiește visul ca pe o realitate, încercând, conștient, să se convingă pe ea,pe Bogoiu de faptul că schimbarea poate fi ceva unic.Și astfel îl convinge pe Bogoiu să creadă că navighează pe un vapor imaginar.Contrariat de faptul că Madame Vintilă îl urmărește,că pare a se fi îndrăgostit de el,Ștefan îi cere acesteia să-nceteze jocul de-a dragostea,fiindcă nu-l interesează.Dar și Jeff este supărat: nu acceptă ca Ștefan să-i spună pe nume și să fie,,tratat” de Corina ca un puști.Apariția celor doi soți străini tulbură liniștea,echilibrul;ei au rolul unor intruşi pe vaporul condus de căpitanul Bogoiu,vor să întrerupă visul, reţeta de fericire a celor din pensiune.Scena ce urmează este comică,stârnește râsul.Li se opun Corina,Ștefan care,auzindu-l tușind pe bărbat, îi spune că muntele este,,moarte sigură”pentru un astmatic.Bogoiu intră în joc și,prefăcându-se că este căpitanul vaporului, le cere biletele de acces.Dialogurile pline de haz ce urmează sunt menite a-i deruta pe cei doi,a-i convinge că sunt într-o pustietate,că nu sunt doriți,că nu pot pescui peștii Maiorului,că vor dormi pe șosea în frig.Corina le declară cu seriozitate că ei au,,o mică scrântelă”,că sunt prinși într-un joc.Nedumeriți cei doi pleacă,dar revenirea Domnului care spune ziua și data tulbură totul.Trist,Bogoiu se trezește la realitate,amintindu-și că va veni timpul reîntoarcerii la viața obișnuită peste trei zile.Corina se apropie de Ștefan,amintindu-i că e ziua concertului de la Viena.Jeff caută postul la radio și pleacă supărat,când Ștefan îi spune că între muzică și matematică—era doar corijent—este o legătură.Corina este nemulțumită de purtarea lui Ștefan,dar acesta îi spune că între bărbați se vorbește,,scurt,fără mofturi”,este un fel de,,tandrețe”,știe că Jeff e gelos la cei 16 ani ai săi. Prin comportamentul lui, Ștefan își amintește de el,de,,acum vreo douăzeci de ani”,se revede în Jeff-este o autocaracterizare-:corijent,cu,, aceeași privire care trece înaintea cuvintelor,aceeași frunte care se deschide singură — ca o fereastră — când totul ar voi să se închidă, să se refuze… cu un fel de tăcere bruscată, colțuroasă, de care se lovesc gesturi și cuvinte… pe care nu le va, duce niciodată până la capăt… cuvinte pe care niciodată nu le va spune pe de-a-ntregul.”Corina îi continuă jocul mărturisindu-i că pe el(Ștefan)l-a așteptat,,în toți oamenii pe care i-am întâlnit… în acei câțiva, foarte puțini, pe care mi se părea că-i iubesc.”  Totul se petrece ca şi cum amândoi ar fi ştiut, de multă vreme, că vor ajunge la acest moment, ritualul apropierii lor pare a continua, a prelungi în prezent o stare de fapt dorită.Se îmbrățișează,se sărută,iar muzica le acompaniază trăirile.Nevăzut,trist,Bogoiu ia șalul Corinei,oftează și înțelege că și ele o iubește zadarnic.Și iată cum Corina este iubită  de cei trei bărbăţi care sunt de fapt trei ipostaze ale iubirii: timpurie reprezentată de Jeff, pătimaşă reprezentată  de Ştefan Valeriu şi târzie simbolizată de Bogoiu.

Actul  III 

 Dimineață de început de toamnă cu lumina ușor obosită-este sfârșitul lui august.Corina numără frunzele ce cad,recunoscând că nu a observat până acum căderea lor și-i mărturisește lui Ștefan că e primul om care nu o,,amuză”,care știe să tacă,care are,, tot felul de tăceri: vorbărețe, răstite, calme, somnoroase”.De la el a învățat și ea să tacă,, fără gesturi, fără vorbe,”,să-și asculte vocile interioare.”Ștefan însă îi mărturisește sincer că o iubește și o numește,, „grava mea iubită.”Apariția lui Bogoiu schimbă atmosfera serioasă și Corina se preface ușor nemulțumită de starea ei,explicând că nu a înțeles momentul când s-a îndrăgostit de Ștefan și deodată decide că trebuie să plece,că nu-l poate iubi pe Ștefan. Ea a înţeles că este în pericol să se aprindă de focul iubirii și se retrage. Bogoiu încearcă a o opri de la decizia abandonării jocului, mai mult chiar,ia hotărârea de a o urma pe tânăra femeie, poate pentru a continua jocul şi în lumea reală.În drumul său,Corina se întâlnește cu Jeff care-i dă,,raportul”despre ce a învățat la matematică,dorind să o conducă cu barca pe lac.Corina refuză spunând că va pleca,iar Jeff se supără pe Ștefan,gândind că totul se întâmplă din cauza lui.Acesta este uimit de hotărârea Corinei de a pleca și vrea și el să plece împreună cu ea. Corina este prima pasageră care păraseşte vaporul imaginar al lui Bogoiu şi vacanţa de la pensiunea Weber- exprimă foarte clar realitatea vieții sale: este o modestă funcţionară care-şi coase singură rochiile, dar se visează o stranie şi enigmatică necunoscută, având relaţii în lumea bună şi în cea muzicală, aşteaptă convorbiri telefonice misterioase şi fixează pe harta desenată de Jeff mica localitate Civita Vecchia,unde se pare că i-a rămas inima.Acum există o scenă remarcabilă în care autorul îi reuneşte pe Bogoiu, Ştefan şi Jeff-tinereţe, maturitate, bătrâneţe;Bogoiu își amintește trecutul său când a trăit şi el o poveste similară cu cea a lui Ştefan şi a Corinei, a iubit şi el o fată, iubire sfârşită înainte de a fi mărturisită;Ștefan și el corijent la matematică se revede în Jeff; cei trei sunt trei vârste ale aceluiaşi individ.Bogoiu și Jeff fac un plan în care nici ei nu cred:vor să râmână în acest loc și să devină niște banali fermieri,continuând astfel jocul.Corina pleacă și noua ei apariție îl uimește pe Ștefan,promițându-i că poate se vor întâlni în vis,în gânduri,într-o pagină de carte.

              Și astfel personajele se reîntorc în real, «purificați» și liberi.

 

         Vacanţa devine un timp al experienţelor noi, al încercărilor de a evada, de a ieşi de sub platoşa severă, deformată a vieţii banale. La urma urmei, fiecare vine dintr-un eşec şi încearcă acum, în vacanţă, gestul de a fi fericit. Pensiunea devine un spaţiu simbolic al imposibilei iubiri. Personajele au mai mult iluzia trăirii decât certitudinea ei.

      Știm destul de puține lucruri despre personaje și, după încheierea acțiunii, știm parcă și mai puțin: Corina este o tânără de douăzeci si cinci de ani, Madame Vintilă, o femeie în jur de treizeci si cinci de ani, cu o anume vulgaritate, Bogoiu, un ins cu o idee fixă, aceea de a-si nota cu regularitate, zilnic buletinul meteorologic; Jeff, un licean de 16 ani,corigent la matematică, și Ștefan Valeriu care tulbură calmul locatarilor pensiunii;la început șochează printr-o manifestă lipsă de politețe, printr-o mojicie ostentativă, nu salută pe nimeni, nu intră-n vorbă cu nimeni, nu cedează locul femeilor. Devine apoi agresiv, strică telefonul si aparatul de radio, „aranjează” întreruperea poștei, ascunde în fiecare dimineață placa indicatoare a localității, pentru ca autobuzul să nu oprească.În mod firesc, atitudinea sa este neobișnuită și inexpluicabilă pentru ceilalți. Se conturează un conflict, de la primele scene se simte existența a două „tabere adverse”:de-o parte Ștefan Valeriu, de cealaltă, restul personajelor.  

   Despărțirea din final, dincolo de accentele ușor melodramatice, îi readuce pe pământ, pregătindu-i pentru reluarea cotidianului plicticos al celor unsprezece luni ale anului.

    Marea temă a piesei este tema fericirii. Dar ea, fericirea, depinde întotdeauna de ceilalţi. Această relaţie este prezentă în toate structurile operei. Niciun personaj din textul lui Sebastian nu-şi găseşte fericirea în singurătate. El doar vine din singurătate socială, din eşec şi încearcă să se salveze prin ceilalţi. Fiecare se rupe din existenţa nefericită şi aspiră la fericire. Aceasta este cea mai pură şi mai îndreptăţită aspiraţie a personajelor.

                                Jocul se încheie, visul contenește, dar iluziile rămân.

 

,,Titanic vals” de Tudor Mușatescu(comedie în trei acte)

 

Acţiunea se petrece în anul 1932, în orice oraş unde există soacre, neveste şi prefecturi.

                                  Personajele:

Spirache Necșulescu,funţionar la prefectură, e un personaj compus din familie, slujbă şicumsecădenie. De 50 de ani şi mai bine

Dacia, soţia lui, cam de aceeaşi vârstă, conservată însă bine, foarte voluntară,foarte activă şi foarte supusă mamei sale

Chiriatiţa, soacra lui Spirache

Sarmisegetusa(Miza), fiica lui Spirache, supranumită şi prinţesa familiei. 22 de ani

Gena, fiica lui Spirache din prima căsătorie. Şchioapă şi talentată la pictură.

