,,Elevul DIMA dintr-a șaptea”de Mihai Drumeș--capitolul,,Prima zi de școală”

 

  Autorul descrie, în paginile romanului,,Elevul Dima dintr-a șaptea” adolescența și stările ei;este perioada de formare și  acumulare a vieții care schimbă, maturizează și pregătește un om cu adevărat pentru viață. Elevul Dima este Grigore(Grig) Dima,fiu de diplomat, născut în Anglia, cu două cetățenii: română și engleză. Primele două clase gimnaziale le-a făcut la Londra, a treia la Geneva, a patra la București, a cincea și a șasea la Paris. În clasa a șaptea, tatăl său l-a trimis la un liceu de stat la Craiova unde a fost găzduit de Dona Bianca, împreună cu fiica acesteia , Lotte, care la început, îi poartă ranchiună pentru faptul că Dima a deschis din greșeală ușa de la camera ei și a surprins-o în cămașă de noapte...,,rămân îngheţat în prag: o fată înaltă şi subţire, într-o cămăşuţă roz…se îmbracă pesemne’’  şi alţi trei adolescenţi:Nicu,Gigi şi Magotu. Grigore Dima a făcut școala în particular, iar la insistențele tatălui său a acceptat să meargă în clasa a VII-a (clasa a XI-a actuală) și clasa a VIII-a (clasa a XII-a actuală) la un  liceu de stat ,,Mihai Bravu” din Craiova alături de alți tineri de vârsta sa.

Actiunea are loc în perioada interbelică,romanul desfășoară aventurile ​lui Grig Dima care, aflat la vârsta adolescenței simte că libertatea e deplină​, iar visele sunt trăite cu maximă intensitate.

  Autorul pune accent pe trăirile personajelor principale, pe introspecție și pe evoluție.

  În al șaptelea capitol din roman,,Prima zi de școală”,Dima își mărturisește dorul de cei de-acasă în dimineața mohorâtă în care se simte singur,străin,părăsit—este sentimentul celui aflat într-un loc străin.Nu îi este foame, este înconjurat de cei din casă:Magotu,Lotte,pe care o privește surprins în uniforma de școală și care-l ignoră,întristându-l.Îi enumeră pe ceilalți din casă:Zgâră,poreclă, pleacă la școala lui,Gigi împreună cu Lotte.Dima este îndrumat de Magotu-poreclă-un nume de maimuță- care-l introduce în lumea liceului.Cu atenție,Dima privește larma elevilor în prima zi de școală:cei mici sunt neastâmpărați,iar cei mari sunt serioși,discută,unii fumează pe ascuns.Privirea i se încrucișează cu ochii mari,luminoși ai unui băiat retras,pe care-l ironizează Magotu,spunând că,,face pe poetul în păpuriș”.Emoția pe care o simte,când intră în clasă este uitată din cauză bucuriei cu care este întâmpinat Magotu de colegi.Dima este prezentat și asistă la o scenă de tot hazul:banca rezervată de doi colegi este luată de Magotu,undeva în spatele celorlalți și-i explică avantajele:se poate dormi,se poate copia.Ascultă totul nedumerit,face cunoștință cu un coleg poreclit,,Păleață”-prăjină-care vine cu o veste neplăcută:vor avea un nou profesor de matematică-Popovici-exigent.Apoi este impresionat de un coleg foarte înalt,Basu,poreclit așa din cauza vocii sale remarcată chiar de un mare cântăreț de operă.Amuzat asistă la schimbul de replici dintre Magotu și Domisol nemulțumit că i s-a luat locul.Venirea directorului este anunțată de Gălbează,care-l mută pe Dima în banca întâi și-i trimite pe toți în amfiteatrul liceului.Totul este nou pentru Dima care este bucuros să vorbească cu Șoimaru,,poetul”în franceză,moment prielnic,plin de haz,pentru noii colegi:Magotu,Ploșniță,Gălbează și Corcoduș să-i imite,,într-o franțuzească de baltă”.Află tot de la Magotu,care este fericit că tatăl lui Dima este prieten cu directorul,poreclit,,Michiduță”,numele profesorilor prezenți.Slujba religioasă nu este ascultată de cei prezenți,apoi ascultă discursul teatral al profesorului de franceză,,Damigeană”și pleacă împreună cu Mangotu...programul de cursuri nu se afișase.Se integrează în liceul nou,urmărind   prietenia, încrederea, sârguința, împlinirea și speranța pe care și-o dăruiau unul altuia,face cunoştinţă cu viaţa de elev şi intră foarte uşor în ritm, devenind apropiat cu aproape toţi cei din clasă. 

  Impresionante și amuzante sunt poreclele liceenilor și ale profesorilor,acestea joacă un rol ironic,inventate din diverse motive,dar mai ales reliefând unele trăsături,spuse și din dorința interioară de a se juca,era felul de a se simți  apropiați,de a face haz,de a nu uita copilăria,este libertatea adolescentină de a trăi la intensitate maximă.

  Titlul romanului nu este unul ales la întâmplare, ci rezumă existența personajului principal în jurul căruia se va concentra întreaga acțiune.

   Cartea este narată la persoana I, din punctul de vedere al lui Grig (Dima), sunt prezentate trăirile lui Dima, presonaj-narator,surprinse cu naturalețe și talent.  

  Romanul este scris într-un stil naiv și copilăros, încărcat de subiectivitate,de sinceritate,de aceea impresionează naturalețea povestirii, dinamica faptelor, complexitatea personajelor.  Narațiunea curge frumos, cuvintele pătrund unul după altul în suflet și nu mai pleacă, autorul pictează cu ajutorul cuvintelor imagini și sentimente ale adolescenței și stărilor ei,

iar dialogurile savuroase adesea colorate de argoul şcolăresc sunt simpatice.

Mihail Drumeș:,, Când l-am cunoscut personal pe poetul Nichita Stănescu, acesta mi-a spus că a citit,, Elevul Dima … de… șapte ori.”

 

(Mihail Drumeş(pseudonim al lui Mihail Dumitrescu;26.XI.1901, Ohrida, Macedonia — 27.11.1982, Bucureşti), romancier şi dramaturg.)

 

Școala, adolescența, experiențele erotice le întalnim și în romanele:,,Cișmigiu et Comp.” de Grigore Bejenaru;romanul autobiografic al lui Ion Minulescu „Corigent la limba română”;„Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade,iar  Mircea Cărtărescu reuşeşte să abordeze cu originalitate aceeaşi temă, a adolescenţei pe care o analizează cu  pasiune în ,,Travesti”. 

 

,,Inocenții”de Ioana Pârvulescu--un fragment,,societatea de îndreptat lumea”

 

,,Mama-mare […] a scos din poșetă cinci carneţele cu coperte ale căror desene imitau pielea de crocodil. Eram foarte atenţi la ce urmează. Și ne-a spus că de azi vom face parte din SIL. E o societate secretă. Că a fost la librărie să cumpere pentru fiecare un carneţel care nu trebuie pierdut, nici arătat. […] Nu oricine are calităţi suficiente ca să devină membru SIL, asta e limpede. În casa noastră am fost doar cinci din cei 12 locuitori […]. Cei cinci sunt, în ordinea vârstei: mama-mare, pe numele ei Ana-Dora-Sara, care a fost iniţiatoarea și președinta de onoare a selectei și exclusivistei societăţi. Dina, care a intrat la 11 ani, Doru, care a intrat la 9, Matei, la 6, iar eu, Ana, sunt membră SIL de la 4 ani. […] Cu un pix roșu, și el abia cumpărat, mama-mare a scris pe toate carnetele Societatea SIL 5. […].

 Pe ceea ce aș numi azi forzaţ  sunt trecute scopurile societăţii în general (pentru că erau și scopuri particulare). 1. sănătate, 2. bună purtare, 3. bună învăţătură, 4. îndreptarea lumii. Toate scopurile sunt pe viaţă. Scopurile particulare erau cu apropo: să nu ne certăm unii cu alţii, să vorbim politicos cu oamenii mari, să fim foarte ordonaţi. Aici mama-mare ne-a detaliat: când venim acasă să nu ne „aruncăm paltonul, sweaterul, fularul, mănușile peste tot“, să avem un loc unde să le punem, mereu același.

