compunere---Călător prin munți

 

Merg cu greu pe o cărare de munte,fără dor de urcuș, împreună cu fratele meu,sportiv,bunicul,alpinist cândva.Ei doi vorbesc despre sfinxul din Egipt,cel de la Cerna și ajungem în fața unei pietre cu chip de om, săpat în stâncă,îmi pare că mă privește cu ochii larg deschiși, are o înfățișare mândră, cu căciula moale pe creștet, cu vârful îndreptat înainte. Îmi place bărbia lui hotărâtă,îmi spun.

   De după ciudata piatră apare așa deodată un om bărbos cu un toiag și cu o căciulă ca a pietrei cioplite.Mă simt puțin înfiorat și-i ascult vorba prietenoasă,ne povestește că demult aici  la poalele pietrei,a chipului acesta se practicau ritualuri,se vorbea cu zeii ori se făceau inițieri și sacrificii. Aici, mai mult ca în orice loc, există veșnicia.

  Ne așezăm pe pietrișul cald și simt că niște unde îmi inundă trupul,nu sunt obosit,nu sunt trist,iar bătrânul îmi zâmbește tainic. Iar eu parcă ascult vântul împreună cu Babele - stranii făpturi de piatră ce stau la taifas în apropierea Sfinxului.Mă întreb cum priveau dacii pietrele acestea.Îl întreb pe bătrân de ce un munte se numește Omul,iar bătrânul ne povestește că o dată pe an la asfințit de noiembrie, una din stâncile din apropierea vârfului își lasă umbra pe platou. Profilul stâncii desenează o umbră a unui om,se spune că stă de veghe unui altar a lui Zamolxe,zeul dacilor,care-și avea tronul pe stânca cea mai înaltă,de acolo oficia ritualuri. E un munte vrăjit, un munte tainic, un munte ascuns,în adâncurile căruia sunt strânse comori.Închid ochii și văd zimbrii ce sălășluiau pe aici alături de cerbul sălbatic, cel negru si iute de picior.

   Unde se odihnește bătrânul acesta ciudat,ne întrebăm,iar el ne arată un loc-poiana Sfârșitul Lumii.E vorba de o lume ce începe în ochiul Sfinxului și se sfârșește în norii de sub tălpile zeilor daci.Ne povestește despre  locuri pe care le colindă: Podul cu Florile, Piatra Arsă, Vârful cu Dor. Ce dor atât de fierbinte a dat numele unei văi, unui izvor și unui vârf printr-o numire atât de străveche înmiresmată? Nu este Vârful Dorului, ci e Vârful cu Dor,un dor mai tare decât moartea, un dor veșnic, încremenit în piatră. Poate sufletul străbunilor care geme, uitat, poate dorul de vremurile când zeii umblau cu tălpile goale pe pajiștile acestui munte,locuri sacre,iar dacii vorbeau cu zeii la poalele Sfinxului și deveneau nemuritori,bând apa vie din izvoarele ce năvăleau dinir-o peșteră.

   El,bătrânul,trăiește printre  fenomene din aceste locuri,se bucură de  curcubee strălucitoare în plin soare, fără să fi plouat înainte, de lumini ciudate, fulgere, scântei.Povestește și ochii lui par lumini ca de artificii...ciudat!!!

   Face o roată cu bățul lui și ne arată că peste tot,pe lângă noi sunt oameni, oameni care au devenit una cu pă­mântul pe care l-au slujit şi iubit, oameni care acum sunt flori, fân şi copaci, oa­meni care se înalţă spre cer, oameni peste care s-a cosit, oameni care vor fi acoperiţi de frunze, oa­meni peste care se va aşterne zăpada, oameni din care răsare iarba.

   Îl urmăm spre gura de rai, printre copacii care şuşoteasc, frunzele se lasă dezmierdate de vânt, se apleacă spre noi şi ne vorbesc într-o limbă ne­ştiută. Trecem mai depar­te, printr-o poartă deasă, de abur, tăcută, vie, neli­niştitoare. O vamă de văz­duh cu miros de ploaie.  

   Trebuie să treci prin vămile de abur ale pădurii, trebuie să simţi vântul cum se înteţeşte, trebuie să asculţi pădu­rea cum îţi vorbeşte, trebuie să simţi cu toată inima ta că ploaia te-a aşteptat, ca să te întâm­pine când intri aici. Şi intri.Îl urmăm pe bătrânul dac  încet, tăcuţi, în tihnă spre poarta de dincolo de lume...o mână nevăzută ne oprește,noi trebuie să rămânem aici,pe pământ!

             Toți trei ne întrebăm într-un glas:cine-a fost bătrânul dac?poate el,mărețul....poate.....

 

 

 

 

compunere---Cireșul înflorit

Pe potecile neumblate ne ur­mează stoluri jucăuşe de pă­sări care ciripesc cu glasuri vesele. Pătrundem eu și bunicul încet în pădure, şi păsă­rile ne urmea­ză, zburând pe deasupra noas­tră, alergându-se printre mesteceni înfrunziţi. Soarele încălzeşte uşor şi simt cum în lumina lui, ar­borii încep să freamăte. Adie un vânticel subţire şi încă rece, care ne învăluie cu mirosul umed al pădurii, mirosul frunzelor uscate din toamna trecută.  Păsările sunt încă lângă noi, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit.  Pe cerul albastru-albastru strălu­ceşte în soarele amiezii un norişor alb. În aer s-au ridicat gâze ce par să se mişte fără o direcţie anume: sunt doar bu­curoase de căldură, se zbenguie în aerul primăverii. Chiar lân­gă piciorul meu, o al­bină a găsit fericită o floare de bujor ușor parfumat.În față mi-a apărut cireșul înflorit, poate că, dacă aş fi închis ochii, l-aş fi găsit și eu. Să merg, cu ochii închişi, dus de aburul acela de par­fum dulce-amărui, delicat şi profund. Poate îl gă­seam doar ascultând zecile de gâze mici, ce lăsau în urmă, ca nişte firişoare invizibile, zumzetul lor, pentru a deveni în jurul lui o vibraţie veselă şi neîn­treruptă. Dar înainte să-i simt adierile, l-am văzut. Era acolo, un pic înclinat, cu o coroană roz,rotundă,de flori: primul cireș înflorit din an. Era ca un soare strălucitor. M-am apropiat şi m-am alăturat şi eu şleahtei de albine, gâze şi musculiţe ce se învârteau înnebunite de fericire în jurul glo­bu­lui rozaliu de flori. Câteva păsăruici venite, neştiind ce altceva să facă de bucurie, săreau de pe o cren­guţă pe alta, cântând şi ciripind. Fără îndoială era momentul de glorie al cire­şu­lui.Acum este vedeta poienei,a primăverii. Şi, cu bunăvoinţa celui mai puter­nic,lasă gâzele ameţite de parfumul şi strălucirea lui să se odihnească, din când în când, pe câte-o floare din crengile lui, înainte de a-şi relua zborul rotund şi euforic. Ne lasă pe noi,colindătorii pădurii, să ne odihnim privirea pe el, să ne încăm din frumuse­ţea lui pură. Nu, nu era doar bunăvoinţă din partea lui, era iubire necon­diţionată, revărsată prin fiecare floare deschisă, prin fiecare petală,ca o lumină ce se lasă atinsă. În mod ciudat, toţi cei aflaţi în jurul lui, oameni, păsări sau gâze, îi răspundeam cu acelaşi fel de iubire.