Traian, băiatul cel mare al lui Spirache. A ajuns să str<ngă, până la 20 de ani, 3clase de liceu

Decebal, băiatul cel mic al lui Spirache. 12 ani

Petre Dinu, funcţionar la poşta locală. Prepară dreptul în particular. Are 24 deani

Stamatescu, căpitan de cavalerie

Rădulescu Mircea, licenţiat în drept, fost magistrat avocat. Preşedinteleorganizaţiei judeţene a Partidului Naţional Socialist.

Procopiu, avocat, coleg de şcoală cu Spirache.

Un vecin, ca toţi vecinii.

Doica, ca toate doicile.

O servitoare ,ca toate servitoarele

Un fotograf, ca toţi fotografii

 

  Condiţia umană, viaţa omului e ca un vapor Titanic ce se poate scufunda şi apoi să apară la suprafaţă, înălţările şi căderile inerente oricărei vieți.Familia este asemenea unui vas al vieţii omeneşti.

    Titlul metaforic - ,,Titanic vals” - este o aluzie Ia principala răsturnare de situație care declanșează, în avalanșă ,,valsul"în care se rotește o familie modestă: în naufragiul vaporului Tracia (versiune autohtonă parodică a Titanicului)- moare bogatul unchi Tache, lăsând moștenire familiei Necșulescu enorma sa avere. Catastrofa maritimă se transformă într-un triumf, un motiv de fericire in rândul familiei modeste.

La început, nimic nu tulbură liniștea din casa funcționarului de prefectură Spirache Necșulescu (doar cel mult cicălelile femeilor-gaițe din casă);( numele Spiridon,Spirache își are originea în cuvântul din greaca veche ”spyridion” care înseamnă „coș”;poate fi un derivat de cuvântul latin ”spiritus” care înseamnă „spirit”)  și nu sunt semne de prosperitate în viața limitată la tabieturi obișnuite: certuri familiale zilnice, lectura zilnică a ziarului,pierderea vremii la cafeluțe și pasențe, mofturile sau zburdălniciile unor copii răsfățați :Traian și Decebal.Spirache,personajul principal, este functionar la prefectură,om cu familie grea.Sâcâit,certat, își cumpară o pălărie de 400 de lei, și fiindcă i se pare că a fost păcălit,minte acasă ca a luat-o cu mai puțin. Dar oricât de mică e suma marturisită, familia îi spune ca s-a păcălit,mărturisește disperat că a primit-o ca pomană.Copiii săi  poartă nume istorice, într-o cheie tragico-comică: Dacia, Sarmisegetuza, Decebal, Traian – aluzia la falsul patriotism din epocă,

 El moștenește deodată 50 de milioane de ei,dar nu se sperie de acest lucru, încearcând să împace lumea din jurul sau. Iată cum modesta familie devine îmbogățită peste noapte în urma decesului unei rude bogate în tristul si ,,celebrul” naufragiu al vaporului,,Tracia”. Propulsarea neașteptată în rândurile marii burghezii și în elita politică îi fac pe cei mai mulți dintre Necșulești să-și piardă nu numai capul,dar și obiceiurile și cugetele: Dacia – soția, Chirichița – soacra infernală, Traian și Decebal –băieții,Sarmisegetuza – ,,prințesa” veșnic nemulțumită. Aceste ființe mărginite și acaparatoare nu numai că se prind în iureșul dupa bogăției, dar agresează neîncetat singurele ființe cinstite și lucide din familie – pe molcomul Spirache și pe fiica sa din prima căsătorie, Gena – să li se alăture în acest marș cuceritor, să-și pună prestigiul câștigat în viața orașului, în slujba scopurilor egoiste ale căpătuirii materiale și politice.

Este momentul când, ca să mascheze greșeala, Miza vrea să se căsătorească cu Petre Dinu, un funcționar la poștă îndrăgostit de ea. Gena, îndrăgosită la rândul ei de Petre Dinu, hotărăște să-și apere sora și să-și scutească bărbatul iubit de o căsătorie nedorită,se sacrififcă și pleacă cu Miza.Aceasta naște copilul și Gena îl adoptă, preia asupra sa ,,rușinea" de a avea un copil din flori, chiar dacă e repudiată de familie.

Urmează un nou ,,naufragiu" - vestea că averea unchiului Tache i-ar reveni primului nepot din familie. Bastardul este însă al Mizei, rod al legăturii amoroase cu locotenentul Stamatescu. Aflând de clauza testamentară, Chiriachița și Dacia o reprimesc în casă pe Gena, împreună cu micul ,,moștenitor" până atunci renegat. ,,Triumful" îi aparține, de fapt, aparent molatecului Spirache, care pusese la cale falsificarea testamentului, pentru a-și vedea familia reunită. În ciuda figurii de ins fără personalitate, de marionetă ușor manevrabilă, ce se lăsa viclimizat de soacra și nevasta deopotrivă, Spirache face dovada unui tip deștept. Confirmându-și condiția de veșnic martir, protagonistul lasă totodată să se întrevadă și superioritatea sa de ,,pater familias” răbdător și concesiv.

Neieșind din cicăleala soacrei, personajul se arată pe de altă parte un subtil diplomat al relațiilor interpersonale, un mucalit. Spre admirația sinceră a lui Radulescu-Nercea,cel ce conduce campania elctorală, Spirache are victorii nu numai asupra îndăratnicei sale familii, ci ajunge, în cele din urmă, în ciuda propriei voințe, deputat.Momentul culminant este acela al alegerii lui Spirache ca deputat. Famila luptă pentru candidatura lui Spirache,care  vrea să se eschiveze, și în cele din urmă îi roagă pe alegători să nu îl aleagă. Rezultatul e neașteptat. Alegătorii sunt încântați de sinceritatea lui, îl votează, interpretând mărturisirea sa ca ,,tact politic.”

 Familia se reuneşte, dorinţa lui Spirache este îndeplinită, chiar dacă nu este de acord cu candidatura sa pentru un post politic. Singura izbândă a lui Spirache este minciuna inteligentă pe care o joacă familiei prin testamentul născocit: îl contactează pe fugitivul ofițer Stamatescu, iubitul Mizei, să revină la sentimente mai bune, să oficializeze căsătoria și să asigure viitorul copilului rămas în seama bunei Gena; în același timp, veghează ca Gena să-și găsească fericirea alături de Dinu, funcționarul de poștă cu suflet mare. Ingeniozitatea cu care concepe, pentru a deruta ura față de Gena, inventând o clauza testamentaraădestinată să clarifice problema realei paternitati a nepotului moștenitor și să-i reintregească familia, face din proaspatul ,,politician" fără voie un ,,regizor" din interior al piesei lui Tudor Muşatescu. 

Nenea Spirache primeşte, prin renunţarea la onorurile şi averile pământeşti, o aură de veritabil apostol creştin.

Piesa se termină într-un mod optimist, Spirache împreună cu familia sa își fac o fotografie de familie. 

Mesajul piesei îndeamnă să nu uităm de bucuriile sufletului, de înţelepciune şi de iubire, „de frumuseţea sufletească, de iubirea ce va salva lumea”!

o întrebare a multor spectatori : după Tudor Mușatescu ( 1903 – 1970), dramaturgii cu pretenții de astăzi, nemulțumiți că nu figurează în repertoriile curente, de ce nu pot scrie și dânșii comedii simple, cu răsturnări de situații despre ambiții sau iubiri, desprinse, inspirate, de zăluda noastră actualitate ?!

,,CĂNUȚĂ,om sucit”de Ion Luca CARAGIALE

 

Povestirea începe cu formula,,a fost odată ca niciodată ”și povestește despre un om care nu s-a potrivit cu lumea din jur,de sucit ce era.Personajul este Răducanu, zis Cănuţă-un diminutiv de la cuvântul,,cană”), a cărui întreagă viaţă este „ca nelumea”. Cănuţă este un „om sucit”( nu se poartă ca toata lumea,este ciudat, aiurit; nepotrivit, nefiresc)care nu ştie să profite de viaţă, nu ştie să fie om cu două feţe, care e prost, pentru că nu îşi dă seama cum să se adapteze la minciuna şi ipocrizia generală.

A fost născut într-un timp nefiresc,s-a grăbit a veni pe lume fără niciun ajutor,apoi a primit un nume care nu era în calendar,iar la botez,preotul l-a scăpat în cristelniță.

Părinții lui au murit. Rămasese orfan, în grija bunicii, iar aceasta şi-a dorit să-i ofere educaţie, pentru a avea un viitor. Dar copilul abia a reuşit să ajungă în clasa a patra. O succesiune de fapte greu de suportat pentru firea sa sucită, care punea la suflet lucruri lipsite de importanţă şi logică, l-a determinat să abandoneze învăţătura. Învățatorul îl întreba ceva, el răspundea la o întrebare anterioară sau chiar la una pusă de cu o zi înainte.

Bunica sa l-a dat la un meșteșugar ,să învețe o meserie, că de carte nu era bun. Învăţarea unui meşteşug i-a pricinuit multe lacrimi şi multă pagubă. Era la fel nepotrivit. Prima greşeală a făcut-o când i s-a dat în sarcină să ajungă la un muşteriu(client,cumpărător) cu un coş mare cu mezeluri şi cu sticle cu vin. Era polei pe traseu, iar el a vrut să scurteze drumul pe o ulicioară. Sticlele s-au spart, iar băcanul s-a supărat straşnic. Dar în afara unei bătăi grozave, pe băiat nu l-a costat nimic.