 În privinţa sănătăţii erau expuse regulile de igienă și un fel de reguli sportive și medicale pentru a obţine un trup sănătos. Mama-mare era nevastă de medic și, în plus, făcuse studii pedagogice. La pagina I mai erau înșirate patru lucruri, pe-atunci de neînţeles, numite „Virtuţile mele“: cumpătare, curaj, prudenţă, dreptate. […] Scopul ultim, îndreptarea lumii, era grozav pentru toţi. Ne-am hotărât s-o facem de îndată. Zile întregi am tot căutat pe cine sau ce am putea îndrepta. Curios, deși lumea e mare și strâmbă, și oamenii la fel, mari și strâmbi, multă vreme n-am găsit nimic și pe nimeni demn de a fi îndreptat. Noi nu intram în discuţie, firește. […] Până la urmă s-a ivit un prilej. La una din porţile mari, din lemn, de pe Strada Castelului, […] aveam un prieten: un câine-lup sau, în orice caz, o corcitură de ceva cu câine-lup. După ce ne-am contrazis o zi întreagă în legătură cu numele cel mai potrivit, am convenit să-l botezăm Mitică sau Miticuţu (adică Miti-cuţu). […] Cel mai liber câine pe care l-am văzut vreodată, și foarte inteligent. […] De câte ori treceam pe acolo, ca să urcăm pe Tâmpa, aveam grijă să-i aducem ceva de mâncare, și uneori Miticuţu venea cu noi. Într-una din zile nu l-am mai găsit la poartă. […] Din vecini a ieșit o femeie care ni s-a părut de la început rea și ne cam intimida. Am întrebat-o totuși de Miticuţu, ea a spus că nu-l cheamă așa, ci Wolf, și că l-au luat hingherii. Ne-a mai spus, fără milă, că l-au dus să-l omoare și că din pielea lui vor face mănuși. Cred că nu iubea câinii și pe copii nici atât, poate chemase chiar ea hingherii? Am mai văzut-o, de câteva ori, și mereu cu groază. Ca membru SIL, te simţeai obligat s-o îndrepţi pe scorpie, dar, vorba e, cum? Nu ne dădea nimic prin gând.

 [După ce unchiul copiilor îl salvează pe Miticuţu și îl aduce acasă, unde copiii au mare grijă de el, membrii SIL își amintesc de scopul lor final, acela de a îndrepta lumea. Ei își îndreaptă atenţia către femeia cea rea, bănuită a fi chemat hingherii, și încep s-o urmărească. După câteva zile în care răutatea femeii se confirmă prin felul cum se purta cu toată lumea, femeia moare în somn.]

Ni s-a părut o moarte prea ușoară pentru un om atât de rău, dar președinta societăţii a spus că nu trebuie să judecăm așa, că e rău și nu e demn de un membru SIL, nu știm ce viaţă a avut femeia și de ce ajunsese în halul ăla și că în niciun caz nu trebuie să faci rău cuiva. „Păi atunci, pe cine și cum să mai îndrepţi?“, am întrebat, pe bună dreptate, zic eu. „Cu voi trebuie să începeţi!“, a spus mama-mare, ca și cum era un lucru evident.”

 

    Ana, mezina familiei, este cea care relatează un episod din viața ei. Văzută prin ochii ei, lucrurile sunt relatate într-un fel extrem de personal, această existență pare una idealizată, este o lume mică, aparent statornică și armonioasă.

 Miraculosul își face loc în povestea Anei, aflată la vârsta la care lumea mare nu are limitări, iar supranaturalul face parte firesc din viața de zi cu zi. Naratoarea se adresează unui auditor (nu aflăm cui, poate fiecărui cititor în parte), căruia îi istorisește o întâmplare, subliniind, din loc în loc, lucrurile pe care le-a învățat de-a lungul timpului. Naratoarea stă undeva pe muchia dintre copilărie și maturitate, privind spre trecut prin ochii fetiței de odinioară. Micșorată, precum Alice, pentru a încăpea în casa ce aparține tărâmului copilăriei, Ana recuperează mirarea, fiorul și încântarea proprii felului naiv de a privi lumea.

Printr-o adresare directă către cititor, urmărind un fir narativ dictat de memoria afectivă și nu de o cronologie a faptelor, evenimentele sunt relatate cu fervoare. Copilăria este un tărâm fermecat, o buclă a timpului în care naratoarea se poate întoarce oricând, pentru a-i retrăi magia și a desluși tainele neînțelese, căci personajele sale nu mor niciodată.

Ana se implică în jocul propus de mama-mare cu o curiozitate și naivitate copilărească,deși nu înțelege scopurile,,societății”,are dorința de a cunoaște mai mult, de a ști, de a ajuta.Primește astfel adevărate lecții de viață, pe care, desigur, nu le va înțelege pe moment, dar de care, ea și ceilalți copii, poate, își vor aminti în timp.Prin joc,copiilor le sunt arătate valorile pe care, respectându-le,vor învăța să privească lumea cu respect.și bun simț.Făcând parte din „Societatea [de] Îndreptat Lumea“prin eforturile perseverente,copiilor li se impun reguli de: sănătate, bună purtare, bună învăţătură,de îndreptarea lumii. Sunt atrași de,,îndreptarea lumii”,nu știu cum poate fi îndreptată,reparată sau corectată o lume,oamenii,iar dispariția câinelui Miticuțu,de care știa o femeie ce li s-a părut copiilor,,rea”și care le povestește că hingherii îl vor omorî și pielea va deveni mănuși,este socotit un prilej prin care un om poate fi îndreptat.Femeia este văzută de copii cu groază,iar finalul ei este moartea în somn.Este un prilej bun pentru mama-mare,pentru a le da o lecție de viață:un om nu poate fi judecat,dacă nu i se cunoaște viața,clipele prin care a trecut,nu e demn să dorești răul cuiva,dacă-l privești cu superficialitate,cu ușurință.Astfel au înțeles că,,îndreptarea lumii”poate începe cu felul în care ei văd că scopurile vieții,cele pe care le are ,,societatea”vin ca o reacție inocentă la strâmbătatea,fragilitatea,răutatea vieții;corectând felul lor de a înțelege lumea,vor putea îndrepta pe ceilalți,vor ști să înțeleagă oamenii. Îndreptarea lumii sau „scopuri pe viață” reprezintă un model de exercițiu absolut modern în simplitatea și tradiționalismul său: dacă fiecare s-ar îndrepta pe sine, lumea ar fi mult mai frumoasă.,, Societatea de Îndreptat Lumea”este o întoarcere spre sine,o descoperire a sinelui în felul în care fiinţa este privită diferit față de ea însăşi.

 Ce înseamnă să fii inocent? Unii ar spune că a fi neştiutor sau simpatic. Eu cred că asta înseamnă să fii copil, să te preocupe sau nu problemele adulţilor, metaforele care îți trec pe la urechi cu sensuri care mai de care încifrate,pentru că viața este un dar de care ar trebui să ne bucurăm la orice vârstă ca un copil.

Ioana Pârvulescu a reușit să adune vârstele într-o carte. Excepțional, la ,,Inocenții" (Editura Humanitas, 2016), este că se dăruiește cu aceeași voluptate tuturor vârstelor. Pentru că ea, cartea, reconstituie nu doar un timp, ci redă sufletului puritatea dintâi.

 

paralelă ,,POPA TANDA”(din nuvela de Ioan Slavici)—,,DOMNU TRANDAFIR”(din povestirea de Mihail Sadoveanu)

 

TRANDAFIR—numele florii iubirii, simbol al urcuşului duhovnicesc printre spini, către frumuseţea Raiului, frumuseţea de la capătul tulpinii pline de ţepi fiind o veritabilă imagine a drumului greu  spre Dumnezeu. Fiecare om ce poartă acest nume spune o poveste parcă diferită de toate celelalte, alura sa aduce cu cea a unui labirint, pentru a exprima dificultățile pe care viața le-a pus în calea lor.

  Ambele personaje din cele două opere literare poartă numele Trandafir: în nuvela,,Popa Tanda” este părintele Trandafir,arătat de către narator ca un,,om bun”,învățat,harnic și grijitor”.  Sadoveanu își amintește de dascălul său: ,,un om bine făcut, puțin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini, când zâmbea, se arătau sub mustața tunsă scurt niște dinți lungi, cu strungă mare la mijloc.

,,Popa Tanda”, în dorința sa de a insufla oamenilor din Sărăceni  dragoste de muncă, dovedește hotărâre, tenacitate, energie. Deși trec luni și ani în care eforturile preotului sunt zadarnice, acesta nu renunță, ci caută mereu noi metode, pentru a-i schimba pe săteni, astfel încearcă pe rând predica, sfatul, ironia , batjocura, ocara.,,Domnul Trandafir”-învățătorul,da copiilor nu numai învățătură cărții,dar și învățătura cealaltă- sufletească,nu pentru că trebuia și pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el și pentru că în acest suflet era ceva din ,,curățenia unui apostol”, ,,Domnu”,având un suflet cald, plin de bunătate, a format mințile și sufletele copiilor și a fost pentru ei un model de blândețe sufletească. Îi învăța pe copii din dragoste și devotament, fără a-i păsa de lume și de ,,viforul de nemulțumiri” din jurul său.