Crezi că poveștile te pot ajuta să treci peste momente dificile? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând fragmentul din jurnalul lui Emil Racoviță.(test 1-antrenament)

 

    ,, Ca umbre ne târâm în neîntreruptul întuneric, prin nămolul de omăt ce viscolul clădea pe puntea corabiei. În mohorâtele cabine, ghemuiți lângă sobă, legam în lungi povești, prin firul amintirii, ceea ce aveam cu ceea ce lăsasem în țara soarelui, departe. Ori, în galbena lumină a lămpii, răsfoiam cu dor cărți ce ne vorbeau de soare și iubire. Iar afară, în veci, urgie. Prin înaltele catarge vântul șuiera năprasnic, lemnul înghețat trosnea, [...] prin plăcile lanului de gheață lung cutremur se transmitea corabiei strânse între ele și de vaiet jalnic suna banchiza întreag”....

Cred că prin cărțile de povești lumea are de la început multe și tainice dimensiuni. Poveștile lui Grimm,ale lui Ispirescu,Andersen,Creangă,Sadoveanu îmi stau alături. Așadar am știut de la bun început că, oricât de frumoase sunt cuvintele și ilustrațiile -niște minunății, poveștile se pot termina și bine și rău. Imaginația și poezia, și morala, și dragostea, și cruzimea lumii sunt în povești.

Prin cele cu personaje-copii am învățat să-mi trăiesc vârsta conștient, să mă bucur de ea, s-o valorific la maximum, ca în,, Aventurile lui Tom Sawyer” sau în ,,Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain. Dar îmi plac și aventurile despre și cu oameni mari. Așa că a salva mândrul neam al apașilor de intruziunea omului alb care bea apă de foc și împușcă bizonii doar ca să se distreze, a te împotrivi construcției drumului de fier care taie proprietățile pieilor roșii e o misiune pe care un copil știe s-o ia în serios.,, Winnetou” de Karl May mi-a dat doi prieteni-model: cea mai vitează căpetenie a apașilor care a existat vreodată, un bărbat frumos, cu ochi blânzi și suflet nobil, dimpreună cu prietenul lui, Old Shatterhand, modestia și generozitatea întruchipate. Iar ,,Cei trei muschetari” de Dumas,care erau patru, mi-au dat ideea de echipă unită, cu prieteni imbatabili, deși perfect diferiți între ei; Athos este favoritul meu.

M-am întâlnit foarte devreme cu ,,Micul prinț”de Antoine de Saint-Exupéry, l-am recitit de multe ori, până când aproape l-am învățat pe dinafară. Lumea a devenit o serie de mici povești cu tâlc, care mă  fac să zâmbesc ușor melancolic: „Te rog, desenează-mi o oaie!” Acum știu că povestea a fost generată de o tragedie: un frate mai mic al autorului, care a murit.

 Lumea poveștilor îmi trezește curiozitatea și îmi face poftă de viață.De la întâmplările  neașteptate, personaje fantastice și eroi care mă captivează și fascinează prin ideile lor, altruismul de care dau dovadă și curajul de neimaginat pot învăța să trec peste dureri și greutăți. Când simt că nu am destulă experiență sau suficient timp și am nevoie de ajutor pot  apela la albinele si furnicile lui Harap-Alb, la Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, cu alte cuvinte: prietenii meii, familia ale căror calități mă pot ajuta la găsirea soluțiilor ce vin în întâmpinarea nevoilor mele. Fiecare persoană este unică și îmi modelează personalitatea,mă ajută într-un anumit fel. Poveștile mă învață că toate situațiile cu care mă confrunt, pozitive sau mai puțin plăcute, au menirea de a mă întări. Orice experiență dificilă are o încheiere. Important este să învăț  din ea și să reușesc să mă adaptez constant la schimbări, însă fără a renunța la zâmbet, bună dispoziție,speranță....și astfel voi învinge orice greutate!!!

 

Imaginează-ți că ești în vacanță, la bunicii tăi. Scrie un text narativ, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să prezinți reîntâlnirea cu cineva drag, pe care nu l-ai văzut de foarte mult timp, incluzând o secvență dialogată, de minimum patru replici, și una descriptivă, de minimum 30 de cuvinte.

 

Intru așa singur în curtea umbrită și-l văd ridicat cu mult dea­supra celorlalți copaci. Era mai înalt decât stejarul de-alături,un copac bătrân și totuși viguros decât cireşul încărcat de flori. Îl întreceau numai teii care străjuiau intrarea în grădină. Fără să mă vadă bunicul,care sigur mă va descoperi,mă adăpostesc sub el,copacul bătrân şi privesc cum cad câteva picături de apă, în care se oglindește cerul înseninat. Îşi întindea ramurile pline de frunzișoare ca un salut. Îl priveam cu milă...era bătrân cu multe ra­muri uscate, răsucite ciu­dat ca un evantai. Mă uitam, ca să-i înţeleg tristeţea. Așa bătrân cum era,vedeam speranța că prin frunzele pe care le mai avea va mai apuca încă o toamnă, o ultimă încercare înainte de sfârșit.în curtea aceea era totuși seniorul.