În altă zi însă, când coşul era dimpotrivă uşurel, a fost trimis la alt muşteriu. A mers pe calea corectă, cea lungă, dar sigură. Îşi învăţase lecţia din zilele trecute. Dar şi acum a greșit, nu a mai scurtat drumul și a încasat o pereche de palme peste urechile degerate, nu a mai răbdat şi s-a întors din nou supărat la bunica sa.  A mai schimbat câțiva stăpâni.

Atât de „sucit” era Cănuţă, încât, ajungând să facă politică, era tot pe dos,când partidul lui venea la putere, el trecea mereu de partea opoziţiei.

I-a venit si vremea însurătorii, a fost păcălit de soacră care i-a făgăduit o zestre și apoi nu i-a mai dat nimic.A fost  înșelat de nevastă, iar el, prima oară a tăcut, a doua oară n-a prea zis mare lucru. Dar într-o zi ,când a venit acasă cu un pește mare și a pus femeile să-l gătească , acestea neîndemânatice  l-au uscat. Cănuţă se desparte de ea de data aceasta, deşi era însărcinată, tribunalul era închis, fiindcă era sărbătoare. O întâlneşte după o vreme, pe când aştepta la dentist şi i se face milă de suferinţa ei sinceră şi cei doi se împacă.

 După multe supărări în viaţă, Cănuţă moare „dintr-un nimic”: un prieten pe care îl ajutase odinioară îi refuză un împrumut mic, deşi putea să îl ajute, s-a enervat așa tare, că s-a înecat și până seara a murit. Nu mulţi oameni ar muri din acest „moft”, dar Cănuţă moare.

E îngropat a doua zi şi după şapte ani e găsit întors cu faţa în jos. Preotul crede că nu era mort, când a fost înmormântat, dar nevasta îi spune că aşa era el, „sucit”, de neînţeles pentru ceilalţi oameni.

Caragiale prezintă povestea vieţii lui Cănuță din perspectiva lumii care nu vede în Cănuţă decât un „om sucit”, care nu ştie să profite de viaţă, nu ştie să fie om cu două feţe, care e prost, pentru că nu îşi dă seama cum să se adapteze la minciună şi ipocrizia generală.

Sufletul lui Cănuţă era strâmt pentru răutate, pentru nedreptate, pe care nu o putea înțelege.

Caragiale pune în opoziţie caracterul curat şi nobil al lui Cănuţă cu perfidia lumii care îl consideră prost şi sucit, pentru că nu vrea să se lase învins de răutate, lumea vede numai ce se poate privi cu ochiul liber, nu şi interiorul sufletelor.

Este un personaj plin de tragism, dar şi de frumuseţe,lucrul cel mai dureros este că lumea nu înţelege nimic, dacă nu este ca ea,condamnă un om  „sucit”, adică inversul ei, inversul patimilor şi al dorinţelor ei.

Cănuţă trăieşte neînţeles de nimeni, cu excepţia poate doar a bunicii sale; este un personaj care ascunde esenţa vieţii creştine în această lume: îndelunga răbdare şi îndepărtarea de orice nedreptate.

 

o carte,, Insula delfinilor albaștri”de de Scott O’Dell de Scott O’Dell

 

Este povestea adevărată a unei fete care a supraviețuit singură timp de 18 ani pe insula San Nicolas. Personajul principal al romanului este Karana, iar povestea fetei începe atunci când pe insula lor ajung cu corabia niște străini care vor să vâneze vidre.

Autorul,Scott O’Deal ne poartă pe marea nemărginită și ne plasează într-un capăt de lume ce pare ireal: o insulă aproape sălbatică, locuită de indigeni, un petic de pământ din mijlocul mărilor. Poartă numele de,, Insula Delfinilor albaștri” datorită formei. Este populată de un neam de indieni aborigeni, care își duce traiul liniștit departe de lumea dezlănțuită. Există o bună orânduială: bărbații lucrează, pescuiesc și vânează, iar femeile au grijă de gospodării și caută rădăcini și melci numai buni de pus la uscat. (Este o viață ce capătă farmec privită din exterior și prin prisma tehnologizării de azi.)

Un loc numai bun de evadare, în care lumea trăiește simplu, dar cu fericirea în priviri și liniștea în suflet.

Toată dinamica insulei se modifică în momentul în care o corabie a aleuților, o populație vecină care mai făcuse ravagii și în trecut, revine pe insulă, pentru a vâna vidre. Pare să facă un pact cu localnicii, însă acesta nu este respectat, iar șeful tribului ripostează și este ucis.

Acesta este declinul populație locale, pentru că mulți barbați mor în altercație, iar asta schimbă totul. Populația decimată este îmbarcată pe o corabie, pentru a fi relocalizată. Numai fata șefului de trib se aruncă înapoi în mare și revine pe insulă, unde se rătăcise și fratele ei mai mic. Nici cel din urmă nu e mai norocos, pentru că moare la scurt timp.

Astfel se naște o poveste ce pare ireală: fata, la acel moment în vârstă de numai doisprezece ani, rămâne singura locuitoare a insulei delfinilor albaștri, dar trec apoi mulți ani de singurătate și trai doar alături de animalele sălbatice. De aici pornește întreaga cunoaștere de sine și traseu inițiatic al fetei, fiindcă,ceea ce trebuia să fie doar un scurt episod, se transformă într-o lecție de viață și luptă pentru supraviețuire. Fata ia totul de la zero: distruge fostele locuințe care o îndurerau prea tare și își face un nou adăpost, mai sigur și mai etanș. Își construiește propria fortăreață, ba chiar și un fel de depozit. Caută hrană și învață cum să se apere de orice primejdie. Se împrietenește cu necuvântătoarele, cu câinii sălbatici, păsările și vidrele. Și renaște din propria cenușă, oferind speranța si bunătatea acolo unde ar fi trebuit să fie doar singurătatea.

Iată cum începe poveste: Karana și fratele ei, Ramo, urmăresc o navă roșie Aleut ce navighează pe insula lor. Căpitanul Orlov se apropie de tatăl lor, șeful Chowig, și spune că vor vâna vidra de mare. Șeful Chowig solicită jumătate din vidrele de mare, deoarece locuitorii săi dețin terenul și apele înconjurătoare.

Căpitanul Orlov și patruzeci de oameni se mută pe insulă și înființează tabăra. Tatăl lui Karana spune poporului să stea departe de tabără. Satenii ascultă, dar privesc cu atenție Aleutele; ei bănuiesc că bărbații vor pleca în curând, iar sătenii vor să se asigure că își primesc partea.

Aleuții pleacă cu nava, fără să plătească satului. Karana și sora ei mai mare, Ulape, se ascund pe marginea canionului și se uită cum tatăl lor se confruntă cu căpitanul Orlov despre afacerea lor. Se creează o bătălie între vânători și săteni. Aleuții își urcă corabia, lăsând mulți oameni din sate morți, inclusiv pe tatăl Karanei. Viața devine foarte dificilă; femeile încep  să preia munca care era destinată bărbaților, iar amintirile celor care au murit au făcut ca oamenii să devină deprimați.

Noul șef, Kimki, merge cu o canoe pe o insulă din apropiere, pentru a căuta ajutor. Atunci când Kimki nu se întoarce, sătenii planifică să fugă, dacă o altă navă Aleut este văzută. Navele de pe continent ajung noaptea, totuși, iar oamenii părăsesc insula. Satenii trebuie să se grăbească, o furtună vine și navele nu pot întârzia.

Karana, Ulape și Ramo se întorc în coliba lor și împachetează câteva din bunurile lor prețioase; la jumătatea drumului navei, Ramo își dă seama că și-a uitat sulița. La bord, Karana, își caută fratele; sătenii responsabili insistă că Ramo este undeva pe navă, dar Karana îl cunoaște pe fratele ei. Karana se înapoiază înapoi pe țărm, unde îl găsește. Cei doi sunt lăsați singuri pe insulă.

Karana și Ramo își găsesc colibele devastate de câinii sălbatici, dar reușesc să adune suficiente alimente. Ramo este dornic să recupereze o canoe pentru pescuit. Karana îl lasă să plece. Când nu mai poate aștepta, ea îl caută. Karana descoperă locul plin de câini sălbatici, iar fratele ei stătea nemișcat printre ei. Sperie câinii și îl pe fratele ei, care este mort. Karana își duce corpul înapoi în tabără și jură că va ucide toți câinii sălbatici.

Karana nu mai poate sta să mai trăiască în sat; își face culcușul pe partea de sus a unei pietre mari pentru siguranță. Ea decide să facă o armă, chiar dacă acest lucru este interzis femeilor din tribul ei. Karana construiește un arc, săgeți și o suliță. Se simte în siguranță cu aceste arme noi și așteaptă o oportunitate de a ucide câinii sălbatici.

Multe sezoane trec, iar Karana este atât de singură, încât decide să recupereze o canoe și să navigheze în jurul  insulei.Apoi construiește un gard din oasele elefantului de mare și alge, care va ține câinele sălbatic afară și creează rafturi în roci, pentru a-și păstra hrana în condiții de siguranță.

Hotărâtă să omoare câinii sălbatici, Karana se duce în peșteră cu arcul, săgețile și sulița. Ea rănește câinele cu o suliță și împușcă încă doi, înainte de a-l urmări pe câinele rănit în peșteră. El abia respira,îl ia cu ea și după câteva zile, câinele începe să se comporte ca un animalul ei de companie; o  așteaptă ca ea să vină acasă, o ascultă și să rămâne cu ea în casă. Ea îl numește pe câinele Rontu.