Amândoi trăiesc într-o lume săracă:Domnul îi învăța pe copii într-o odaie în care vara era cald,iar iarna frig,iar preotul este în satul Sărăceni,  satul sărac cu nume predestinat, în care casele arătau  jalnic, curțile nu au garduri, biserica sta să cadă, iar pământurile se părăginiseră.

 Domnul Trandafir era și el bun organizator,chiar dacă nu răspundea în fața nimănui,dar el făcea ceea ce considera că era bine pentru școala și elevii săi.Își iubea elevii ca un adevărat părinte.La fel și preotul voia bunăstare,curățenie pentru enoriașii săi și de aceea numai după ce sătenii vad primele realizări ale preotului,îl privesc cu uimire și admirație,iar exclamația:,,e omul lui Dumnezeu!” indică recunoștința și dragostea sătenilor ce înțeleg și apreciază meritele preotului.Le-a arătat sătenilor cum se îngrijește casa,familia,pământul,cum prin muncă își pot schimba viața.Și Domnul Trandafir era gospodăros,le arăta elevilor săi că munca trebuie făcută cu pricepere,dar șI respectul pentru  locul în care trăiesc,pentru țară,neamul,să creadă în trecutul și vrednicia oamenilor

.Așa cum PREOTUL a reușit să le stârnească interesul oamenilor săraci pentru muncă,la fel ÎNVĂȚĂTORUL a reușit să-i aplece pe copii pe învățătura cărții,pentru a prețui adevăratele valori.

Amândoi au fost în diferite momente autoritari:Domnul îi dojenea pe copii,încruntându-se:,,măi,domnule!”,iar,la venirea sa în satul sărac,preotul își certa enoriașii oriunde-i întâlnea,gândind că vorbele lui vor fi înțelese.

Ambii dovedesc respect pentru cei superiori:deși este reclamat la episcop de oamenii care nu înțeleg schimbarea dorită de preot,acesta continuă în a crede că insistența sa,credința în puterea divină va transforma viețile semenilor săi. ,,Domnu nostru nu ne-a învățat niciodată din pricină că se temea de cei mari”-mărturisește elevul de odinioară,aducându-și aminte de vizita unor oameni importanți-ministrul și inspectorul- în școala sărăcioasă.

,,Domnu”a fost un om statornic locului,nu a plecat din școala unde le-a dat copiilor învățătura de carte și cea sufletească și nici,,popa Tanda”nu renunță la dorința sa de a  transforma întreg satul,rămâne neclintit, ajungând în stadiul deplinei sale mulțumiri, fiind prezentat peste ani în postura de bunic, înconjurat de nepoții săi.

  Substantivul “Domnu” ” este scris cu majusculă, pentru că elevii îl admirau și îl respectau pe învățător;iar, dacă la început preotul era,,popa Tanda”,cel ale cărui vorbe nu erau auzite și înțelese, în final,oamenii se roagă pentru el, spunând: „ține-l, Doamne, la mulți ani, că este omul lui Dumnezeu!” --amândoi sunt SEMĂNĂTORI de învățătură,arătând importanța lucrului bine făcut, și-au pus sămânța cuvântului în toate sufletele. Iar ,,sămânţa căzută în pământ bun este pentru cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce rod”-învățătură sau bunăstare,așa au înțeles amândoi pilda semănătorului din Biblie.

 Preotul e un om generos,el e un factor de bine, devine însuși serafimul care vede direct tainele lui Dumnezeu, păstrează raporturi sufletești ideale cu toți credincioșii săi, este nevoit să-și argumenteze mereu poziția, chiar dacă de multe ori argumentele nu îi sunt luate în seama;Învățătorul este cel ce reuneşte în inima sa dragostea de profesiune şi dragostea de elevi,el deschide ușa  în casa înțelepciunii sale ,iar ceea ce scrie pe tabla vieții nu poate fi niciodată șters.

   Ambele sunt personaje reale, complexe, memorabile, demne de urmat,sunt figuri luminoase, optimiste ce întrupează respectul și dragostea față de viața ce trebuie celebrată prin muncă și bucurie.

 

 

Filmul: ,,Hachiko: povestea unui câine”

 

Filmul este o dramă inspirată dintr-o poveste reală, petrecută în Japonia în prima parte a secolului XX. Hachiko se naște la o mânăstire japoneză, dar este trimis în America. După ce a fost transferat de la aeroport într-o gară, micuțul Akita Inu reușește să evadeze din cușcă. Astfel îl întâlnește pe Parker.,,Am modificat puțin adevărata poveste, făcându-l pe Hachi să spună, cumva, și povestea unui imigrat, pierdut și speriat într-o țară străină, dar care are norocul să fie primit într-o familie iubitoare”, explică regizorul.

 Filmul începe într-o sală de clasă, unde niște copii vorbeau despre eroii lor. Printre aceștia se numără și nepotul profesorului Parker, care vorbește despre povestea minunată a bunicului său și a lui Hachiko, eroul despre care a ales să vorbească. Este interesant faptul că deși spune că nu a mai ajuns să-și cunoască bunicul, fiindcă a murit, când el era mic, atunci când aude povestea despre el și Hachiko, simte de parcă îi cunoaște.

  Acțiunea filmului se petrece într-un orășel american,personajele principale sunt profesorul Parker și câinele găsit în gară. Personajul lui Richard Gere, profesorul Parker Wilson găsește într-o zi, coborând din tren, un cățeluș,îl ia cu el în sala de curs și,glumind,îi întreabă pe studenții săi dacă nu doresc un câine. Se hotărăște să-l ducă acasă și să-l păstreze, formând un cuplu de nedespărțit.  La început, știind că soția sa nu va fi de acord cu păstrarea lui,iar profesorul pune anunțuri prin oraș cu gândul că cineva l-a pierdut. Totul ia însă o altă întorsătură, când chiar ea le zice unor doritori să ia câinele că animalul găsit are deja o familie, pe cea a ei, chiar dacă Hachi i-a distrus o machetă la care a lucrat luni de zile. Cel mai bucuros de această decizie este, bineînțeles, profesorul.Încearcă să-l,,dreseze”-să aducă o minge aruncată,dar de fiecare dată câinele refuză. Câinele se atașează foarte mult de cel care l-a găsit, atât de mult, încât își însoțește în fiecare dimineață stăpânul la gară și îl așteaptă în fiecare seară în fața gării, să se întoarcă acasă. Într-o zi nefastă,câinele se opune plecării profesorului și-i face pe plac,îi aduce mingea,pe care refuzase să o ia de atâtea ori,vrea să-l oprească,să nu plece...era o presimțire.În sala de curs,în fața studenților, profesorul cade, suferă un accident cerebral și decedează, nu se va mai întoarce  niciodată acasă cu trenul.Soția profesorului vinde casa,iar Hachiko este luat de fiica profesorului.Departe de casă,câinele se întoarce la vechea casă,străbătând o distanță enormă pentru el.Rănit,flămând merge la gară și apoi timp de nouă ani Hachiko merge zi de zi la gară, pentru a-și întâmpina stăpânul, uimindu-i pe localnici prin devotamentul lui și predându-le acestora o lecție despre iubire și compasiune.Despre câinele ce-și așteaptă zadarnic stăpânul,află ziariștii,unii oameni vor să contribuie cu sume pentru hrana câinelui,dar banii sunt cheltuiți de unul ce stătea lângă un chioșc din gară. Revenită după zece ani acasă, soția profesorului se întâlnește cu câinele în gară. În scena cu adevărat memorabilă din film, femeia îi spune lui Hachiko: ,,Sărmanul de tine! Încă îl mai aștepți! Pot să stau cu tine, să aștept următorul tren?"

Într-o seară,obosit și bătrân,epuizat își vede ca prin vis stăpânul venind zâmbitor spre el și cu un ultim efort se ridică ușor,de parcă își ia rămas bun de la cel pe care l-a iubit și....moare...

 

Câinele nu se iubește pe sine cel mai mult, ci îl iubește pe omul de lângă el. Niciun alt animal nu mai face asta, nici măcar noi, oamenii. Noi lăsăm în urmă, chiar dacă nu uităm, la fel cum Joan Allen își împachetează toată viața în cutii și pleacă mai departe. 

                         Un film despre prietenie, loialitate și speranță.

 

                     Distribuția filmului:

 Regia-- Lasse Hallstrom 

Chico, Layla și Forrest - Hachi

Richard Gere-- Profesor Parker Wilson (,,Scenariul mi-a fost dat și în timp ce-l citeam plângeam ca un copil....În filmul ăsta,eu sunt în mod clar inferior”a declarat Richard Gere.) 

Joan Allen - Cate Wilson, soția profesorului

Sarah Roemer - Andy Wilson, fiica cuplului și alții....