-Ți-a fost dor de copaci,de flori,de verde,nu-i așa?

Am tresărit la vorbele spuse încet,la mâna pe care am simțit-o mângâindu-mi capul.Era moș Petrea,prietenul bunicului,pe care nu-l mai văzusem de câteva veri.Ce reîntâlnire plăcută!

-Unde-ai fost, moșule,pe ce cărări necunoscute ai umblat?

-Am fost sus în munte,s-aud liniștea,iarba, bon­darii.

-Și cum se-aude liniștea?

-Așa ca o înfiorare a vântului ce se strecoară printre frunzele abia ieșite din muguri.Acolo l-am întâlnit pe regele cerbilor, cel cu stea în frunte,cu coarne frumoase,cu ochii mari şi negri. 

Moșul îmi vorbeşte cu ochii închişi, de parcă s-ar înfiora de ceea ce a văzut cândva. Îmi spune că toți copacii au un suflet al lor,că primesc ajutor din fundul pământului,că ei se roagă în singurătatea nopților senine.Apoi face un semn ca o cruce spre pomul meu cel bătrân și pleacă.L-am strigat și-am alergat să-l prind din urmă,mi-era dor de poveștile lui,de glasul,de râsul lui ca o șoaptă,de felul în care -și ridica ochii spre cer.El și cu bunicul erau pentru mine o altă lume,era timpul fără griji,era mirosul primăverii,era clipa de sărbătoare.Nu l-am ajuns,plecase...iar bunica mi-a dat,zâmbind,un măr roșu ca un ou de Paște...era de la moșul meu.

Peste câteva zile vacanța se va sfârși,iar eu voi aștepta vești de la copacul cel bătrân,de la moș Petrea,de la bunici....La plecare văd ramurile copacului,mâinile bunicilor salutându-mă,iar eu le  înțeleg freamătul:,,suntem aici, iar tu,băiete,învață de la noi,bătrânii,să ai putere în fața greutăților”....

 

Asociază fragmentul din „Cartea cu Apolodor” de Gellu Naum cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară=test de antrenament

 

Asemenea lui Apolodor,pinguinul din ținuturile arctice,tenorul,tăcut și trist ce-și găsise adăpost pe un țărm în drum spre locurile de care îi este dor,Fram,ursul polar, pleacă și el de la circ spre lumea ghețurilor cu dorul de a-și regăsi lumea de unde fusese smuls.Amândouă ființele sunt purtate de un vapor.Ființe triste:Apolodor este dezorientat și-și plânge singurătatea,dar pleacă spre locurile lui,însoțit de regretele prietenilor cu un pescador;Fram pleacă condus și el cu regrete,călătorește și ajunge pe un vapor de pasageri.Este izolat într-o cușcă și eliberat la insistențele călătorilor.Sunt întâmpinați de o vreme rece cu viscol,cu vânt aspru.Amândoi ajung printre ghețari și sunt nerăbdători să revadă locurile dorite.La sosire sunt întâmpinați de o vreme rece cu fulgi de gheață,viscol.Apolodor este întâmpinat cu prietenie de toată familia de pinguini,este o adevărată sărbătoare.Fram însă se simte străin în locurile înghețate,nu este întâmpinat de nimeni,nu cunoaște vietățile ,iar o întâlnire cu un urs polar îl dezamăgește.Ambii cunoscuseră în locuri străine prietenia oamenilor,a altor vietăți.Amândoi sunt fiii rătăciți,departe de locurile și cei apropiați,de familie,au simțit o chemare,un dor,au simțit că acasă este  este locul în care se regăsesc,este scena adevărată a vieții, este acolo unde e locul dorului. 

(puteam să fac și o altă asociere cu scena regăsirii dintre prinț și cerșetorul di romanul lui Mark Twain )

 

Am mers pe Golgota... parcă a fost ieri..............

 

Eram și eu în mulțime, atunci când duceai lemnul acela greu în spate. Priveam la tine cum te chinui, priveam la cei care te urmau, în alai: unii te compătimeau, alții – neștiutorii - se bucurau, râdeau, alții te vedeau ca pe un osândit oarecare.Tu singur ȘTIAI... Și n-ai făcut nimic, ca să-i împiedici. Mă vei întreba ce am făcut eu. Eu, simplul privitor prin timp. Eu? Eu - nu știam.Mergeam pe lângă tine și nu știam... cine esti cu adevărat, ce poți face pentru mine, pentru cel care te batjocorește sau pentru cel care te biciuiește. Ce e mai important: cuvântul sau tăcerea? E bine că am tăcut sau trebuia să mă răzvrătesc, să strig la cei care te chinuiau? Femeia aceea cu mâna la gură și ochii măriți de spaimă și de durere îți era mamă? Știa și ea, nu-i așa, ȘTIA?! Eu nu îți eram prieten, pentru că nu știam pe deplin cine ești. Mi-era doar milă de tine, pentru că erai un om, la fel ca mine și ca acela care râdea și ca acela care te chinuia. Și auzisem că făcuseși doar bine: pe unii i-ai vindecat, pe alții i-ai ridicat din morți, din alții ai scos răul. Dar Tu erai condamnatul! Ce puteam face? Puteam să te salvăm, dacă ne adunam mai mulți și dădeam mărturie pentru faptele tale bune? Dar.......           

                    Au trecut mulți ani de-atunci.

Nici timpul nu mai e același și nici oamenii. Ai văzut? Acum, lunile trec precum anii, iar săptămânile ca zilele. Acum e lumină și peste câteva clipe - seară.