Karana își reconstruiește o canoe  și o ascunde într-o peșteră, în cazul în care ea trebuie să scape vreodată. Două veri mai târziu, Aleuții vin din nou. Karana se ascunde în peșteră cu Rontu, pescuind și adunând rădăcini noaptea.

Karana se întâlnește cu o tânără Aleut pe nume Tutok. Fata încearcă să vorbească cu Karana, dar Karana știe că acesta este un dușman și nu spune nimic. După o primă întâlnire,Karana și Tutok petrec zilele împreună, învățând să vorbească una de la alta, râzând și schimbând cadouri. Într-o zi, Tutok nu se întoarce și Karana găsește nava Aleut plecând.

Aleuții nu se mai întoarc niciodată pe insulă. Rontu moare; Karana prinde un alt câine, Rontu-Aru, despre care crede că este fiul lui Rontu. Karana și Rontu-Aru sunt fericiți împreună, dar Karana se gîndește tot mai mult la Tutok și la Ulape.

Un cutremur lovește insula, iar Karana este aproape aruncată de pe stâncă în mare. Supraviețuiește, dar își pierde toată hrana, armele și canoe-urile. Karana nu observă că o navă se îndreaptă spre insulă. Un bărbat se plimbă de-a lungul țărmului și o cheamă, dar Karana nu vine în timp, iar nava pleacă. Mai târziu, nava se întoarce și Karana află că nava care i-a luat pe oamenii ei s-a scufundat și nimeni nu s-a întors. Karana pleacă cu Rontu-Aru, urmărind delfinii și ținând minte tot ce a trecut.

    O carte despre valoarea prieteniei, despre ceea ce este cu adevărat important în viață, despre cum poți găsi bucurie în lucrurile cele mai simple. „Nu poate fi înfrânt omul, dacă iubește tot ce-l înconjoară – marea, cerul, pământul, păsările, delfinii..... E singur, dar nu disperă, fiincă se simte ocrotit de strămoși, la orice pas chibzuiește, dacă ei i-ar accepta sau nu fapta pe care are de gând s-o execute. Și nu răspunde cu cruzime celora, care i-au făcut rău, aceasta e fata Karana, un Robinson Crusoe de gen feminin.

 

 

,, CIȘMIGIU et Comp."(subintitulat "Amintiri din liceu")roman al prozatorului Grigore Băjenaru (1907-1986).

 

Cartea a fost publicată în 1942 şi evocă experienţa de elev la Liceul "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti a autorului( fiul lui Ion Popescu-Băjenaru, profesor şi autor de manuale). Amintirile împărtăşite de autor sunt în mare parte simpatice,pline de haz, fără să lipsească şi cele emoţionante, încărcate de melancolie. Evident, parcul Cişmigiu este deseori scena întâmplărilor descrise, aflându-se în imediata vecinătate a liceului, loc de chiul, leneveală şi plimbări romantice.
Autorul scrie astfel o ,,odisee” a unui licean simpatic, este un amestec de lirism şi de umor, de stil colocvial şi anecdotică spumoasă. ,,Cișmigiu & Comp.” un titlu potrivit pentru romanul lui Grigore Băjenaru, pentru că îmbină perfect cele două elemente devenite adevărate simboluri în viața autorului: parcul Cișmigiu care se afla foarte aproape de liceu și care era locul de evadare și locul multor momente fericite petrecute cu grupul de prieteni și colegii lui de clasă. Sunt momente evocate într-o manieră comică plină de tandrețe și nostalgie față de vremurile ce nu se vor mai întoarce niciodată, dar cu care au fost atât de binecuvântați că le-au putut trăi împreună.

 

CAPITOLUL 1 ,,GAUDEAMUS IGITUR”începe prin descrierea parcului Cișmigiu într-o zi în care autorul se plimbă în așteptarea reîntâlnirii cu foștii colegi,după 20 de ani.Tonul scrierii este melancolic: revede copacii,lacul,pietrele,,morminte”,poteca ce duce spre liceu.Se dorește,,punctual”,deși,ca elev,fuseseră și momente în care întârzia voit,pentru a nu fi ascultat la unele materii:germana,matematica.Cu plăcere se apropie de liceul drag și-i descrie culorile,oprindu-se la albastrul,,ca cerul”-culoarea lăzăriștilor,,blazonul de noblețe școlară”și zâmbește amintindu-și ironia cu care vedea cândva culorile celorlalte licee.Retrăiește alte momente din trecutul de elev: dorința de a rămâne sub bolțile de flori din parc,apoi revede aripa dreaptă a liceului cu sala de gimnastică transformată în sala de serbări,reaude imnul elevilor.

  CAPITOLUL II,,L. GH. L. 33”în care autorul rememorează prima zi de școală la Liceul Lazăr.Este trezit de tatăl său,pentru că n-auzise ceasul” și certat,pentru că îi spune porecla directorului liceului,,Barbă”.Fusese admis la liceu,iar reușita se datora și învățăturii din vară și mai ales severității tatălui său.Este dezamăgit că merge singur,dar și bucuros și mândru de înfățișarea lui,fiindcă pe drumul spre școală poate vedea totul în voie.În clasă nu cunoaște pe nimeni și notează lista de cărți dictată de un domn,,pedagog”.Este uimit de îndrăzneala unui băiat care cere lămuriri despre locul de unde-și va cumpăra cărțile și de cunoștința cu băiatul,,repetent”din banca sa.Și iată-l devenind elev cu cărți,caiete,așezat împreună cu doi băieți în banca întâi.,,Dom pedagog Pavelescu”strigă catalogul și fiecare elev primește câte un număr de ordine.Băjenaru va primi numărul 33,pentru că primul nume este Popescu și al doilea este Băjenaru și astfel își amintește chemarea la matematică a celor cu nume de Popescu și totalul notei este 26 pentru toți.Li se explică cum va fi purtat numărul și inițialele liceului.

  CAPITOLUL III,,TEZA la ROMÂNĂ”

Autorul își amintește de numele profesorilor liceului,, adevăraţi stâlpi ai liceului, impresionante figuri, care au înscris o pagină de neuitat în cultura românească.”Viața de elev începe cu adevărat,lecțiile sunt numeroase,iar la începutul lui decembrie încep și tezele.Cu emoție amintește numele profesorilor de română:Dimitrie Caracostea și Camil Petrescu,cel care l-a felicitat pentru citirea poeziei lui Bolintineanu și a primit nota 9.Subiectul tezei la română îl surprinde,,O amintire din viață”și în ,,două pagini impresionante şi pline de duioşie”scrie despre întoarcerea tatălui din război,primind nota 10; citește teza în fața clasei și simte că trebuie să fie cât mai bun la română.Este,,ajutat”de tatăl său,care îi face chiar unele teme.O întâmplare însă schimbă totul:are de scris o compunere,pe care crede că tatăl îl va ajuta;acesta însă întârzie și îndrăznește să o scrie singur,iar tatăl îl felicită pentru felul cum aredactat-o.

   CAPITOLUL IV,,CRĂCĂNEL” 

Obiceiul elevilor a fost și va fi de a da porecle profesorilor—poate pentru a-i deosebi sau pentru a se distra sau doar din dorinţa de a scoate în evidenţă trăsăturile pozitive sau negative și astfel poreclele date profesorilor au devenit elemente de identificare;unele  erau răutăcioase, dar, odată acceptate, s-au transformat în forme de alint.Unul dintre profesori, cel de latină și franceză,,Barosanul” explică elevilor cu plăcere importanța numelui pentru fiecare om și-și recunoaște cu simpatie porecla dată de elevi.Sunt reamintite poreclele profesorilor și felul cum aceștia le acceptă:directorul,,Barbă”își întoarce capul,prefăcându-se că nu a înțeles,,Cioc”era porecla profesorului de gimnastică,cel de istorie avea trei porecle,dar pentru elevi era o adevărată încîntare să-i ascultee prelegerile,cel de filozofie și de drept,pentru că nu le cunoștea numele,le spunea,,tinere”,cuvânt care i-a devenit poreclă.Dintre toți este amintit,,Crăcănel”,profesorul de științele naturale,este descris:scund,ras,cu picioare strâmbe și care vorbea rar,silabisit.În clasa a doua a devenit dirigintele clasei autorului,iar o întâmplare plină de haz are loc când mama unui elev este chemată la șșcoală de diriginteși aceasta i se adresează cu porecla.Momentul este deosebit:elevii râd pe furiș,profesorul este indignat,iar mama elevului nelămurită—credea că acesta este numele adevărat.O altă întâmplare, se petrece în clasa a VI-a reală,când elevii au teză la Botanică și profesorul Crăcănel întârzia.Cu voce tare unul dintre ei se întreabă de ce întârzie Crăcănel,iar din spatele acestguia îi răspunde chiar profesorul.Teza a fost extrem de dificilă ca o răzbunare a celui poreclit.Autorul povestește o altă întâmplare,din clasa a II-a, tot la o oră de Botanică,când profesorul le enumeră plantele din regiunea tropicală,iar el citește o lectură despre binefacerile cocotierului.Apoi discută cu profesorul despre necesitatea folosirii cuvintelor românești și datorită,,limbuției”-înclinarea de a vorbi mult,povestește o întâmplare amuzantă în care este introdus un cuvânt franțuzesc,înțeles greșit,iar profesorul îl ceartă pentru obrăznicie și-i cere să-i povestească tatălui său întâmplarea și să-i aducă un bilet din partea acestuia.Înaintea zilei de marți,când trebuia adus biletul,profesorul de cor,,Batistă”(poreclă dată de băieții pedepsiți,care se așezau în genunchi pe o batistă)îi observă neliniștea..În drum spre casă discută cu un coleg și ajunge la concluzia căp trebuie să mărturisescă adevărul.Înainte de culcare nu găsește niciun prilej,iar dimineața după multe ezitări se hotărăște să-i spună tatălui anecdota.Este pălmuit,dar primește biletul cu scuzele tatălui.Profesorul,,Crăcănel”primește biletul satisfăcut și-l scoate la lecție împreună cu alți băieți.