  

                   Dacă nu știați:

Hachikō a fost un câine din rasa Akita Inu, născut în apropierea orasului Ōdate și adoptat în 1924 de către Hidesaburō Ueno, un profesor de agricultură de la Universitatea din Tokyo. Relația dintre câine și stăpânul său a devenit atât de strânsă, încât în fiecare zi câinele îl aștepta pe profesor în stația Shibuya, la ora exactă la care ajungea trenul. Această rutină zilnică a durat aproape un an, până în ziua în care profesorul Ueno a suferit un atac cerebral și a murit.

  Stația Shibuya și-a schimbat dramatic înfățișarea în cei 80 de ani care s-au scurs de la moartea lui Hachikō. Una dintre ieșirile din stație îi poartă numele și conduce către Piața Hachikō, acolo unde mii de oameni, turiști se adună, pentru a vedea statuia acestui câine devotat. În fiecare an, pe 8 aprilie, devotamentul lui Hachikō este serbat în Gara Shibuya, acolo unde numeroși iubitori ai acestor patrupede se reunesc în semn de respect față de acest câine credincios și iubitor.

 

Leonard Gershe,, Fluturii sunt liberi”--teatru și film

 

 

Textul original îi aparţine lui Leonard Gershe şi a avut premiera mondială pe Broadway, pe 21 octombrie 1969. Cu peste o mie de reprezentaţii, spectacolul s-a dovedit un succes fulminant de public. În 1972, textul a fost ecranizat în regia lui Milton Kateslas, iar filmul a obţinut un premiu Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol secundar.

Strigătul cel mai proeminent către libertate apare în adolescență. Sub formă de manifest, de răzvrătire, de independență. Poate din acest motiv piesa „Fluturii sunt liberi” a dramaturgului și scenaristului american Leonard Gershe a fost scrisă în anul 1969, în plină perioadă flower power. Din nevoia unei reconfigurări a întregii lumi, la nivel artistic și nu numai, apare o răsturnare a perspectivei – pesimismul în toate formele sale se fragmentează, lăsând loc luminii și policromiei. O reîntoarcere către cel de lângă tine, un refuz al singurătății.

Structura piesei urmărește un fir narativ ușor previzibil. Un tânăr orb, Don Baker, a cărui a fost organizată de Doamna Baker,este perfect conștient de defectul său, însă determinat să nu se lase afectat, are curajul de a trăi pe cont propriu.  Moartea tatălui, o primă iubire eșuată, o mamă mult prea grijulie și posesivă îl împing pe Don să se mute singur într-un apartament din Manhattan, pentru a-și dovedi lui și lumii că, în pofida handicapului său, poate duce o viață normală. La cei 20 de ani și niciun pic de experiență în ale vieții încercări, el susține neînfricat că vrea să locuiască singur,își calculează câteva trasee pe care le frecventează – până la market, până la farmacie – descoperă tactil cum arată locuința lui și începe să se simtă ca toți ceilalți. Vrea să devină muzician și compune cântece la chitară. Întâlnirea cu Jill Tanner, co-locatara al cărei apartament este delimitat de o simplă ușă închisă de proprietar, îi va transforma existența într-un carusel senzorial și emoțional. Adică îl va ajuta să trăiască. Vecina sa de apartament, Jill visează să devină actriță,copila cu trup de femeie și o prea bogată experiență de viață, o actriță aflată la început de carieră, trecută timpuriu prin experiențele vieții de adult (se căsătorește și divorțează doar șase zile mai târziu),  fata se află într-o luptă cu sine însăși, pentru a descoperi care latură a sa o avantajează cel mai mult: cea exuberantă și copilăroasă, cea rebelă și nonconformistă sau cea timidă, retrasă și indecisă. Simte că are nevoie de afecțiune în aceeași măsură ca Don, sau poate chiar mai mult. Jovială și exuberantă, Jill privește tot ce i se întâmplă ca pe un joc și crede că timpul nu o poate ajunge din urmă niciodată.  Personajului este un amestec de trăiri, trecând de la adolescenta rebelă, aflată într-o goană după aventuri, la femeia responsabilă, avidă după o carieră glorioasă, pentru ca, în final, să se reîntoarcă la ea însăși, acceptând cuvintele lui Don ca pe un fel de trezire la realitate. Dincolo de lejeritatea interpretării, ea trădează, totuși, prea multă maturitate.

Doamna Baker, mama personajului principal, o femeie ce ar putea părea antipatică la prima vedere, mai ales datorită grijii excesive de care dă dovadă pentru fiul ei. Justificată oarecum, grija se transformă într-o presiune copleşitoare pentru Don care, pentru a se dezvolta şi pentru a-şi depăşi problema de sănătate, trebuie să înveţe să se desprindă de mamă, ca să-și poată lua viaţa în piept. Doamna Baker nu o priveşte cu ochi buni pe Jill tocmai datorită caracterului ei mai zburdalnic, din teama că sentimentele fiului ei vor fi rănite din nou. O scenă importantă este cea în care mama şi prietena lui Don au o discuţie între patru ochi, cea din urmă explicându-i că atitudinea hiper-protectoare nu este benefică pentru fiul ei. Dincolo de valenţele ei practice, discuţia va schimba ceva în mentalitatea fetei, făcând-o pe să ia cele mai bune decizii în evenimentele ce vor urma. Conflictul dintre generații se construiește dramatic, dar și cu umor prin Doamna Baker, o femeie cu o carieră reușită, dar cu sufletul preocupat de handicapul fiului. Doamna Baker este într-un complet dezacord cu alegerile fiului său și încearcă să-l convingă de faptul că riscă să-și compromită fericirea în compania nefastă a lui Jill și departe de cuibul părintesc. Cu toate acestea, Don este ferm cu privire la decizia lui și nu se lasă înduioșat de stăruințele mamei sale.

Apariţia lui Ralph, personajul care vrea să-i fure iubirea lui Don, nu face decât să întărească dragostea celor doi. Aşadar, deşi Doamna Baker şi Ralph par personaje antagonice, ele îi ajută pe îndrăgostiţi să se cunoască şi să-şi întărească sentimentele unul pentru celălalt. La fel ca în basme, evoluţia eroului nu poate fi completă, fără a înfrunta personajele negative, care au menirea să-l ajute pe Don în formarea şi descoperirea de sine. Apariția lui Ralph în viața lui Jill și, implicit, a sa îi zdruncină, însă, planurile; tânărul află că fata intenționează să plece împreună cu Ralph și să abandoneze frumoasa relație care începuse să ia ființă între ei. Jill este pusă din nou în situația de a alege: fie își petrece tinerețea alături de Ralph, care îi poate oferi un stil de viață alert și caracteristic cerințelor pe care le presupune perioada de descoperire și explorare a adolescenței, fie poate prefera compania liniștită și misterioasă a lui Don, care este dispus să o ajute în procesul de conștientizare a propriului „eu” lăuntric și a adevăratei profunzimi pe care o presupune sentimentul de iubire. În final, lucrurile se așază în făgașul lor de drept, iar Don și Jill acceptă că se completează perfect unul pe celălalt și că numai împreună pot situa dragostea adevărată la gradul de „ideal”. 

Don este expresia libertății și a visului neferecat, în ciuda tuturor obstacolelor care îi stau în cale: atât de ordin fizic (imposibilitatea de a folosi simțul vederii), cât și de ordin sufletesc (confruntarea cu părerile și dorințele mamei aflate în contradicție cu idealurile și planurile proprii, tumultul interior pe care i-l provoacă începutul dragostei pentru Jill, dificultatea de a-și accepta handicapul). Mintea și sufletul acestuia sunt asemenea unei cărți deschise, menite nu doar să ofere lumii esența conținutului său, ci și să asimileze emoția vieții odată cu parcurgerea acesteia și să continue actul scrierii, intensificând frumusețea poveștii și perfecționând-o.

Jill reprezintă inițiatoarea lui Don în tainele iubirii, cea care poate rupe lanțurile tăcerii și ale neputinței și muza pe care tânărul nu este nevoie să o contemple cu ochii fizici pentru a o putea admira în toată splendoarea ei, întrucât cea mai sinceră cu putință este vocea inimii.

Doamna Baker constituie tipul mamei hiperprotective, care crede că poate decide cel mai bine pentru propriul copil, însă o anume discuție cu Jill o adâncește într-o meditație a faptelor trecute și prezente și o conduce la concluzia că o grijă excesivă și nefastă apasă greu aripile fiului său, astfel încât decide să îi ofere acestuia libertatea propriilor alegeri. Ralph este impedimentul cu rol constructiv apărut în calea celor doi îndrăgostiți, forța ce le testează convingerile și fermitatea propriilor sentimente, convingându-i pe aceștia de onestitatea emoțiilor care îi leagă. 

Cred că fiecare adolescent ar trebui să vadă că piesa de teatru ,,Fluturii sunt liberi ”,pentru a înţelege că nu stereotipurile trebuie să primeze într-o poveste de dragoste, ci puritatea sentimentelor.