Eu? Sunt același om simplu, dar poate mai schimbat.Astăzi știu bine cine ești,câteodată îți vorbesc, te întreb, mă sfătuiesc cu tine, te chem, alteori te cert. Deseori te port în gând. De ce e altfel astăzi, mă vei întreba? Că doar n-am făcut nimic atunci când eram lângă Tine, pe Drumul Crucii. M-am schimbat? Am înțeles că fără tine orice drum devine o Golgotă? Că sprijinit de mâna ta, crucea pe care o ducem e mai ușoară?

           Acum știu sigur: te-am primit în sufletul meu, te-am lăsat să-mi conduci viața și vei fi mereu cu mine.Tu n-ai plecat de lângă mine, când mi-a fost greu, n-ai spus: ,,nu știu”,n-ai întors capul în altă parte, mi-ai pus mâna pe umăr în liniște, iar crucea din spatele meu s-a sprijinit pe mâna Ta și nu i-am mai simțit greutatea. Tu mergi alături de mine și nu-mi ceri nimic.

          Peste puține zile, vei învia din nou, ca acum două mii de ani, ca acum o mie, ca anul trecut și ca anul viitor. Vei apărea în lume și vei fi preaslăvit. Ce pot face, totuși, pentru Tine? Voi fi în aceeași mulțime, în liniște, îți voi privi cu durere calvarul, dar acum, știind cine ești, voi striga alături de toți:                        ,,Hristos a înviat!"

                                         Hristos a înviat în firul ierbii,
                                         A înviat Hristos în Adevăr;
                                         în poienița-n care zburdă cerbii,
                                         în florile de piersic și de măr.
                                         în stupii de albină fără greș,
                                         în vântul care suflă mângâios
                                         în ramura-nflorită de cireș...

                                                                       HRISTOS  A  ÎNVIAT!!!!!!!!!!

 

 

         

vin FLORIILE !!!!!!!!!

 

Norii se scurg împreună de pevârfurile pomilor în floare.. Un murmur crește din pământ și face mugurii să crape, cerul să se învârtă. Soarele e un vârtej luminos printre nori. Primăvara atârnă în aer și toată suflarea așteaptă... Viaţa rămâne o minune unică, ire­petabilă! Şi pentru că, de-acolo de sus, Dumnezeu ştie prea bine ce se petrece în sufletele noastre ne trimite - pentru a câta oară? - vestea milosti­ve­niei Lui. Vestea asta are forma trandafirie a pomilor înfloriţi, are mi­reas­ma ameţi­toa­re a nar­ciselor, a zambilelor, are nua­nţa,,verdelui crud" al ierbii. Vestea asta are în­ţelesul Reînvierii şi al Paş­telui. Natura, creaţie divină ca şi noi, ne întinde mâna şi ne ajută să sperăm. Mesageră a lui Dum­nezeu, ea, me­reu glorioasa Natură, ne ia de mână şi ne în­deam­nă să pri­vim în sus, înspre copacii înfloriţi şi înspre Ce­rul auriu şi călduţ, îndemnându-ne să cân­tăm.

Vin Floriile cu soare și soarele cu Florii....este marea sărbătoare a intrării lui Iisus în Ierusalim, când mulțimile L-au recunoscut și L-au primit în triumf ca pe un rege.

             Ultima zi luminoasă, înaintea cumplitului martiriu de pe Golgota.

Florile sunt venite din raiul primordial, ca miresmele și culorile lor, fragilitatea lor puternică au fost lăsate s ne însoțească în această sărbătoare.

Când începe Săptămâna Mare, lumea în­trea­gă pare că intră în anotimpul tăcerii. Toate sunt acoperite de-un văl de taină şi de-o lumină smerită, ce parcă nu îndrăzneşte să stră­lucească deplin, în faţa mult aşteptatei Lumini a Învierii. Drumurile şi gândurile noastre pornesc, mai mult decât altădată, către Golgota şi către Iisus. El a dus singur crucile noastre şi a băut pentru toţi paha­rul amărăciunii, într-o singurătate şi o tristeţe fără de veac, aşa cum n-au mai fost niciodată în lume, nici înainte şi nici de atunci.

Săptămâna aceasta aflată în pragul Învierii este cea mai grea din toată Primăvara şi în­seamnă mai mult decât o ieşire din iarna păcatelor noastre. Iar amintirile despre zilele copilăriei, în care se deschideau primii muguri ai credinţei, sunt însoţite de bucuria aşteptării Învierii, a vieţii veşnice,,cu moartea pre moarte căl­când”. Lu­mi­na sfântă adu­să aca­­să, ferită de vânt între palme, dru­mul către bise­ri­că, pe sub stelele nopţii, este o mare bucurie aşteptată în­de­lung an de an. Niciun gând rău, nicio teamă, niciun regret, nicio frus­tra­re, nicio grijă, nicio ambiţie nu şi-au gă­sit loc în noi. Ci nu­mai certitudinea ca­re îmi dă o în­cre­dere nemăr­ginită în toate zilele care vor urma şi veselia care mă face  să iu­besc totul. 

 

Au înflorit magnoliile.... voi lega întot­deauna florile ei delicate, de speranța și de bucuria de a mă întâlni cu primăvara....

 

poezia,,Trei fețe”de Lucian Blaga

Copilul râde:
„Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
„Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!”

Poezia „Trei feţe”de Lucian Blaga este un joc de cuvinte ;cuvintele fiecărei vârste sunt aceleași,dar puse în altă ordine;sunt trei fețe ale aceluiași adevăr ce  ilustrează nivelurile de realitate prin cele trei forme de cunoaştere :jocul, iubirea, înţelepciunea, care se potenţializează simultan şi se actualizează pe rând, la fiecare vârstă :copilul, tânărul, bătrânul, pe niveluri diferite.

Tema acestei opere lirice este condiţia umană, privită prin trei perspective: cea a copilului, care abia începe a simți, a percepe viața și a cunoaște lumea din jur, a tânărului, care e un explorator, inclusiv pe tărâmul iubirii şi a bătrânului,trecut prin încercările vieții cu un bagaj suficient de cunoștințe și experiențe acumulate.

Autorul sintetizează viața omului ca pe o combinație în creștere a trei factori, de egală importanță::Jocul, urmat de Iubire și în final Înțelepciunea.