CAPITOLUL V,,LA TINERIMEA ROMÂNĂ” 

Este impresionantă amintirea despre profesorul de română,Toma Dicescu,, un om de o rară sensibilitate care avea pentru scriitorii noştri clasici un admirație”,iar momentul morții scriitorului Vlahuță este copleșitor pentru elevi.Același profesor trimite câțiva elevi la un concurs literar la,,Tinerimea română”și le dă câteva indicații despre cum vor scrie compunerea.Tatăl îl încurajează și primește un titlu simplu,,O poveste”.La început este derutat,dar își aminteștepovestea spusă de,, îngrijitoarea şcoalei, unde era tata director, o ardeleancă,Ana Baștea” despre isprăvile unor pungaşi isteți.Titlul compunerii sale,,Cei cinci pungași isteți”care își fac rost prin șiretlicuri de haine,ghete,mâncare,înșelând negustori,un preot, un hangiu.Întors acasă la masa de prânz, curiozitatea părinților se manifestă prin nerăbdarea de a afla despre ce a scris.Spre surprinderea tuturor,spune că a scris despre o,,poveste...cu niște pungași isteț.i”Nemulțumit,tatăl îi reproșează că nu citește decât astfel de cărți  neinteresante.Deși este nedumerit de atitudinea tatălui său,băiatul îi enumeră autori renumiți:Ghica,Alecsandri,Gane care au scris opere despre haiduci cu nume deosebite,iar aceste informații,mărturisește nevinovat,că le are chiar din biblioteca tatălui său atât de nemulțumit.În supărarea sa,tatăl îi recomandă cărți pe care le socotește potrivite vârstei băiatului și, uimit, află că fuseseră citite.Intervenția mamei aduce o notă plină de haz:aceasta aflase că băiatul dorea să se facă haiduc.Băiatul răspunde într-o notă ștrengărească—se va face haiduc mai târziu și toți vor afla de el.În finalul discuției,tatăl este din nou nemulțumit,mai ales că liniștea mesei a fost tulburată. Dialogurile  dintre tată și fiu sunt pline de vioiciune,bună dispoziție,deși par serioase,nu arată un conflict.Adresarea către fiul său:,,obraznicule”are sensul de,,îndrăzneț”—tatăl înțelege că băiatul se deosebește prin noutate și cutezanța de a-și susține ideile culese prin lecturi.Nu merge la,,împărțirea premiilor”la Ateneul Român,dar în clasă este felicitat,a fost,,singurul lăzărist”premiat,, Băjenaru, a obținut premiul al treilea la concursul pe țară”.Primește felicitări de la profesorul de română și de la profesorii din cancelarie.Părinții îl însoțesc să-și ia premiul și-i dau cadou prăjituri.

CAPITOLUL VI,,ÎN CURSUL SUPERIOR”

Elevii sunt nerăbdători să se vadă în cursul superior,dar au un examen de capacitate,iar unii profesori sunt sceptici în privința acestui examen,care consta din  lucrări scrise din toată materia cursului inferior la: Română, Franceză şi Matematici... şi din aceleaşi materii, apoi, scrise din toată materia cursului inferior la: Română, Franceză şi Matematici... şi din aceleaşi materii, apoi, examen oral în faţa unei comisii compuse din şase-şapte profesori.Examenul scris trece,iar la oral elevul Băjenaru își așteaptă rândul și aude o întrebare ciudată:,,de unde vine cuvântul moașă”;se oferă să răspundă și face un joc de cuvinte:femeia bătrână ce asista la o naștere avea un moș,iar ea se numea,,moașă”.Toți profesorii din comisie îl privesc amuzați,i se dă,,foarte bine”și nu mai este ascultat la nicio materie.Încântat,s-a văzut trecut în cursul superior.

  La înscrierea în clasa a Va s-a găsit în grea cumpănă:trebuia să aleagă între partea realăși cea modernă;se hotărăște pentru cea modernă,deși avea matematica de două ori pe săptămână.S-a despărțit de unii colegi,au venit alții noi și a primit un nou număr matricol=1282,s-au schimbat și profesorii,au venit alții noi.Sunt remarcați doi colegi deosebiți:unul dintre ei,Ciurea devine șef al clasei și toți aveau încredere că nu vor fi trecuți absenți sau profesorul va răsfoi catalogul,fără a rămâne pe o pagină anume.Elevii,de acum mai mari,simt o transformare în viața lor:,, eram mai îndrăzneţi, sufeream mai puţin de emoţie, iar spiritul nostru inventiv, în legătură cu micile trucuri școlare”realiza adevărate minuni.Astfel,încearcă o metodă de a sta în clasă,fără să fie ascultat,folosind diferite trucuri,așa că la el apelează și alți colegi:,,trucul cu sângele”-se prefăcea că-i curge sânge din nas;,,durerea de măsele”ce stârnea mila profesorului a fost mult folosit;,,căzutul pe gheață”-,,cel căzut”era sprijinit de doi colegi și intrau în clasă după profesor,compătimit de ceilalți;,,vorbitul răgușit”care cerea mult talent a fost încercat de autor și un alt coleg.

O întâmplare hazlie îl are ca actor pe,,Chiorul”,un băiat care,, de cîte ori era ascultat, căsca ochii atît de mari şi îi repezea holbaţi înainte”,la istorie este întrebat despre Ahile și Hector(războiul troian)și disperat așteaptă un cuvânt salvator care nu vine.Profesorul îl ajută,amintindu-i de poemul,,Iliada”, studiat la română,băiatul repetă cuvintele profesorului și în cele din urmă ajunge la concluzia că Hector era câinele lui Ahile și amândoi făceau parte din ,,Iliada”—urmează un râs general.Același băiat îi spune profesorului că,,ostrogoții au năvălit împreună cu nevestele lor”.O altă întâmplare se petrece în iarnă,când toți băieții purtau paltoane,iar unul dintre ei, Noica Dan purta un palton nou,admirat de toți,îi invită pe toți la cofetărie,,să-l ude”.Nasturii paltonului sunt tăiați,iar băiatul supărat aruncă paltonul pe fereastră care cade în capul profesorului de gimnastică.În clasă,Noica îi explică profesorului gestul său,nimeni nu recunoaște tăierea nasturilor,iar la ieșirea de la ora de gimnastică toți băieții își găsesc paltoanele fără nasturi;ciudat a fost că în timpul orei Noica ieșise pentru o clipă din sală.Întâmplarea cu colegul Simulescu ,doritor a fi ascultat din bancă,fiindcă poate auzi cum îi suflau colegi, își poate astfel  îndrepta notele,este  comică.Îi cere sfatul lui Băjenaru,recunoscut pentru regiile lui și acesta îi propune să se prefacă plin de durere că și-a rupt un picior,sfătuindu-l să țină minte ce picior este rupt.Și astfel profesorii îl ascultă din bancă,el răspunde cum i se suflă,își îndreaptă notele,dar uită promisiunea făcută că îi va răsplăti pe cei ce-l ajută.Și așa se face că la ora de istorie i se suflă un răspuns pentru care capătă nota,,unu”,chiar Băjenaru i-a suflat un răspuns fals,,Papa nu e creștin”.Din ziua aceea Simulescu a început să învețe.

  Câteva specialități:muzica,desenul,gimnastica erau,,dexterități”,iar cei ce le predau era,,meșteri”nu profesori.Unul dintre aceștia numit subdirector a intrat într-o clasă în timpul unei teze și i-a atras atenția profesorului că elevii copiază,se uitau în cartea cu logaritmi.Neștiind despre ce este vorba,în incultura sa,îi spune profesorului că logaritmii ar trebui învățați pe de rost.

  Tradiția în liceu era ca înainte de vacanță sau după vacanță elevii să nu fie ascultați.Dintre toți profesorii cel la care se făcea gălăgie mare era profesorul de germană,Carol Fischer,vestit pentru glumele slabe,la care băieții se prefăceau că râd.Îi asculta pe cei ce știau să citească și să traducă din germană,iar ceilalți scriau traducerea.Când erau ascultați,elevii spuneau cuvinte la întâmplare,deși nu aveau legătură cu textul.După vacanța de iarnă ascultă câțiva elevi,aceștia,,mogarii” primesc doi și este chemat la ascultare și Chiorul,care dormea în ultima bancă,obosit după un drum lung.Trezit din somn,acesta crede că se râde la vreo glumăși izbucnește în râs;este dus la cancelarie,dar,după povestirea băiatului,directorul îl iartă.O scenă impresionantă este aceea în care unul dintre colegi este eliminat ,pentru că nu și-a plătit taxa.Colegii impresionați de înfățișarea modestă,de faptul că dădea meditații,renunță la micile plăceri și-i plătesc cei 500 de lei,taxa,spre surprinderea subdirectorului.Primesc felicitări de la,,Barosanul”la ora de dirigenție;Pârvu,băiatul ajutat,le-a promis că după terminarea facultății îi va invita la,,Buturuga”din Cișmigiu.