                                          ,,Fluturii sunt liberi” este …

      o poveste de dragoste. O poveste despre cum iubirea transcende orice impediment fizic.

      o poveste despre ambiție, vise și dezamăgiri. O poveste despre Don, cel care vrea să trăiască cu adevărat.

     o poveste despre Jill, cea care îl învață să o facă.

     o poveste despre doamna Baker și despre frica unei mame de a da drumul de la pieptul său „puiului” care încearcă să zboare liber, de teamă, ca el să nu-și frângă aripile.

     o poveste despre doi tineri care se găsesc, apoi se pierd, pentru ca în final…

     o poveste cu zâmbete și cu lacrimi în ochi....

Axioma „Fluturii sunt liberi” ilustrează o stare tipic adolescentină și face referire la independența sufletească de care tinerii ajunși la vârsta adolescenței au nevoie: aceștia sunt ,,fluturi proaspăt ieșiți din cocon” care încep prin a simți gustul dulce al libertății de a fi, de a iubi, de a visa, de a pătrunde tainele lumii, completându-se prin celălalt și refăcându-și echilibrul emoțional doar prin amplificarea și desăvârșirea sentimentului ce-nalță, singura formă de infinit pe care omul o poate atinge…

Viaţa ,,fluturilor”este pe cât de strălucitoare pe atât de scurtã. Însã volutele şi graţia zborurilor par a se ivi din însuşi spiritul aerului, din libertatea mişcãrii lipsite de greutate şi pentru care gravitaţia rãmâne un simplu capriciu. 

O legendă indiană spune că, dacă împărtășești unui fluture o dorință secretă, el va zbura până la ceruri, pentru a ți-o transmite, garantând astfel împlinirea sa.

         film,,Butterflies arew free”--Goldie Hawn ; Edward Albert

Sandro Botticelli ,,Cele trei grații”

 

Sandro Botticelli – de fapt Alessandro di Mariano Filipepi (1445  –1510) a fost unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene. Frumusețea și grația figurilor create de el, precizia liniilor și redarea mișcării fac din lucrările sale o operă ce simbolizează pictura epocii. Caracteristic artei lui Botticelli este și faptul că figurile pictate de el exprimă profunde sentimente umane. Personajele sale cu chipuri ușor melancolice au o expresie visătoare, astfel că Botticelli ne apare ca un cercetător atent al sufletului omenesc.  

   În mitologia greacă, Grațiile (sau Cele trei Grații) sau Haritele (în greacă: Χάριτες, Harites) erau personificări ale grației și frumuseții feminine; sunt fiicele lui Zeus și ale Eurynomei și se numesc Aglae, Eufrosine și Thalia. Trăiau alături de muze în Olimp și făceau parte din alaiul zeilor. Numele lor (în greaca veche) înseamnă strălucire, splendoare (Aglae), voioșie, bucuria vieții (Eufrosine) și înflorire, abundență (Thalia). Numărul trei este magic, marchează armonia dintre trup, minte și suflet.  Ele sunt prinse într-un dans lent, grațios, au chipuri melancolice și ușor triste.Grațiile sunt aproape  nud - au pe ele doar o pânză transparentă, pictată cu mare finețe de Botticelli.Doar două poartă coliere cu pandantive. Vălurile străvezii nu le ascund trupurile masive, sculpturale, dar pline de suavitate, prinse într-un dans lent, grațios.Dansează elegant un rondel lin şi cald, asemenea unui vals. Aceeași pricepere la detalii o vedem la pictarea complicatelor împletituri din părul lor blond.Culoarea aurie a părului este a soarelui,exprimă inocență și puritate,eleganță și farmec. Purtând numai văluri străvezii, cele Trei Grații se țin de mână,sunt tandre,sensibile,visătoare. Pare a fi aceeași figură în trei poziții:din față,din profil. Imaginea uimește prin armonia și liniștea mișcărilor. Cu ușurință, abia atingând pământul cu picioarele goale își simt sufletul plin de satisfacții, plăceri și destindere.  Ritmul liniilor, formele rafinate, culorile delicate-toate acestea creează o atmosferă  visată, melancolică, fascinantă.  

 Figurile pictate exprimă profunde sentimente umane cu chipuri ușor melancolice, cu expresia visătoare,personaje prinse într-un adevărat dans al ielelor.Cele trei Grații sunt surori, se țin de mână,sunt caracterizate de unduiri insistent desenate, îmbinând realismul cu fantezia. Botticelli a portretizat aceste fete frumoase în haine, aparent țesute din lumină. Magic har, frumusețe, bogăție de vopsele și performanțe strălucitoare, imaginea este lumină și aer și, în același timp, seducătoare și captivantă.

Stilul de dans era caracterizat de mișcări libere, curgătoare, încărcate emoțional, oglindind fascinația idealurilor antice cu privire la corpul omenesc în mijlocul elementelor naturii.Brațele sunt cele care dau contur și frumusețe dansului,sunt ridicate simbolizând chemarea harului, deschiderea sufletului către binefacerile naturii sau coborâte în semn de liniștirea trupului.Atingerea propriului corp exprimă  dorința de protecție sau mângâiere- încredințarea că sunt aproape înseamnă autoliniștire. Poziția mâinilor arată că se lasă conduse de emoții sau de rațiune,iar vârfurile degetelor explică această poziție a încrederii în sine.

 Mâinile lor interconectate și dansul lor printre petalele așternute pe pământ, privirile deasupra mâinilor împreunate, chipurile visătoare,tăcerea lor aduc pacea și echilibrul în natură.

Peisajul din fundal este plin de lumină deschisă spre cer,iar muzica este un talisman capabil să comunice direct cu Soarele.Grațiile sunt într-o grădină,copacii întunecați contrastează cu lumina fetelor ce dansează.Cerul este văzut în spatele trunchiurilor copacilor,cu ramurile ridicate, privirea putând trece prin desișul lor doar în unele zone de lumină în care se bănuiește infinitul,ca și cum Botticelli a exclus în mod special categoria de spațiu și, probabil, de timp.

 (cele trei GRAȚII apar în tabloul lui Botticelli,,Primavera”

,, Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, romanul autorului suedez Fredrik Backman

 

                  „O carte înduioșătoare, amuzantă și inteligent scrisă.“--Kirkus Reviews

..... este o carte despre diversitate și acceptare....  o carte uimește prin stilul autorului, povestea, felul în care a fost creată, profunzimea de care a putut da dovadă și sentimentele prin care oricine trece, atunci când citesc această carte.... este un roman care își conduce cititorii în diverse lumi și-i trece prin numeroase emoții.

   Elsa e o fetiță cu totul diferită,citește cărți bune, știe că oamenii care nu fac la fel nu știu multe lucruri, e tare curajoasă,merge la şcoală, dar nu se poate acomoda, din cauză că este un copil cu o inteligenţă peste medie, cu un deosebit simţ al umorului şi cu un aplomb care îi determină pe mulţi copii de vârsta ei să o considere ciudată şi o fac victimă a bullyingului la şcoală. Elsa nu era fericită. În pauze trebuie mereu să alerge și să se ascundă de copiii care o agresau. Primea bilețele de amenințare doar pentru că era altfel. Toate zilele ei erau groaznice, nu are niciun prieten, tocmai pentru că este atât de diferită......o are pe Bunica de „şaptezeci şi şapte de ani.... de fapt, aproape şaptezeci şi opt”, care „nici ea nu se prea pricepe să aibă şaptezeci şi şapte de ani.” Este bătrână doar în aparenţă, se vede asta, fiindcă „are pielea ca hârtia de ziar îndesată în pantofii uzi. Dar despre ea nu spune nimeni că-i matură pentru vârsta ei”.

Locuiesc în acelaşi imobil, în apartamente diferite. Elsa locuieşte cu mama ei şi cu noul soţ al acesteia, George. Bunica locuieşte singură, a fost medic în zonele calamitate ale lumii, dând dovadă de spirit de sacrificiu, o inteligenţă tăioasă şi un nonconformism impus parcă de obtuzitatea celor din jur, a celor care trăiesc doar pentru sine şi care au rătăcit acel ceva adus din copilărie. Este considerată de ceilalţi excentrică. Ceva important despre Elsa: este înnebunită după Harry Potter. Chiar are un fular Gryffindor.

Și astfel încep poveştile, pe care Bunica le conturează pentru Elsa, ca să o ajute să treacă mai uşor peste problemele cu care se confruntă şi care o pregătesc pentru cele în care va fi implicată în anii ce vor urma. Bunica Elsei o iubește atât de tare pe fetiță, încât construiește o întreagă lume de basm doar pentru ea. În Miamas,lumea creată, toate aspectele realității iau forma unor povești. Ba există chiar și o limbă secretă pe care cele două o folosesc, ca să comunice. Și, cu toate că, pentru cei din afară, bunica ar putea părea ciudată, se înțelege că ea ar face orice pentru ca Elsa să nu resimtă respingerea colegilor de la școală.