                                 Prima voce lirică este cea a copilului:
„Copilul râde: Înțelepciunea şi iubirea mea e jocul!”

Compararea înţelepciunii şi a iubirii cu un joc pune în evidenţă faptul că jocul aparţine şi laturii cunoașterii omului, dar şi a celeiemotive,sentimentale. Prin acestă cunoaștere a realităţii, copilul explorează universul înconjurător, se înțelege pe sine,îşi exprimă convingerile,învață despre cum funcţionează societatea şi despre legile vieții.Prin  joc pricepe că este o fiinţă socială ,învăță să diferențieze  Binele de Rău.. 

                                 A doua voce lirică este a tinerilor, care încearcă să cunoască dragostea adevărată,,cântă”,apoi o mărturisesc. Tânărul este entuziast, cântă, își descoperă înțelepciunea și se joacă, iubind,o parte din jocul copilăriei se păstreaă,o parte,nu.Joculevoluează:din jocul simplu,inocent ia naștere jocul sentimental. Dragostea este liantul, ce unește lumea, un veritabil izvor de zidire și naștere, face posibilă unirea chiar și a  caracterelor opuse, care la prima vedere nu au nimic în comun, însă, în dragoste -contrariile se atrag;este conexiunea specială între oameni la nivel de emoție, sentiment și trăire. 

                                  Bătrânul tace, a trecut prin viață, știe ce înseamnă jocul copilăriei,al dragostei,a cunoscut iubirea,deosebirea binelui de rău și a devenit înțelept.Pe bătrțn îl caracterizează tăcerea,este un răspuns mai bun decât un cuvânt;înțelepciunea e plăcerea de a gusta din cunoaștere.

  Se observă că accentul cade diferit pe un anumit cuvânt: jocul devine iubire ,iubind și trăind omul capătă înțelepciune.

    Sunt folosite trei aspecte din cotidianul omului, ca să descrie parcursul vieții pământești. Prin mesajul acestei poezii ,Lucian Blaga subliniază cele trei fețe ale vieții :copilăria cu jocul, iubirea învățată în tinerețe şi înţelepciunea ce consideră tăcerea o virtute.

  Cele trei maxime ale vârstelor sunt expresive ,cuvinte ce alcătuiesc definiții simple,devenite maxime,cugetări.Verbele,,râde,cântă,tace”exprimă manifestări ale omului care trece prin vârstele vieții,iar substantivele definesc  timpurile vieții și cunoașterea realității prin joc,iubire ,gândire.,înțelegerea și judecarea lucrurilor.

 

poezia,,Rondelul meu”de Alexandru Macedonski

 

,,Când am fost ura am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârșire
Sunt mare, că mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Ești mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ți-este inima iubire,
Când ți-este sufletul iertare.

știu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viața trecem în neștire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriștea cât de mare,

            Și înălțarea e-n iertare.”

  Titlul este format din cuvântul:,,rondel”,care precizează specia literară cu formă fixă, alcătuită din 13 versuri distribuite în 3 catrene şi un vers liber,separat,cu rol de concluzie(numele ,,rondel" vine de la adjectivul „rond”(rotund), deoarece are drept caracteristică reluarea unuia sau a două versuri sub forma de refren, pe parcursul întregii poezii.);adjectivul posesiv,,meu”arată că poezia îi aparține.

Tema poeziei este iubirea considerată de eul liric modalitatea de a atinge echilibrul vieții,este un elogiu adus sentimentului de iubire

  În cele trei strofe,iubirea și ura sunt prezentate ca stări ale eului liric,redând astfel stările extreme ale fiecărui om.

   Poezia ,,Rondelul meu" se situează opus față de ,,ură",poetul identificându-se cu sentimentul de iubire,este un monologul liric,mărturisirea poetului care observă.

   Prima strofă debutează cu o afirmație:„Când am fost ură am fost mare”, formulată din punctul de vedere al unui sentiment personificat,omul a trăit,a existat ca o ,,ură”,o antipatie profundă, nestăpânită,care i-a dat mândrie,strălucire.Versul care urmează începe cu conjuncția,,dar”care schimbă sensul trăirii,în prezent,,astăzi”,și-a transformat ființa în iubire.Repetiția,,sunt mare, căci mă simt iubire”accentuează trăirea cu intensitate a iubirii,a sentimentului intens de afecțiune profundă.

Expresia,,sunt mare”arată importanța,însemnătatea deosebită căpătată de omul ce poate trece prin sentimentele umane: de la ură la iubire.

  Omul ce nu cunoaște,,îndurarea,iertarea,crede în măreția,importanța lui,dar inima plină de iubirea îi înalță,,firea”,natura,caracterul,iar iertarea este calea sufletului spre libertate. Sentimentul de iubire este înălțător, ducând la descătușarea energiei negative a ființei.

  Poetul recunoaște că a trecut prin ispitele vieții:ură,deznădejde,disperare,dar iubirea l-a salvat.Vede în sentimentul iubirii creșterea în suflet spre cunoașterea binelui și a adevărului.Viața e plină de greutăți,de aceea poetul vede în iubire o sursa de regenerare,reînnoire,de înălțare a sufletului în spațiile marilor spirite. Sufletul, văzut ca o ,,iertare" a răului în neînțelegerile vieții este principala cale de salvare a omului,,iertarea” este speranța de mâmtuire a omului,de ieșire din durere și din încercările grele ce se abat în viață.Și-a găsit alinarea în iubire în ciuda primejdiilor,a încercărilor,pentru că,, înălțarea e-n iertare”,în lumină,  iertarea schimbă în bine orice suflet, orice minte. Iertarea este prima virtute ce izvorăște din iubire, este urmarea iubirii curate.
                     Știu: toate sunt o-ndurerare,
                       Prin viață trecem în neștire,
                         Dar mângâierea e-n iubire,
                           De-ar fi restriștea cât de mare,
                                Și înălțarea e-n iertare."
Prezenţa eului liric în poezie este evidentă prin pronumele,verbele la persoana I „mă, mine,am fost,simt”sau autoadresarea în monologul poetic prin  pronumele,verbele la persoana a IIa:,,te,ți,ești,ridici”.Substantivele:iubire,inimă,suflet sunt din limbajul iubirii,iar ,,uitare,îndurare,iertare”-cuvinte ale milei,compasiunii,înțelegerii; ,,înălțarea”arată demnitatea cea mai mare pe care omul o poate avea,este drumul ajungerii la ideal.  