CAPITOLUL VII,,CHIMISTUL”

  În clasa a șasea,apare un nou profesor de fizică și chimie,,Chimistul”, slab pregătit,căruia nu-i reușea nicio experiență,dar cu mari pretenții.Băieții aveau față de el,,antipatie”,iar anul următor acesta a dispărut,numai că la această materie mulți erau,,căzuți.”Printre ceilalți și doi elevi:Ionaș Moscu și Băjenaru aveau numai,, insuficient”(se dădeau calificative,nu note),nici nu învățau,dar și din pricina glumelor.Profesorul explică despre,,Inelul lui Gramm”și face o asemănare nefericită cu un covrig,iar Băjenaru îl întreabă foarte serios dacă e simplu sau cu susan. Experiența nereușită este pusă de profesor pe seama timpului umed de afară,iar,,electroscopul”devine motiv de râs general,când foițele rămân nemișcate.Experiența cu,,butelia de Leyda”nereușită le dă prilej să cânte ,,Hora unirii”,așteptând să treacă curentul prin cercul lor.Neputincios în a rezolva experiențele,rezolva punându-i pe elevi să citească tot din carte.Unele experiențe erau rezolvate de laborantul,un student,iar băieții îl ironizau pe profesor cerând să fie chemat acesta.Într-una din zile,Băjenaru este trezit din visare de profesor care-l întreabă despre,,sinteza acetilenei"-nu știe nimic,nu aude cum i se suflă din bancă,recunoaște că nu știe și primește un nou,,rău”;este convins astfel că va rămâne corijent.Situația era foarte serioasă și decide să învețe totul,cu excepția,,acizilor alcooli”.Câțiva nu vin la teză și vor da teza a doua zi,după ce au făcut un scenariu:se vor preface că scriu,iar colegii le vor scrie tezele după care,pe sub bănci,vor primi scrierile corecte.Profesorul bănuiește și-i împrăștie prin clasă,dându-le subiecte diferite.Băjenaru primește ceea ce nu învățase.Își începe teza cu ce știa și scrie în continuare despre un subiect asemănător.Teza,credeel,că e bună.Se petrece ceva ciudat cu prietenul Moscu,acesta spera că va fi ajutat de colegi și toată ora s-a prefăcut că scrie.La sfârșitul orei așteaptă zadarnic o teză,,făcută”care nu apare,iar profesorul îi smulge cu greu caietul din mână.Ceea ce scrisese Moscu era o rugăciune:,, «Aldehidele. Pentru a trata acest original, interesant şi mai ales nostim subiect, care face parte, după cîte mai ţin şi eu minte-pentru că am foarte multe pe cap-din Chimia organică, trebuie mai întîi şi mai întîi de toate să ştim la perfecţie următoarele:,,Împărate ceresc, Mîngîietorule, Duhul adevărului, carele pretutindeni eşti şi toate le împlineşti"......«Dacă observăm că tot nu ne-a venit inspiraţia, scriem îndată, însă fără prea mare grabă. Cuvine-se cu adevărat să te fericim pre Tine"...despre aceste cuvinte  îi spune profesorului că ,,cei din cancelarie” vor avea o părere ortodoxă.Teza a fost,,ins”,iar lui Băjenaru i-a fost tăiată toată teza cu creion albastru.Tristețea cea mare era,,repetenția”,deși avea la toate materiile:,,foarte bine,bine”,un singur,,suficient”la latină.Profesorul refuza să-l asculte,iar el știa bine ,,chimia organică”,mai ales că unchiul de la Cluj,profesor unversitar îl meditase.Are loc ceva neașteptat:la ora de îndreptarea notelor,profesorul este amabil,ajută elevii când răspund,primește,,suficient”după ce este ascutat mai mult el și colegul Moscu.Nedumerirea este explicată chiar de acesta,care-i spune că mama sa,profesoară, a mers la director și i-a povestit acestuia despre,,Chimistul”,despre neștiința acestuia și de aceea profesorul a avut o atitudine binevoitoare.Amândoi merg la,,Buturugă”să bea ceva răcoritor. 

CAPITOLUL VIII,,HIP,HIP,URAAA!

  Autorul este impresionat că învață la,, liceul liceul Lazăr(pe vremea aceea!?!?!?), care este înconjurat din trei părţi de Cişmigiu, grădină cu reputaţia de a fi cea mai frumoasă şi cu cele mai variate specii botanice din Europa.”Descrie cu emoție primăvara venită pe aleile parcului Cișmigiu,unde înfloreau variate flori pe care le numește cu plăcere,apoi lacul albastru.Mergând pe aleile parcului în orice anotimp,elevii intrau în clasă încântați și rezistau cu greu timpului,dorind să petreacă sub culorile și miresmele parcului.Băieții practicau canotajul,erau adevărați,,barcagii”și alte sporturi,mulți ajunseseră să joace în echipe vestite ale Bucureștiului.Și iată că în luna mai are loc un meci de fotbal decisiv cu elevii de la,,Evanghelica”;Băjenaru,șeful galeriei este rugat de,,nea Ghiță”,elev dintr-a VIII-a și fotbalist, să susțină echipa liceului.Văzând incorectitudinile adversarilor,nesacționate de arbitru cae,,ține”cu,,evangheliștii”,galeria se dezlănțuie furtunos,Ghiță este dat afară,adversarii egalează.Ghiță se roagă să fie primit în teren,Băjenaru merge și el și-l roagă pe arbitru.În repriza a doua Ghiță reintră pe teren și victoria este a celor de la Lazăr.Galeria strigă zgomotos.Multe cupe au fost luate de sportivi spre satisfacția directorului.Pe lacul Cișmigiului se făceau adevărate întreceri de canotaj,iar cei de la alte licee,veniți pe lac,erau goniți fără milă.Doar colegul Zănescu cade în apă umilit,dorind să impresioneze două fete de la,,Carmen Sylva”.

  Poznele din Cișmigiu erau nenumărate:la,,Buturugă”,băieții se răcoreau cu diverse băuturi,iar Chiorul face o glumă,la care toți sunt prezenți,în paharul aproape terminat cu lapte bătut prinde o muscă și reclamă chelnerului situația neplăcută, i se aduce un al doilea pahar,iar pe al treilea îl primește cadou de la un prieten și astfel a plătit doar un pahar.

CAPITOLUL IX,,PROMETEU LA LICEUL LAZĂR”

  La sărbătorirea a 65 de ani de la înființarea liceului,directorul plănuiește o serbare deosebită,cu un program variat, recitări, coruri şi orchestră, exerciţii de gimnastică şi un fragment dintr-o piesă de teatru.,,Zeii didactici”decid să se joace scena din actul al III-lea al piesei de teatru,,Prometeu”de Victor Eftimiu,iar profesorul de română,Avram Tudor va fi regizorul.,, Pe Zeus să-l interpreteze Ionaş Moscu, pe Hefaistos,Băjenaru, iar pe Prometeu, personajul principal, unul dintr-a VIII-a  reală,N.Stroe.”Repetițiile se desfășoară bine,iar băieții fac o repetiție în Cancelarie,loc sacru,în fața profesorilor;Băjenaru este îndemnat de director să imite actorii de la Național și chiar pe unii profesori din liceu--cel ce-l trădase fusese chiar profesorul de română.Îi imită pe actori și pe profesori spre hazul tuturor din cancelarie.Apoi este ascultat de profesorul de Trigonometrie-răspunde foarte bine,dar  profesorul de Germană, se răzbună punându-i,,doi”.,,Persecuția didactică”este îndreptată de directorul,,Barbă”,iar le Germană primește,,opt”.

  În ziua serbării vin și fetele invitate de la liceele:,,Carmen Sylva,Centrală,Gloria și Moteanu”;sunt descrise cu simpatie și admirație,elegante ca adevărate domnișoare.Deși au jucat în uniforme,au avut succes alături de celelalte numere ale serbării,au primit aplauze calde și sincere.

CAPITOLUL X,,GLUME...GLUME...GLUME...”

  Farmecul vieții școlărești îl constituia glumele făcute.Iată cum în clasa a VI-a. la ora de Chimie, profesorul Plopeanu explică lecţia despre,,acidul formic”,conținut de furnică.Chiorul prinde o muscă și i-o duce profesorului pentru experiență.Refuzat,eliberează musca în râsul colegilor.

Profesorul de ,,Drept şi Filozofie”,tânăr și inimos,repeta în explicații sunetul,,ă,ă,ă!”,iar elevii notau pe bancă de câte ori îl pronunță,apoi,înțeleși fiind,se mirau,prefăcându-se, de datele astronomice.Pentru că nu auzea soneria,câțiva începeau să dialogheze:unii anunțau că a sunat,iar alții se prefăceau nepăsători;totul era un joc de întrebări și răspunsuri.

Un alt joc a fost acela cu broscuțele de tablă la aceeași oră a profesorului tânăr,orăcăitul jucăriilor se auzea pe rând din două colțuri ale clasei.Nu au fost găsite jucăriile,pentru că unul din colegi a manevrat jucăria,,oac,oac”cu piciorul.

Elevul poreclit,,Chiorul”a intrat mestecând în ora aceluiași profesor și,întrebat ce ar spune dacă l-ar vedea pe profesor făcând la fel,a răspuns senin că i-ar ura,,poftă bună!”La întrebarea profesorului de zoologie,,când merge hidra de apă dulce cu brațele sale”,tot Chiorul răspunde foarte serios că merge cu brațele sale,când o dor picioarele.A luat nota trei în râsul general al clasei.