 Inventând lumea fantastică, „Tărâmul-Aproape-Treaz”, în care se intră din dulapul aflat în camera ei  şi o limbă secretă, bunica, de fapt, vindecă toate spaimele Elsei, o învaţă așa: ca să fii altfel nu este un defect, ci o calitate şi îi face mai uşoară şi mai suportabilă intrarea în realitatea imediată, de care Elsa tinde a se distanţa. Cu o experienţă vastă în domeniu, pusă de-a lungul vieţii în faţa unor traume care depăşesc uneori limita suportabilităţii, Bunica  intuiește mereu problemele Elsei. Şi, pentru ca fetiţa să nu se interiorizeze fără nicio posibilitate de evadare din sine, îi facilitează apropierea de oamenii alături de care se va simţi apărată, oameni la fel ca ea, pe care bătrâna îi transformă în personaje ale „Tărâmului-Aproape-Treaz”--vecinii. Fiecare cu povestea lui, mai mult sau mai puţin dureroasă. Menirea Elsei va fi de a-i ajuta să se regăsească, de a continua, de fapt, ceea ce a făcut excentrica ei bunică, atunci când i-a reunit în acelaşi imobil. Şi Elsa învaţă că „a avea o bunică e ca şi cum ai avea o armată. E privilegiul suprem al oricărui nepot să ştie întotdeauna pe cineva de partea sa, indiferent de situaţie. Chiar şi când greşeşte. De fapt, mai ales atunci.”

Bunica îl avea pe Renault, pe care îl conducea fără un permis valabil pe teritoriul țării lor. Și mai avea un munte de curaj și ghidușii o mie în fiecare buzunar. A intrat la Zoo la miezul nopții pentru a vedea maimuțele. Nu că i-ar fi fost dor de ele, dar o dorea veselă pe Elsa. A făcut un om de zăpadă pe care l-a îmbrăcat în haine și apoi l-a așezat ca și cum ar fi căzut un om de la balcon. Britt-Marie, acea vecină băgăcioasă gata oricând să respecte regulile și să le impună, a sunat la poliție crezând că a murit cineva. S-a dovedit că era o farsă, una pe care bunica a repetat-o la două zile, doar că de data asta omul de zăpadă era chiar ea, iar când Britt Marie s-a apropiat … a tras o sperietură de zile mari! Așa că Elsa este foarte apropiată de bunica ei, mai mult decât de părinții ei.Bunica este orice pentru ea, însă, acum se află în spital. Elsa nu știe de ce, dar acest lucru nu o oprește pe bunica ei să fie oaza de liniște, bucuria și fericirea copilei.

De aceea  fuge din spital,de aceea bunica intră prin efracție în grădina zoologică, aruncă cu pământ și alte materii în polițiști și ajunge la poliție. De ce? Ca nepoata sa să-și amintească ziua ca ziua în care bunica a dat spargere la grădina zoologică și nu ca pe…ziua în care copiii și-au bătut joc de ea la școală.

Bunica făcea mereu astfel de fapte pentru nepoata sa, de aceea Elsa o considera a fi totul pentru ea. Nu avea pe nimeni mai apropiat nici ca adult, nici copii de vârsta ei.

Batrâna a fost absentă din viața fiicei sale,din cauza muncii, însă în viața nepoatei caută să fie prezentă non-stop. Inițial crease pentru fiica sa acest Tărâm-Aproape-Treaz pentru a o fascina, însă odată cu noul loc de bunică, aceasta a înfrumusețat și îmbogățit povestea. A adus chiar și limba  secretă doar pentru ea și nepoata sa. Tărâmul unde totul era posibil, iar personajele erau inclusiv necuvântătoarele care acum au prins viață, avea șase împărății,pe care Elsa află cum se numesc :

 Inimă-De-Lup:

Miamas= Iubesc

Miploris=Plâng

Mirevas= Visez

Miaudacas= Îndrăznesc

Mimovas= Dansez

Ar mai fi și a7-a împărăție = Iert. Însă a existat vreodată? Dacă nu.. de ce nu?

  Elsa era fascinată de acest ținut, dar numai cu ajutorul bunicii și al șifonierului magic putea ajunge acolo. În Miamas nu exista divorțul părinților ei, nu exista George, actualul soț al mamei ei și tatăl Jumătății de frate sau soră pe care mama ei îl avea în burtică. Era tărâmul unde o fetiță de șapte ani, aproape opt, putea să viseze și să se bucure de cele mai minunate povești.

Elsa știa că bunica  era bolnavă, dar nu știa că eroina ei preferată avea cancer. Bunica Elsei știe că va muri , așa că o bucură pe nepoata sa cu un ultim joc: o așa zisă vânătoare de comori.  Nu era drept ca Elsa să își piardă bunica, la urma urmei o cunoștea doar de șapte ani. Mai aveau atâtea aventuri de descoperit, Miamas nu își arătase toate tainele. Dar bunica se stinge și Elsa înțelege pentru prima oară superputerea morții: nu era despre durerea pierderii, ci despre a mai găsi dorința de a mai trăi după pierdere sau măcar de a încerca să o accepte. Moartea bunicii este dureros resimţită de fetiţă.

 După ce bunica moare, Elsa pornește vânătoarea. De ce bunica a pus-o să facă așa ceva? Dorea doar să o distreze sau se ascund mult mai multe în spatele acestui lucru? Aventura lor nu s-ar fi încheiat în stilul bunicii, dacă nu ar fi existat o ultimă căutare de comori. Bunica îi dă o scrisoare fetiței cu misiunea de a o livra. Elsa știa că vor fi niște expedieri în lanț, dar nu era gata să rămână singură, mai ales că bunica sa îi cere iertare pentru ceea ce fusese dinainte de a fi bunică. Nici nu mai putea să ajungă în Miamas fără ea. Elsa începe să livreze scrisorile și să caute locurile în care ele erau ascunse. Apoi a realizat că oamenii care locuiau în același bloc cu familia ei nu erau niște oameni oarecare. Exista o legătură între ei și se pare că misterul acesta poate fi dezlegat doar cu ajutorul scrisorilor și a cuvintelor de iertare însemnate în ele.

Elsa va trebui să livreze scrisori către diferite persoane- locatarii din bloc. Când ajunge la unul dintre ei, găsește scrisoarea sau primește indicii și astfel ajunge până la final să ofere scrisori din partea bunicii tuturor.

Scrisori în care BUNICA SPUNE CĂ ÎI PARE RĂU, dar care ascund și multe alte secrete. De aici și legătura titlului cu povestea. Dar și cu ultima împărăție pe care bunica încă nu apucase să o construiască. Elsa înțelege că „Bunica trăise într-un alt ritm decât restul lumii”, de aceea o pregătise din timp, atrăgând-o într-un joc ingenios.Lăsase o scrisoare pentru fiecare locatar al imobilului, în care îşi cere iertare pentru anumite greşeli pe care le-a făcut şi o însărcinase pe Elsa cu găsirea şi cu livrarea acestora, determinând-o să se implice în descoperirea unor ascunzători stranii, către care o conduc anumite indicii. Ajunge astfel să descopere că toţi oamenii din jurul ei au superputeri. Dar ea  învaţă să ierte. Pentru că ultima scrisoare a bunicii îi este adresată: „Iartă-mă că trebuie să mor.”

Treptat, află foarte multe secrete și povești, care îi luminează mintea și o fac să înțeleagă foarte multe lucruri,spre final, își dă seama că basmele și poveștile bunicii, sunt reale. Diferența este că sunt transpuse într-un alt tărâm, iar personajele sunt altele. Bunica a știut mereu de ce anume avea nevoie această Dorothy din zilele noastre, aflată pe drumul ce o va duce, în sfârșit, acasă!

,, Căci nu toți monștrii sunt monștri de la bun început – unii sunt monștrii de tristețe. Nu, nu toți monștrii arată ca niște monștri. Căci unii își poartă monștrii înăuntrul lor”.

Personajele:

Deși blocul, după spusele Elsei, este unul oarecare, locatarii lui au caractere diferite și pestrițe.

Primul personaj din bloc Monstrul– care mai târziu va fi numit Inimă-De-Lup- un bărbat care nu se arată niciodată, dar care va deveni cumva prietenul Elsei- este obsedat de curățenie- dezinfectează tot oricând și oricum.

Alf este un taximetrist care pare să își târșâie picioarele mereu și care are la îndemână oricând o înjurătură.

 Kent și Britt-Marie erau singuri și morocănoși. El era om de afaceri, ea era mereu acasă atunci când venea el. Era obsedată de reguli și de ordine.

Maud și Lennart erau furnizorii speciali de ”vise” (fursecuri și rulouri cu scorțișoară),Lennart avea o cafea pentru orice ocazie, ba chiar lua după el oriunde o cafetieră. Un cuplu blând, care nu se ceartă niciodată, care sunt foarte drăguți și primitori.