   Cunoșterea de sine este un proces individual,este ca o călătorie spre lumea interioară a ființei. Cunoașterea de sine este un proces care vizează auto-studiul și înțelegerea de sine. Este necesar ca o persoană să se înțeleagă pe sine și lumea din jurul lui. Ce se întâmplă? De ce trăiește? Care este scopul existenței? Înțelegerea propriilor caracteristici, a ta, a prezentului. Această înțelegere și cunoaștere apare în procesul vieții. Începe în copilărie. O persoană devine mai experimentată, începe să înțeleagă mai bine pe sine și lumea din jurul lui. Este important să se dezvolte constant în acest proces.

    Imaginea de sine se referă la totalitatea percepțiilor privind abilitățile, atitudinile și comportamentele personale. Poate fi înțeleasă ca o reprezentare mentală a propriei persoane sau ca o structură organizată de cunoștințe declarative despre sine care conduce comportamentul social, acțiunile întreprinse. Imaginea de sine presupune conștientizarea a „ cine sunt eu” și a „ ce pot să fac eu” și în funcție de aceasta este influențată atât percepția lumii, cât și a propriilor comportamente. O persoană cu o imagine de sine săracă sau negativă va tinde să gândească, să simtă și să se comporte negativ. Imaginea de sine- EUL- nu este o structură omogenă și singulară. În cadrul imaginii de sine facem distincție între Eul( sinele) real, Eul(sinele) viitor și Eul ( sinele) ideal.

 

 

 

Mihail Sebastian, ,,Jocul de-a vacanța” (pag.184)

                           scena XII ---CORINA, JEFF și, pe șezlong, ȘTEFAN

   Dialogul dramatic este principalul mod de expunere.În acestă scenă cele două personaje:Corina și Jeff  schimbă replici într-un ritm viu. Așezată comod pe pernele unui divan,Corina se adresează lui Jeff cu vorbe prietenoase,încântată,recunoaște cu plăcere că băiatul este tânăr, și-ar fi dorit un frate asemănător.Îi spune,,tu”,iar Jeff este încântat,mai ales că el a fost cel care a așteptat-o și a condus-o spre casă.Corina înțelege că între ei este o diferență,de aceea Jeff îi spune,,dumneavoastră”,apoi își reamintește dialogul dintre ei, când s-au întâlnit la venirea ei.Fără să observe emoția băiatului, îl întreabă dacă știe unde este Civita Vecchia?

   Pentru că Jeff nu știe,îi spune că este un port la Mediterana și-l invită să deseneze harta mării.Ca într-o lecție de geografie Jeff enumeră locuri: Capul Finister,Peninsula Iberică, Strâmtoarea Gibraltar, Italia, Golful Genua, Golful Neapole.Corina îl urmărește și-l încurajează să deseneze, până în momentul în care ajung la portul dorit,este o modalitate de a evada din cotidian,din viața obișnuită,trăiește itinerariul ca pe o realitate.

  Prin caracterizare indirectă, din vorbele personajelor, li se poate deduce un sumar portret moral:Corina este veselă,se poartă ca o prietenă mai mare cu Jeff,îl întrerupe când acesta se pregătește să-i spună că o place și-l duce spre un joc de-a desenatul unei hărți. Acesta este fericit în preajma ei,ușor timid,intră în jocul Corinei și desenează din amintiri o hartă,pentru a-i face pe plac.

  Prin indicațiile scenice ale autorului este prezentat un mobilier din decor,divanul, pe care stă Corina; fericirea lui Jeff,dar și dezamăgirea că nu-i poate arăta Corinei că o place,apoi gestul Corinei de a-l convinge să deseneze.

  Aceste indicații scenice(didascaliile)apar între paranteze după numele personajelor,ajută jocul actorilor,ajutând cititorul să-şi reprezinte mental gesturile,mimica  personajele. 

După ce vei citi piesa de teatru,,Jocul de-a vacanța”de Mihail Sebastian,vei înțelege semnificația titlului:„jocul de-a vacanţa”arată jocul fiinţei, care permite fiecărui personaj să se cunoască pe sine şi poate descoperi fiecăruia adevărurile esenţiale; „jocul” în este o formă de autocunoaştere.„Vacanţa” devine o metaforă a unui tip de existenţă nepermisă în restul anului.Cele şase personaje sunt în căutarea fericirii; ele se joacă de-a libertatea,de-a iluzia,de-a iubirea într-un spaţiu închis ,o pensiune, într-un loc singuratic, în munţi, într-un final de vară,în august.

 

 

 

 

 

SIMULARE ---punctul 9

 

Asociază fragmentul din „Oameni, fapte, amintiri” de Francisc Munteanu cu un text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

          == asocierea cu un fragment din ,,Cișmigiu & comp”de Grigore Băjenaru

,,În clasa a II-a, la Limba romana, l-am avut profesor pe Toma Dicescu, un dascal tare bun, de moda veche..............
Vazindu-i ochii inlacrimati, ne-am gindit ca i s-a in¬timplat vreo nenorocire in familie. Dar era cu totul altceva. A tacut citeva clipe, miscindu-si buzele si parind ca vrea sa-si aleaga cuvintele. Apoi a rostit incet, ca si cind ne-ar fi impartasit o mare taina:
― Baieti am sa va dau o veste nespus de trista Marele nostru poet Alexandru Vlahuta nu mai este in viata!
Un freamat se ridica din banci. Vlahuta era pentru noi, elevii, unul dintre cei mai mari poeti pe care-i cunosteam. Il iubeam cu totii si era prietenul nostru inca din clasele primare, cind ii invatam poeziile pe dinafara.