Când li s-a adus,,lipitori”și unul dintre băieți s-a oferit a și le pune pe braț,profesorul a dat ca temă rezumatul lecției,iar Băjenaru a întrebat serios dacă trebuie să-i facă lipitorii și portretul.Tot el trebuie să răspundă la lecția despre,,rac”,vietate pe care o mâncase adesea acasă în diferite mâncăruri.Un dialog viu este între profesor și elevul care susține că racul ține loc de pește,că fiert se face roșu,,ca racul”,că este o fabulă despre rac,că racul e folosit în arta culinară,că racul are gât pe care-l arată la coada animalului.Profesorul îl ajută, spunându-i o parte din cuvântul clasei din care face parte racul,,cefalo”,iar elevul completează,,pod”,trimis la loc,plânge cerând să mai fie ascultat,dar profesorul îl vede râzând spre clasă și-l dă afară.

Unul dintre băieții plini de haz era Dragu Henry,iar, când acesta a lipsit,în clasă a fost o liniște desăvârșită.Elevii explică profesorilor că sunt așa,  pentru că lipsește,,cel care făcea scandalul la ore”.

Colegul Moscu,neîndemânatic la jocul,,oina”,i-a păcălit mult timp pe toți,chiar și pe,,Cioc”,profesorul—era gras și nu putea ține pasul cu ceilalți și-atunci a trecut ,trișând,prin coridorul din apropierea terenului,ca să ajungă la locul de prindere a mingii.A fost urmărit și,pentru că a fost lovit grav cu mingea,și-a scos un certificat medical,renunțând la sport.

În clasa a VIa la ,,Barosanul”,teza la limba latină,unde nimeni nu-ndrăznea să copieze,totuși colegul Ducu Constantin s-a gândit că se va salva cu ajutorul unei traduceri făcute,a rupt foaia,a pus-o în dicționar,se prefăcea căutând cuvinte,numai că profesorul avea ziarulpe care-l citea găurit.L-a dat afară pe băiat cu nota trei.

La Geologie sunt vizitați de un profesor de la liceul,,Sf.Sava”,Demetrescu,poreclit Basu pentru vocea sa,care întreabă patru elevi scoși la tablă despre formarea teraselor în Scandinavia.Primii trei nu știu răspunsul și Băjenaru,ultimul,făcând,,cel mai mare efort de gîndire şi imaginaţie din viaţa şcolărească...străluminat de un fulger”a răspuns că s-au format datorită fluxului și refluxului,apoi recunoaște că nu știe.Profesorul nu explică nimic și trece la întrebarea următoare.

Băjenaru dorește să meargă la Liceul,,Sf.Sava”unde doi prieteni ai săi avea la Română profesori renumiți: GH.Adamescu și Pompiliu Constantinescu.Și astfel într-o după amiază ajunge în clasa a VIIa reală și-l vede intrând pe tânărul profesor Pompiliu Constantinescu.În liniștea totală a clasei,profesorul citește,, La Schiller”de Heliade Rădulescu,iar Băjenaru,străinul de liceu,explică despre conflicul dintre doi poeți,apoi explică împreună cu profesorul conținutul poeziei.La sfârșitul orei,întrebat de nume îl spune pe al prietenului său,Predescu, și primește nota 10.A cesta este totuși nemulțumit,pentru că el niciodată nu va putea răspunde bine la Română.Totul se termină cu bine și nimeni nu va ști ce s-a întâmplat la ora aceea.Colegul său îl vizitează des și Băjenaru îl ajută,făcându-i chiar compunerile.

O întâmplare comică îl are ca actor pe Puiu Maximilian,pe care profesorul de italiană îl simpatizează datorită tatălui său,tenorul V.Maximilian.Întrebat ce lectură poate recita și comenta în ialiană,acesta traduce,,Cinque Maggio" (cinci mai)de Manzoni—cei cinci magi.După ce a învățat,,vârtos”,Maximilian a lua nota 10..

CAPITOLUL X,,FABRICANTUL DE STIHURI”

  Primăvara,Băjenaru este îndrăgostit de Viorica,verișoara sa,căreia îi face dese vizite pentru a învăța cu ea și surorile ei.Începe să scrie poezii,amintindu-și de versurile naive scrise cândva.Astfel scrie definiția iubirii pe care o citește colegului Moscu care este încântat de talentul său.Scrie acrostihuri(poezie sau strofă în care literele inițiale ale versurilor alcătuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicație... sau o propoziție.),iar în clasa a VIIIa era un adevărat poet,recunoscut însă doar de colegi,apoi lăudat odată cu apariția cărții de basme,,Din țara basmelor”cu o prefață din versuri proprii.Ajunsese,,marele confident”și ca,,om de condei”îi era cerut sfatul de colegii îndrăgostiți sau nefericiți,le asculta poveștile de dragoste,fiind rugat să compună scrisoari de împăcare sau de despărțire.În toamna clasei a VIIIa,Băjenaru este iar îndrăgostit de Geta,o fată de la liceul,,Moteanu”și compune o poezie cu titlul,,Licean”în care-și spune neputința de a rezolva tema de latină sau de a fi atent la algebră.Este surprins ce profesorul de psihologie,,zeul didactic”,căruia îi explică despre scrierea unei poezii lirice.Acesta o citește celor din clasă și,,autorul”se scuză,spunând că a scris despre noțiunea de,,sentiment”pe care o explica profesorului,apoi dă o definiție originală acestei noțiuni:,,sentimentul este ceea ce simţi: dragoste, ură, dor, mînie, milă, silă, compătimire, simpatie”...și cu îndrăzneală spune că definiția,, este cel mai greu lucru care se poate face

şi niciodată nu este perfect exactă cu ceea ce e în realitate obiectul pe care vrei să-l defineşti!" Profesorul nu este de acord cu explicațiile elevului și-i  pune nota trei.Băiatul nu este mâhnit,mai ales că din acestă întâmplare capătă o aură de trubadur neînțeles,admirat de colegi și de fetele de la două licee.Iar colegii îl asaltează cu cereri de a scrie poezii: unul penru ziua unei fete,altul cere o poezie de împăcare—băiatul era nefericit ,fiindcă fata se supărase că în plimbarea cu barca fusese prea îndrăzneț în gesturi; altul vrea să completeze,,oracolul”unei fete cu o poezie pe,,spaniolește”—madrigal(o poezie lirică de proporții reduse care exprimă sentimente delicate sau complimente galante,autorul îi face complimente femeii iubite, dovedind ingeniozitate în conținut și prețiozitate în expresie.)Și astfel,Băjenaru este,,inundat”cu cereri diferie.Dar într-o zi concursul prietenesc pe care-l dă îndrăgostiţilor i-a adus o mică neplăcere: un coleg,Stelian Dinulescu care stătea la internat și primea scrisorile la Băjenaru acasă de la o fată din Iași,își găsește,,o simpatie”de la un liceu din București,iar un alt coleg de clasă,Ionescu Cornel, îi trimite aceleiași fete o poezie făcută chiar de,,poetul”clasei.După un timp,acesta vine cerându-i,,poetului”o altă poezie de dragoste.Băjenaru și Dinulescu s-au răzbunat: poezia era un acrostih: primele litere ale poeziei erau o propoziție:,,Tanți ești o gâscă”,iar fata va afla aceasta din biletul trimis de Dinulescu. Ionescu Cornel este nemulțumit și-l cerartă pe poet,pe care-l apără Dinulescu și,pentru că spiritele se încing,acesta le povestește colegilor întâmplarea și astfel cei doi iubiți se vor plimba fericiți prin Cișmigiu.Vestea cu acrostihul s-a răspândit și Băjenaru a fost asaltat de nenumărate cereri.Făcând versuri de iubire pentru colegii săi,Băjenaru simte fiorul dragostei,urmărind liceenele și dorind să scrie pentru propria iubită.În vacanța de primăvară,unul dintre prieteni,Gică Rosnoveanu,îndrăgostit de o fată îi cere,,poetului”o fotografie a iubitei lui,pe care o avea sora acestuia,un acrostih și un bilet de dragoste.Nu-ndrăznește să i le dea și-l roagă pe prietenul-poet să meargă la întâlnire în locul lui. Cei doi,Veturia și poetul Băjenaru discută prietenește,dar prietenul Gică mai are o rugăminte:să fie invitată Veturia și sora ei de sora poetului sâmbătă după prânz.Sosesc cei doi prieteni,Gică este neliniștit,frunzărește o carte cu poezii și le cere celorlalți să-l pună să recite,iar Fănică,deosebit de calm.Fetele sosesc,iar Veturia,răsfoind un caiet descoperă că scrisul poeziei și al bietului seamănă cu cel din caietul lui Băjenaru și cu hotărâre îi  dă întâlnire acestuia a doua zi dimineață. În zbuciumul trăit noaptea,înțelege că s-a îndrăgostit.La telefon Veturia îi dă întâlnire la ora 11,iar el o roagă să-i lase batista uitată.Veturia îl roagă să sună adevărul: el scrisese poezia și biletul și nu Gică.Mărturisește adevărul,pe care fata îl numește,,escrocherie sentimentală”și astfel băiatul îi mărturisește că o iubește ,iar fata îi răspunde: ,,Şi eu, la fel, Grig!”