Mai erau un băiețel cu sindrom și mama lui (a băiețelului, nu a Sindromului – astfel de precizări le-am învățat de la Elsa)

 Și mai era doamna cu fustă neagră (și bețivă) care bătea noaptea cu un încălțător de lemn în scară și le interzicea să mai facă baie. Un alt personaj contradictoriu, care mereu se prefăcea că vorbește la telefon și are musafiri, ca să aibă o justificare pentru băutura pe care o are cu ea.

La parter locuia Amicul, un câine uriaș.

În alt apartament, locuia un tip ciudat, numit Monstrul.

 Așadar, o adunătură pestriță de oameni, caractere și orgolii. 

Tipologiile de oameni întâlnite sunt reale, chiar dacă tind spre exagerare.

Fiecare personaj ascunde în spate o poveste profundă, dureroasă, uimitoare.

   Scris din perspectivă obiectivă, romanul are vocea Elsei. Abordează într-o manieră fascinantă, cu un amestec de umor de calitate şi seriozitate aflată la limita ei cea mai tăioasă, probleme cu care este imposibil să nu ne fi întâlnit faţă în faţă, la un zâmbet sau la o lacrimă distanţă sau pe lângă care să nu fi trecut fie şi pentru o clipă: relaţia părinte-copil, divorţul şi trauma resimţită de copii, conflictul dintre generaţii, bullyingul, trauma de a fi perceput ca fiind altfel decât ceilalţi, singurătatea în doi, efectele devastatoare ale minciunii, atunci când este folosită pentru a salva aparenţele, condamnarea bătrânilor la singurătate şi uitare şi punerea acestora sub acuzaţia de inutilitate, alcoolismul ca refugiu, iubirea, importanţa conferită imaginii exterioare, superficialitatea, obiceiul de a-i judeca pe ceilalţi după aparenţe, dualitatea.... și oferă inocenţa ca remediu, dublată de o curiozitate care are ca efect o inteligenţă savuroasă....

  

 ,,Trebuie să crezi. Așa zicea bunica mereu. Trebuie să crezi în ceva, ca să poți înțelege poveștile”.

 

,,Întoarcerea fiului risipitor" este titlul unei picturi în ulei pe pânză semnată de italianul Bernardino Licinio (1489-1565).

 

Pictorul italian din secolul al XVI-lea, Bernardino Licinio, abordând această temă biblică, a realizat o pânză în ulei, surprinzând bucuria cu care tatăl își întâmpină copilul întors, dar primit, după cum ne arată compoziția;se sugerează astfel că peste tot în această lume există un „Tată”, care așteaptă să împărtășească bunătățile sale materiale și sufletești. Întoarcerea fiului risipitor ilustrează parabola din Evanghelia lui Luca. Dincolo de întâlnirea tatălui cu fiul risipitor ce are loc în prim plan, Licinio ne introduce în atmosfera unei curţi nobiliare veneţiene din prima jumătate a secolului XVI, acţiunea inserându-se într-un amplu peisaj al cărui orizont înalt se situează aproape de limita superioară a tabloului.

Atenția se îndreaptă spre omul îngenuncheat,îmbrăcat sărăcăcios cu o cămașă murdară,acoperită cu o scurteică,haină de culoare gri,ambele au culoarea gri,este nuanța cenușii și a prafului,a  trecerea timpului,a slăbiciunii,a fricii.Îngenucherea înseamnă smerenie,astfel fiul devine mic în faţa tatălui,în fața lui  Dumnezeu şi se supune Lui, îşi recunoaşte propria slăbiciune,este un fel de a- şi cere iertarea, milă şi îndurare. Cele două braţe se împletesc pe piept, de parcă ar încerca să se „ascundă” de o situaţie nefavorabilă, se simte stingherit sau nesigur.De aceea privirea lui este îndreptată în sus,spre părintele său-este semnul ritual al binecuvântării,al iertării;își sprijină capul pe mâna tatălui de parcă cere ajutor.Fața sa exprimă chin,slăbiciune,disperare,umilință,neajutorare,imploră iertare.Întreaga atitudine este de regret,de recunoașterea fără cuvinte a greșelilor. Da, fiul are sufletul schilodit de păcat, iar fața înfăţişează tocmai rătăcirea în care orbecăise prin țara păcatului,dar se observă o reculegere adâncă: exprimă și pacea, odihna regăsită  acasă, la Tatăl, mărturisirea păcatului,parcă spune: „Tată am greșit la Cer și înaintea Ta”.

  Tatăl,înduioșat de revenirea celui plecat prin gestul părintesc,ocrotitor să-l cuprindă pe după umeri,îl primește aplecându-se cu dragoste spre cel îngenuncheat.Cu chipul blajin și înțelegător,pentru o clipă ochii li se-ntâlnesc,este sentimentul că toată dragostea și emoția omenească nu pot reda suficient intensitatea copleșitoarei întâlniri.Îi dăruiește fiului revenit acasă o haină nouă,ce-i va acoperi trupul și sufletul,este gestul părintelui de a-l proteja,de a-l mângâia.

  Îmi reține atenția tatăl se află înconjurat de o dulce lumină: e lumina izvorâtă din nesfârșita sa iubire, care se proiectează de pe chipul său blajin și atotînțelegător către umerii nimicitului fiu. Parcă nepământeană, ea învăluie tainic și dramatic personajele tabloului, vrând a ne sugera că toată dragostea și emoția omenească nu pot reda suficient intensitatea copleșitoarei întâlniri.

Haina lungă a tatălui are culoarea albastră, este culoarea cerului, a misterului divin,exprimă seriozitatea,tăria,încrederea.Pletele și barba albă arată un om bătrân plin de demnitate, cu trăsături nobile.În fața celor doi-tată și fiu sunt doi tineri nobili  îmbrăcați elegant în hainele epocii,cel din planul apropiat poartă  culori vii:verdele-culoarea echilibrului,al siguranței;roșul mantiei și al pălăriei îi arată energia;alături de el,un alt tânăr poartă numai albastru ce-i conferă calm și încredere.Amândoi îl privesc pe cel venit cu surprindere,uimire,neîncredere—ei sunt statornici locului,nu înțeleg risipirea.În spatele tatălui sunt alți trei oameni:un alt tânăr ce poartă un costum verde-deschis,el îi întinde mantia tatălui,un vârstnic ce privește cu înțelegere scena, un tânăr paj (aflat în serviciul unui senior, pentru a învăţa deprinderea cu manierele de la curte).

În stânga tabloului este surprinsă o parte a castelului

cu cele două arcade,prin care se pătrunde pe o terasă ,iar doi oameni se grăbesc spre locul acțiunii.Alături este o scară pe care coboară un băiat de casă cu alte haine;a plecat dintre cei de sus, slujitorii care anunță lumii cu trâmbițe vestea cea bună de pe terasa castelului.

În dreapta tabloului sunt alți oameni ce vin să asiste la acest eveniment,doi slujitori întâmpină nobilii veniți călare ,doar animalul fidel omului pare că înțelege tot ce se desfășoară .Fundalul tabloului este un peisaj muntos pictat în culorile albastrului intens al cerului de vară—este o zi a păcii,a seninătății,a împăcării, a luminii izvorâtă din nesfârșita iubire divină.

Lumina cerului, roșul, simbol al purificării, al dragostei ,verdele energiei vitale,liniștea albastrului învăluie tainic și dramatic personajele tabloului, vrând a exprima că toată dragostea și emoția omenească nu pot reda suficient intensitatea copleșitoarei întâlniri.

                            Pilda fiului risipitor! 

(Cine este fiul rătăcitor? este omul mânat de voluptatea aventurii, de dorul de ducă, de mirajul locurilor îndepărtate.)

   Tema acestei frumoase parabole a Noului Testament este cea a căinţei şi a întoarcerii la calea cea dreaptă. Trei sunt personajele acestei parabole: fiul rătăcitor, fratele fiului rătăcitor şi părintele acestuia, fiecare întruchipând o anumită atitudine faţă de aproapele nostru. 

 Un părinte avea doi fii. Fiecare a primit partea lui de moştenire, dar fiul cel mic, nechibzuit fiind, şi‑a luat lumea în cap, a plecat de acasă şi a cheltuit toată avuţia în petreceri şi destrăbălare. A ajuns, până la urmă, într‑o cruntă mizerie, tocmindu‑se păstor al unei turme de porci. Cuprins de remuşcări, dar și de oarece edificări, se întoarce acasă cu gândul că ar fi fericit dacă ar ajunge argat în casa părintească. Spre uimirea sa, tatăl îl primeşte cu mare fast, dându‑i veşminte curate şi pregătind o masă mare, pentru care a sacrificat viţelul cel gras. „Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi‑l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s‑a aflat” (Luca 15.23‑24). Fiul cel mai mare, văzând toate acestea, s‑a simţit nedreptăţit întrucât el, cu toate că fusese credincios tatălui său, nu se bucurase niciodată de atâta cinstire. La reproşurile sale, tatăl lasă să se înţeleagă că întoarcerea acasă şi recuperarea unui păcătos socotit pierdut este de mare folos şi trebuie să constituie un prilej de mare bucurie.