Toti rezumaseram in caietele de "compunere" povestirile din chinuita copilarie a micului mester zugrav iconar Grigorescu sau minunatele descrieri din "Romania pito-reasca" si toti ne amintiram cu surisul pe buze intim¬plarile pline de haz din viata istetului scolar-negustor Mogildea.

Cum?! Era cu putinta oare ca acest iubit poet sa moara? Nu ne venea sa credem.

― Sa nu uitati, copii, vorbi mai departe nea Tomita: Vlahuta a fost prieten si a vietuit ani si ani alaturi de cei mai de seama scriitori romani L-a cunoscut indeaproape pe Eminescu, iar Delavrancea si Caragiale au fost nedespartitii lui prieteni................
În ochi ne jucau lacrimi greu de stapinit. Traiam pentru prima oara asemenea durere: moartea unui poet.” 

Cei doi profesori unul de limba română,celălalt de matematică i-a educat pe elevi, pentru a cunoaște adevărurile vieții: profesorul de limba română,pe care elevii îl simt apropiat sufletește,este impresionat de moartea poetului Vlahuță și apare în fața elevilor trist ,înlăcrimat,ca după pierderea unei persoane dragi.Atitudinea lui este de respect pentru cel plecat,iar elevii primesc vestea tristă cu emoție,amintindu-și ca-ntr-un film scrierile din care au învățat idei despre viață.Îndemnul profesorului de a-i cinsti memoria este o lecție de omenie.

La fel și profesorul de matematică are un comportament admirativ față de specialitatea sa impune ascultare și respect elevilor.Elevul își amintește o oră deosebită când profesorul a demonstrat cu voioșie elevilor că matematica este unică,că regulile ei nu pot fi schimbate ca în alte domenii ale înțelegerii, că matematica este o știință exactă printr-un exemplu simplu din tabla înmulțirii:doi ori doi vor avea întotdeauna un singur rezultat.Dialogul lui cu elevii este dinamic,viu,apelează la memoria lor,pentru a le descoperi adevărurile neschimbate și corecte ale matematicii.Dialogul profesorului de română este sentimental plin de emoție,de recunoștință pentru opera marelui poet care a lăsat scrieri unice.Cei doi dascăli sunt  asemenea unei lumini,se mistuie,pentru a lumina calea elevilor,inspirându-i pe calea adevărului.a omeniei.

 

 

 

la simularea noastră n-a fost greu!!!!!!!!!!!!!!

 

caracterizarea personajului,,Domnul Preda” din fragmentul,,Dacia Felix” de Cezar Petrescu

 

Caraterizarea directă realizată de autor ( portetul), realizată de celelalte personaje, dar și autocaracterizarea ( autoportretul).

Caracterizarea indirectă reiese din faptele personajului, comportamentul acestuia, atitudinea, gândurile, numele și limbajul acestuia, dar și din indicațiile regizorale în genul dramatic. Totodată, relația personajului principal cu celelalte personaje din opera literară reiese prin intermediul caracterizării indirecte.

Personajul din fragmentul,,Dacia Felix”de Cezar Petrescu este descris de un elev-caracterizare directă- ca un dascăl,,Domnul Preda”,al cărui portret este neplăcut privirii:înalt,cu o figură rigidă,tăcut,morocănos.Comparația cu ,,o mumie sortită să biruie timpul”exprimă starea sufletească a celui ce-l privea cu înfiorare,spaimă.Era omul care avea același ritm al mișcărilor netulburat,neschimbat;părea că timpul îl încremenise într-o stare.Și totuși în afara școlii era un om obișnuit,cu grijă față de vietăți,de copii săi,modest.Era o schimbare a lui în fața elevilor ,de parcă ceva îl despărțea de lumea clasei,autoritate,impunând respect.Se produce o schimbare în momentul când omul distant se transformă sub impulsul unei emoții într-o ființă caldă,impresionată de vremurile trecute ale istoriei.Elevii se simt cuceriți de tulburarea profesorului,iar autorul își întoarce privirea spre natură și introduce descrierea unei atmosfere de primăvară care se alătură sufletelor tulburate de momentul deosebit.Totul din natură:salcâmii în floare,vântul,cerul îi ajută să-l vadă altfel pe profesorul care îi poartă în vremurile antice,plimbându-i prin cetăți,drumuri,locuri de glorie sau de durere,citesc inscripții de pe monumente.Omul acela,profesorul neiubit de niciunul dintre elevi, readusese la viață timpurile de glorie ale unei civilizații istorice,renăscuse o lume veche în imaginația elevilor săi.Natura de primăvară nu-i mai atrăgea,vietatea ascunsă în ghiozdanul colegului fusese uitată,cu toții își mutaseră ființa,gândul în timpurile de demult apuse .Prin glasul plin de un viu interes al profesorului trăiau momentele de început ale unui neam,iar numele vechi ale locurilor aveau  răsunet neobișnuit.Lecția profesorului neiubit  a fost un moment de glorie,de recunoaștere a istoriei neamului,de faimă a strălucirii timpurilor mărețe,de mândrie pentru un trecut atât de glorios al înaintașilor.Dar orice poveste are un sfârșit ,iar finalul orei aduce regretul unei despărțiri de un om ce a dat elevilor săi cealaltă învîțătură,cea sufletească.Amintirea orei de istorie,narațiunea subiectivă aduce în prim plan un personaj plin de sensibilitate,un om simplu ce se transformă miraculos în fața în fața elevilor.

   Personajul,Domnul Preda exercită o fascinație deosebită,neașteptastă asupra elevilor săi la fel ca Domnu Trandafir,, Când ne învaţa cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înalţa în sus braţul drept”.

Crezi că dialogul deschis cu profesorii îi apropie sau îi îndepărtează pe elevi de înțelegerea lecțiilor predate, valorificând fragmentul,,Omeni,fapte,amintiri”de Francisc Munteanu

 

Cred că metoda dialogului se apropie de rolul de a ne conduce pe noi, elevii ,la descoperirea adevărului.Din orele de clasă am înțeles că este un procedeu prin care profesorul conduce activitatea de formare intelectuală a elevilor, fără ca aceştia să fie eliberaţi de sub tutela sa.