 

CAPITOLUL XII,,ÎN SERILE DIN LUNA MAI”

  În anul 1925,apare un director provizoriu al liceului,Petre Marinescu,profesor de matematică,, om foarte corect, foarte serios şi de o severitate extraordinară”,iar elevilor care-l porecliseră,,Tiranul”li se adresa cu,,domnule elev”.Bineînțeles că năzdrăvăniile scăzuseră simţitor și chiar se reduseseră la zero,dar băieții trăiau ultimul an în liceu,urma Bacalaureatul,iar primăvara în Cișmigiu era mai atrăgătoare.Într-o zi de vineri,în parc alături de colegi,spre seară,Băjenaru cântă cu însuflețire la îndemnul colegilor o romanță.La ieșirea din parc apare Tiranul,directorul,care dorește să afle cine a cântat.Băjenaru recunoaște că el a cântat.Apare însă directorul definitiv: Andrei Georgescu, zis Jujucă, de Latină,nimeni nu se aștepta:,, mic, tuns scurt, veşnic agitat şi plin de el”,se adreszează tuturor cu,,băiețaș”,s-a dovedit în scurtă vreme a fi un om cu totul lipsit de inimă şi de înţelegere.

CAPITOLUL XIII,,MANOLE,MANOLE,MEȘTERE MANOLE!”

  Primăvara anului 1926 îi cheamă pe elevi în Cișmigiu,,grădina vrăjită de basm”,știu însă că vor urma două examene serioase. Materiile principale la bacalaureat erau: Limba şi literatura română, Istoria Românilor și Geografia României;vor avea lucrări scrise la: Română,Latină,Franceză;iar la oral vor fi examinați la: Română, Franceză, Istoria României, Geografia României, Instrucţia civică, Filozofia și Științele naturale. La,,Istoria Românilor”clasa era bine pregătită de profesorul Grigore Niculescu,,Attila”-foarte sever și foarte serios.Pe Băjenaru îl motivează profesorul să învețe,amintindu-i de felul cum învăța în clasele anterioare.Profesorul de Istorie,Attila,le propune elevilor o excursie la Curtea de Argeș,dar îi însoțește un suplinitor,Marinescu,care este distant,deși elevii vorbesc despre trecutul locului pe care-l vor vizita.Îl provoacă pe profesor,dar acesta nu lămurește nimic despre capitalele Țării Românești,elevii sunt nelămuriți,poate profesorul suplinitor nu știe nimic despre locul în care vor merge.Ajung seara,unii merg la un internat,ceilalți la hotel.Unul dintre colegi se preface a fi,,pedadogul”colegilor săi,pentru a atrage atenția unei tinere cameriste.Profesorul merge singur în cameră,iar băieții merg la cofetărie,iar la întoarcere vin cântând.A doua zi vizitează fântâna meșterului Manole,mânăstirea,o minune arhitectonică,zugrăvită în albastru și auriu,ce adăpostea mormintele domnului Neagoe Basarab și al doamnei Despina,biserica,,Sfântul Nicolae Domnesc”,unde fusese descopeerit mormântul lui Basarab-vodă.Ghidul le-a dat toate informațiile,iar elevii îl ironizează pe profesorul suplinitor.La întoarcere,băieții se distrează în tren,este tras semnalul de alarmă,dar nimeni nu știe cine a făcut gestul.La liceu,profesorul,,Attila”îi interoghează pe elevi,în scris,punându-le întrebări despre purtarea lor în excursie.Apoi sunt chemați la cancelarie și primul intră chiar Băjenaru,nelămurit și el și colegii de ce este primul chemat,și,,băiețașul”,cum îi spune directorul nu lămurește nicio situație,află numai că suplinitorul era nepotul unui inspector general.După câteva anchete,s-a convocat conferința profesorilor ce predau la clasa lor și băieții au susținerea Barosanului-dirigintele lor,a lui Attila. În cele din urmă s-a cerut avizul Ministerului Instrucțiunii Publice,care a hotărât că ,,toţi cei care fuseserăm la Curtea de Argeş şi părăsiserăm hotelul eram eliminaţi pînă la sfîrşitul anului şcolar cu drept de examen particular”. Attila și ceilalți profesori s-au purtat corect la ore față de elevi,care erau acum de o mare seriozitate, indiferent de materie.

CAPITOLUL XIV,,CLASA a Ixa MODERNĂ

  Uimiți de hotărâre,profesorii își iau rămas bun și le dă câteva îndrumări.Liceul îi înscrie la examen,iar probele încep chiar a doua zi la Seminarul Pe dagogic Universitar Titu Maiorescu.Toți erau într-o situație dificilă: deși terminaseră clasa a VIIIa,trebuia să dea examen la toate materiile-scris și oral-cu alți profesori,venind cu o tristă faimă,ce strica și reputația liceului Lazăr.Dar Barosanul,dirigintele,vorbește cu unii profesori din Seminar despre situația elevilor săi,în timp ce directorul Jujucă cere ca elevii,,să fie trântiți”,ceea ce l-a indignat chiar pe directorul Seminarului.Alături de ei au intrat și elevii,,particulari”,fete și băieți.Examenul de latină a mers foarte bine,la Germană a fost catastrofă,profesorul dicta și din când în când spunea cuvântul,,Komma”-virgulă-neînțeles de nimeni. În cele din urmă examenul s-a terminat cu rezultate bune,au rămas doar câțiva corijenți la Matematică și Franceză,spre disperararea directorului.Jujucă,care cere ca elevii să se întoarcă la Liceul Lazăr,pentru a da bacalaureatul.Directorul Seminarului îl refuză cu hotărâre.

Bucurie mare:la afișarea rezultatelor văd că nu rămăsese nimeni repetentdin clasa lor;cel care-i felicită este chiar dirigintele Barosanu.La bacalaureat sunt repartizați la Liceu,,Sf.Sava”,unde se simt înțeleși și protejați de faimosul profesor de Limba Română,Ștefan Pop.

CAPITOLUL XV,, VINGT ANS APRES” 

  Amintirile acestea i se derulează ca un vis plăcut lui Băjenaru care este descoperit de colegi pe o bancă,în fața liceului.Își recunoaște colegii:Nicu și Costache și intră în liceul aproape neschimbat,dar unii colegi care-i întâmpină cu bucurie sunt de nerecunoscut.Înainte de intrarea dirigintelui,se schimbă impresii,întrebări,că doar în 20 de ani s-au schimbat multe.În clasă intră foștii profesori: Barosanul, Attila, Dinu, Radian, Stoiceseu,Todor.Se strigă catalogulși fiecare fost elev spune ceva despre el;unii au meserii onorabile,Băjenaru este profesor de Limba Română,unii însă au pleca definitiv din această lume.Discursul dirigintelui este emoționant,lăudând sacrificul elvilor-eroi.

Fostul elev,acum profesorul Băjenaru înțelege că a venit momentul despărțirii de anii ce nu se vor mai întoarce.Își ia,,rămas bun”de la liceul în care a învățat,de la anii adolescenței,de la colegii-liceeni de odinioară,de la profesorii pe care i-a stimat și îndrăgit,de la vârsta,care nu se va întoarce...

                             mărturisirea autorului:

,, La zece ani de la terminarea liceului, ne-am întâlnit la Monte Carlo, restaurantul care era în Cișmigiu. Colegii au început să-și amintească diferite întâmplări hazlii, diferite pozne făcute profesorilor și firește că dintre toți eu povesteam cel mai mult întrucât eram eroul întâmplărilor. Într-o zi, Matei Păunescu, șeful echipei de oină, cei care au citit Cișmigiul cunosc acest cuvânt, mi-a spus: „Băjenarule, ce-ar fi să te-apuci să scrii astea, fiindcă sunt foarte interesante și uneori instructive. Apucă-te și scrie!” Și m-am apucat să scriu. Mai greu a fost cu titlul, trebuie să vă spun că aproape trei zile am stat cu tocul în mână, înmuindu-l în cerneală, uscându-se cerneala, fără să știu cum să-ncep. Mi-a fost foarte greu. l-am visat pe Neagu, am visat că-i spuneam: “Neagule, ce titlu crezi tu că ar fi mai potrivit pentru cartea mea de amintiri de la Liceul Lazăr?” Și el mi-a răspuns foarte… așa, sincer: “Măi, cred că cel mai potrivit titlu e Cișmigiu et compania, că Cișmigiu le cuprinde pe toate, și liceul Lazăr, și teatrul activității voastre extrașcolare”, a spus el cu surâsul pe care știți că-l are. Și atunci mi-am botezat cartea ,,Cișmigiu et compania”, Neagu Rădulescu fiind nașul ei în vis”.

„Și profesorii de astăzi au fost ieri elevi”, cuvintele pe care Grigore Băjenaru le-a scris pe prima pagină a îndrăgitului volum au o semnificație, după cum mărturisește el însuși: „M-am gândit la foarte mulți profesori care au uitat că au fost cândva elevi și-au uitat că au făcut cândva năzdrăvanii în genul acelora făcute de noi în ,,Cișmigiu&comp.” sau mai bine zis la Liceul Lazăr, năzbâtii, șotii nevinovate cele mai multe. Am păstrat în amintire câteva figuri de profesori, adevărate personalități didactice, figuri vii, luminoase, cum au fost Stere Enăchescu poreclit de noi Barosanul, Grigore Niculescu de Istorie, poreclit Attila, Aurel Dinu, profesorul Camil Petrescu, Mihai Stoicescu și alții. În această categorie de profesori este și Dimitrie Caracostea, un mare professor”.

    (Grigore Băjenaru este autorul mai multor scrieri istorice: „Banul Mărăcine”, „Inelul lui Dragoș-Vodă” „Cerbii lui Mihai-Vodă”, dar și al romanului ,,Bună dimineața, băieți!”, inspirat din viața sa de profesor.)

 

 

 

 

.