Pilda fiului rătăcitor exprimă ideea că pocăinţa nu este niciodată prea târzie, cu condiţia ca aceasta să fie sinceră şi deplină. Valoarea pedagogică a acestei pilde rezidă în asumarea inteligentă şi matură a rătăcirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor. Creştinismul vine cu o perspectivă aparte asupra păcătuirii. Păcatul, în măsura în care este pasager, poate deveni sursă şi reazem întru perfecţionare, prilej de reorientare şi înaintare pe drumul cel drept. Conştientizarea unei stări de fapt reprobabile este începutul îndreptării noastre. Fără acest „grad zero” al iluminării de sine nu există nici reconversie morală, nici chiar început ființial.

Cine este fiul rătăcitor? Este omul mânat de voluptatea aventurii, de dorul de ducă, de mirajul ţării îndepărtate. Este fiul neascultător, care forţează tiparele bunei purtări. Este cel care nu a învăţat încă din greutăţi, dar este capabil de această învăţare. Este cel care caută obstacolul, ocazia pentru a se ilumina. Are însă o mare calitate: experienţa limită îl trezeşte, îl înfrumuseţează şi înnobilează spiritual, „venindu‑şi în sine”. Mai mult decât atât, el este gata de pocăinţă, de acceptare a unui statut inferior, dar în casa sa, a părintelui său. Dorul întoarcerii acasă este însoţit de căinţa sinceră: „Sculându‑mă, mă voi duce la tatăl meu şi‑i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă‑mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15.18‑19).

Cine este tatăl fiului rătăcitor? Este prototipul părintelui, este „tatăl generic”, un fel de Dumnezeu, al toate înţelegător, iertător. Este marele pedagog, capabil de a converti situaţia de păcătuire în prilej de îndrumare şi formare. Este părintele ce priveşte „cum se cuvine” fapta fiului său: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi‑l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui” (Luca 15.22). Este tatăl ce valorifică o situație limită spre un scop nobil: copilul pierdut să se regăsească. Este pedagogul care foloseşte singura cale de îndreptare în situaţia dată: pedeapsa „pozitivă”. Nu prin deposedare sau descalificare, ci prin dăruire şi primenire.

Cine este fratele fiului rătăcitor? Este un personaj important al acestei pilde, trecut cu vederea destul de uşor. Este omul conformist, ascultător de porunci dar şi dornic de a extrage foloase din acestea. „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n‑am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi‑ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei” (Luca 15.29). Este prototipul individului orgolios, care oferă cu condiţia să primească în aceeaşi măsură. De la el putem învăţa că resentimentul ne face rău, situându‑ne cum nu se cuvine faţă de cel ce a păcătuit. Înţelegerea aproapelui şi îndurarea sunt calităţi ce trebuie să prevaleze în fața egoismelor noastre. Fratele fiului rătăcitor ne propune următoarea întrebare: cine păcătuieşte cu adevărat, cel ce a trecut de păcat sau cel ce se agaţă de el pentru a‑l coborî pe semenul său?

Oricum, de la fiecare protagonist al acestei parabole avem de învățat câte ceva: de la fiul rătăcitor - că oricât de „rătăciți” am fi, putem descoperi Calea; de la tatăl acestuia -  că toți fiii, indiferent de căderile lor, trebuie așteptați, primiți, primeniți cu iubire pe măsura căderilor lor; de la fratele fiului rătăcitor  - că putem deveni „mici”, cu toată credința noastră arătată, dacă nu îi înțelegem pe cei care au păcătuit dar au avut forța să-și revină…

Paralelă între emoțiile și sentimentele îndrăgostitului din poezia,,Poveste sentimentală”de Nichita Stănescu cu acelea ale îndrăgostitului din poezia ,,Lacul” de Mihai Eminescu.

 

 Dacă în,,Poveste sentimentală” protagoniştii, ,,eu" şi ,,tu",  deşi se află în acelaşi spaţiu, se situează totuşi în timpuri diferite, încercând o experienţă stranie, stabilind între ei o punte de legătură prin intermediul cuvintelor, reflectate dinspre  viitor spre trecut şi invers,astfel povestea de dragoste se multiplică la nesfârşit în toate spaţiile şi timpurile, se generalizează, devine acel factor erotic creator al universului, un principiu generator de viaţă;în poezia ,,Lacul” aspirația poetului este pentru o iubire ideală ,o poveste de dragoste imaginată într-un cadru natural rustic, cu care se contopește trăirea interioară a eului liric.Aici în decorul naturii  eul liric își  exprimă dorința arzătoare de a simți  sentimentul de iubire absolută . Imaginea vizuală  a lacului ,,albastru”, încărcat de ,,nuferi galbeni”, tresare emoțional ,,în cercuri albe”și astfel  se anticipează  reacția afectivă a poetului în așteptarea nerăbdătoare a iubitei.

În,, povestea lor sentimentală” cei doi sunt pretutindeni ,în orice colț al lumii, se  contopesc prin iubire,împreună,,eu și tu”- sunt părți ale coloanei infinite de îndrăgostiți,aflați în afara vremii și a trecerii nemiloase la,,margine a orei”(metaforă), cei doi se pot  întoarce la vârsta de aur a lumii, când existența era fericită,precum copilăria, când jocul era o stare obișnuită.

 La Eminescu așteptarea este  nesiguranța, incertitudinea ,,parc-ascult...parc-aștept”, îndrăgostitul este nerăbdător  de a-și întâlni iubita,exprimându-și  speranța, visul de împlinire a iubirii , posibila fericire   prin gesturile tandre , mângâietoare:,,să răsară,să-mi cadă”.Și aici împlinirea visului de iubire este în concordanță cu posibilul cuplu realizat de poet prin două pronume personale, ..eu” și ,,ea”,

 unica,singura  care ar putea să-l facă fericit. Povestea de iubire se manifestă ca un ritual încărcat de emoția,deși se petrece în imaginația îndrăgostitului,într-o

posibilă întâlnire:    ,,Să sărim în luntrea mică

                                  îngânați de glas de ape , 

                                 și să scap din mână cârma ,

                                 și lopețile să-mi scape.”

Natura,atmosfera lacului,permanent prezentă, este dominată de,,lumina blândei lune”  care veghează evenimentele, participă activ și sensibil la zbuciumul interior al eului liric, în dorința de împlinire a cuplului de îndrăgostiți,al visului de iubire absolută.     

   În,, povestea sentimentală” iubirea sustrage pe om timpului, pentru că el nu-și mai aparține sieși: ,,eu stăteam la o margine- a orei, tu – la cealaltă”, forța cuvintelor prin rotirea neîntreruptă reconstituie timpul și spațiul de la începutul lumii,aici dragostea este împărtășită, are puterea unei energii, care face cuvintele nu doar să zboare, ci chiar să fie văzute,auzite. Poetul este asemene unui zeu, care clădește Universul cu ajutorul cuvântului,care a fost de la Început.  Este aceasta o concluzie a discursului poetic, a poveștii de dragoste trăite de poet în faza ,,viziunii sentimentelor’’. Cei doi îndrăgostiți sunt,există într-o minunată stare de grație datorată iubirii.

   Iubind cu patimă, eul poetic transformă cuvintele în valori materiale, cu însușiri creatoare. Cei doi îndrăgostiți sunt   imaginea iubirii,  sunt ca o amforă rezistentă la patima timpului. Poetul conferă cuvintelor forțe creatoare, asemenea vârtejului primordial care a născut Lumea: ,,Vârtejul lor putea fi aproape zărit.”

La Eminescu nu întâlnim optimismul iubirii,ci  o tristețe sfâșietoare a eului liric, provocată de neputința împlinirii visului erotic și de singurătatea dureroasă și încărcată de suferință, iubirea rămânând numai o dorință, un ideal neîmplinit,iar el rămâne tot singur în mijlocul naturii:,,Singuratic  în zadar suspin și sufăr lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr”.

În ,,povestea lor sentimentală”  doi îndrăgostiți însă se contopesc prin iubire într-unul singur, iar, prin forța dragostei,  ei se pot asemăna cu perechea mitică, arhetipală, Adam și Eva.

Observ că poezia,,Poveste sentimentală” pare a fi o replică la poeziile de dragoste ale lui Eminescu, poezii în care starea îndrăgostiților semnifică dorința de a permanentiza fericirea, prin ieșirea din timp a lor.