Autoritatea profesorului de matematică(din fragmentul de mai sus)era o garanţie suficientă pentru corectitudinea răspunsurilor.Profesorul care are un comportament admirativ față de specialitatea sa impune ascultare și respect elevilor.Amintirea unei ore deosebite poate rămâne pentru totdeauna în memoria unui elev,îi poate influența alegerea unei specialități de mai târziu.Iată cum un profesor de matematică a apropiat înțelegerea adevărurilor din viață:le-a demonstrat elevilor că numai matematica este unică,că regulile ei nu pot fi schimbate ca în alte domenii ale înțelegerii.Exemplele pe care le dă elevilor,făcând trimiteri la felul cum se schimbă ideile în scriere,în istorie,îi convinge că matematica este o știință exactă printr-un exemplu simplu din tabla înmulțirii:doi ori doi vor avea întotdeauna un singur rezultat.Dialogul cu elevii este dinamic,viu,apelează la memoria lor,pentru a le descoperi adevărurile neschimbate și corecte ale matematicii.

Pe lângă funcţia sa de a reda convorbirea dintre profesor și elevi, dialogul constituie şi un mijloc de caracterizare. El dă profesorului de matematică posibilitatea de a se prezenta singur,impune atenție,le demonstrează elevilor că adevărurile matematice sunt la fel de importante ca adevărurile vieții.Dialogurile din orele de matematică l-au influențat pe elev în a înțelege adevărurile altor obiecte de studiu și a depăși o corijență.Plecarea spre orizonturile vieții poaet fi influențată de amintirea unui dialog simplu al unui profesor într-o oră de clasă.

 

compunere---Primăvara de aprilie

 

   Pri­măvara, singura pată de cu­loa­re era cărarea ce-o străbătea de la un capăt la altul. Iarba aceea ver­de-crud, smăl­ţată galben cu păpădii, părea un brâu migălos meşteşugit, legat neglijent peste ro­chiţa maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii. Primăvara, pădurea îşi are poveştile ei. Când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să te opreşti în loc, să-l vezi şi să-l înţelegi. Aş fi vrut să urc mai repede, să ajungem pe unul din vârfurile ce se vedeau în depărtare unde auzisem că pei­sajul e minunat.Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş smarald. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde.

  M-am sprijinit cu spatele de fag şi am închis ochii. De îndată ce am pus mâinile pe pământ şi am simţit trupul rece, al arborelui, lipit de spatele meu am rămas cu o singură senzaţie: că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat.Le stârnea mireasma po­milor înfloriţi, ce urca din vale până aici sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ.Cred că toate încep a se mişca primăvara, viaţa, în toată frumuseţea ei, aici este. Şi pă­sările cântă acum cel mai frumos: unele de bu­cu­ria primăverii, altele că s-au întors. Era atâta linişte,că se auzea zborul bon­darilor. deodată în fața mea a apărut un cerb. Mare. Şi sin­gur. Stătea şi se uita la mine, când m-am apro­piat a întors capul spre mine. Nu ştiam că cerbii se sperie și m-am dus către el. Avea o blană cu pete gălbui,coarne mari ca ramurile şi ochii mari şi negri, a stat liniştit. Apoi a mai stat puțin şi a plecat încet, pe o cărăruie.

  O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.Am coborât lângă prietenii mei și le-am povestit despre primăvară.....

 

 

tabloul,,Sălciile de la Chiajna”de Ștefan Luchian

 

  Lucrarea, pictată în ulei, de Ștefan Luchian în anul 1905 (când pictorul ieșea adesea la peisaj, în preajma Bucureștiului), aparține unui grup de picturi în ulei, care, realizate în perioada de deplină maturitate a creației pictorului se caracterizează prin alăturarea unor culori de maximă strălucire, printr-o materie picturală consistentă, care încorporează și restituie generos strălucirea luminii. (lucrarea semnată nu poartă inscripția de datare a autorului.)

   În prim planul tabloului.pictorul desfășoară în pictura sa nuanțe de verde intens care sugerează puterea vegetației în plină creștere, este simbolul speranței,imaginea forței pământului,reprezintă natura, echilibrul, renaşterea, armonia. Iarba, semn al vieții fără de moarte, se pleacă în bătaia vântului pământului. Pictorul a surprins forța care marchează direcțiile spațiului lumesc spre partea stângă a câmpiei,loc al tristeții,al plecăciunii spre puterea pământului veșnic.

   În partea dreaptă și în mijlocul tabloului este un grup de sălcii,arbori ai nemuririi; mișcarea ramurilor în bătaia vântului,deși are tristețea,melancolia apăsătoare este o imagine a grației și a eleganței formelor. În curgerea frunzișului ramurilor  bogate se aude tânguirea în bătaia vântului,suflarea vie a universului, puterea Duhului în susținerea vieții,manifestarea divinului.Este un grup de arbori în câmpia luminată de albastrul cerului de vară. Sălciile aruncă umbre întunecate în nuanțe de maro și negru,de parcă ar adăposti locul de puterea vântului.

 Lumina soarelui auriu intens, incandescentă se revarsă peste trunchiurile copacilor,peste iarba supusă vântului.Lumina aceasta se răspândește din cerul albastru al verii creează un cadru de o mare frumusețe a peisajului,aruncă ierbii pământului reflexe  aurii,albăstrii.Vântul verii așază pământului valuri de iarbă,poteci ale luminii spre orizonturi.

Lumina soarelui intensă, incandescentă care se revarsă peste iarba pământului,peste trunchiurile copacilor, vântul care leagănă peisajul nuanțează strălucirea culorilor folosite în obținerea efectelor de lumină . În planul depărtat al tabloului,arborii pădurii sunt asemenea străjerilor în calea vântului nemilos, au culoarea verdelui închis.

  Peisajul este dominat de culoarea verde,cu reflexele albăstrii ale ierbii, cu aburul verde-galben stins așternut de lumina azurie a razelor cerești, toate dau prețiozitate de nestemată picturii,limpezime cristalină,arzătoare.Chiar și tonurile reci sunt mai strălucitoare, iar contrastele între culori rotunjesc volumele și adâncesc spațiul.