rolul notațiilor autorului Ion Băieșu în fragmentul din opera dramatică,,Chițimia”

 

PARTEA I

O cameră oarecare, neîngrijită și mobilată fără gust – camera-salon a familiei Chițimia I. Un glasvand, deschis aproape tot timpul, desparte acest salon de dormitor, care va fi plasat în fundul scenei. În dormitor, se află o oglindă, două noptiere și un pat foarte larg, în care doarme, acoperită până peste cap cu plapuma, Vica Chițimia   I. […] vizibil marcat de o înceată și sigură degradare morală, îmbrăcat într-un halat de casă jerpelit, stă la masă, în salon, și cercetează niște hârtii, trăgând aprig din țigară. În acest timp, bombăne, fluieră, geme, trântește scaunul. Vica se trezește și scoate de sub plapumă un cap acoperit cu păr roșcat, pus pe moațe. [...]

VICA (cu un glas suferind): Eu nu am dreptul să dorm în casa asta? (Nu i se răspunde.) Întreb: eu nu am dreptul să dorm în casa asta? Există, în general, dreptul de a dormi?

                                                                                                        (Ion Băieșu, Chițimia)

* glasvand – ușă pliantă cu geamuri care separă două încăperi

Didascaliile (indicațiile scenice) sunt elemente specifice textului dramatic, menite să îndrume jocul actorilor și să sprijine viziunea regizorală. Pentru cititor ele sunt importante, pentru că îl ajută să-și imagineze acțiunea. Didascaliile vin în completarea replicilor personajelor, aducând informații despre cronotop (spațiul și timpul întâmplărilor) și despre personaje (statutul, înfățișarea, acțiunile, gesturile, mimica, vocea.)

În fragmentul dat sunt câteva indicații scenice, care acompaniază și completează replicile personajelor, aducând informații și sugestii importante pentru înțelegerea textului.

  Prima dintre ele conține o descriere a locului acțiunii: o cameră-salon banală a familiei Chițimia,în care glasvantul desparte salonul de dormitor ,unde se văd oglinda,două noptiere,un pat mare. Decorul anticipează existența unor personaje modeste maerial. Sunt prezentate două personaje:în pat,Vica Chițimia,și-a acoperit capul cu plapuma și celălalt I.(o inițială).este descris ca un om tulburat,decăzut,îmbrăcat neglijent,sărăcăcios,fumează  preocupat cu cercetarea unor hârtii.Atitudinea lui zgomotoasă redată printr-o enumerare de verbe o trezește pe Vica. Trăsăturile ei au cu siguranță o semnificație, pe care însă nu o putem înțelege din acest mic fragment de text.

  Ultimele indicații scenice sunt incluse în replica a personajului Vica,(caracterizarea indirectă) și  prezintă tonul,,un glas suferind”, o voce încărcată de durere, tristețe ce trădează vulnerabilitate, deznădejde. Este un personaj neînțeles de celălalt,care nu răspunde dorinței de a fi respectată.

  În concluzie, în acest fragment, prin folosirea didascaliilor,autorul  transmite regizorului și actorilor indicații privind decorul și jocul scenic, dar sugerează și cititorului căi de interpretare a textului.

 -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cuvântul chițimie (sau chițimia) înseamnă o casă foarte mică, o colibă, o cocioabă, un bordei.

,,CHIȚIMIA” sau Estetica războiului casnic

În ,,Chiţimia” războiul favorizează mistificarea, provoacă atât drama frontului, cât şi suferinţa individului, profund imoral. Tânărul se întoarce de pe front şi pretinde că ar fi altcineva, preluând viaţa şi identitatea prietenului său, pe care se presupune că îl vede murind, ba chiar el este cel care îl ucide, fără a se asigura ulterior că a reuşit să facă acest lucru. Planul decurge perfect, iar substituirea se va dovedi, după 20 de ani, un şir complet de nefericiri. Bântuit de imaginea prietenului său, cel dintâi are impresia că apare mortul care vine să îşi ceară viaţa înapoi, ceea ce creează un spaţiu ficţional ireal, al visului, al iluziei vizuale. Este întâlnirea dintre cei doi autentică sau zdruncinarea realităţii trebuie pusă pe seama halucinaţiei primului? Vica îl aude vorbind cu cineva, dar primul neagă, considerând că femeia este predispusă la crize emoţionale, care afectează liniştea căminului. Aroganţa împricinatului se vădeşte a fi o modalitate de a scăpa de responsabilitatea mărturisirii, pe care i-o promisese în urmă cu douăzeci de ani. Acceptându-l drept logodnicul ei, chiar dacă ar fi existat unele nepotriviri în detaliile fizice sau de caracter, Vica se resemnează, capitulând înainte să lupte, ceea ce o face să piardă războiul şi să aştepte dezvăluirea adevărului. De altfel, ea este măcinată de această tergiversare şi este nerăbdătoare ca actualul soţ să îi mărturisească: VICA (disperată): ,, Ah, Doamne Dumnezeule! Am stat cu tine(Chițimia I.) douăzeci de ani, îndurând mizerie materială şi spirituală, aşteptând ziua când ai să-mi spui ceva, iar când vine, în sfârşit, ziua respectivă, tu refuzi! “ De altfel, spaţiul în care se desfăşoară viaţa cuplului accentuează tragismul acestei căderi psihice, încăperea pare ea însăşi un fragment din frontul unor lupte casnice, în care Vica îl acuză de propria nefericire: ,,VICA: Mi-ai otrăvit viaţa! Mi-ai otrăvit-o cu răutatea şi cu plictiseala ta!” ( În camera neîngrijită şi cu mobilă de prost gust, cuplul îşi consumă viaţa anostă, soţul, un tip cu figura decavată fiind absorbit de o invenţie care îl secătuieşte financiar şi mental şi care facilitează intrarea în scenă a altor figuri neobişnuite: profesorul, japonezul, filozoful. În fapt, trenul care va merge fără locomotivă din vârful unei pante, bizară invenţie, este doar un pretext nebunesc pentru o existenţă care doreşte să sfideze instalarea unui ritm anost, care duce treptat către dezamăgire, pierderea sensului. Cei trei camarazi în realizarea experimentului îi întreţin delirul, nebunia, nu de a gândi cu mintea lui, ci de a crede că poate a se sustrage destinului care îl urmăreşte şi care devine o manifestare justiţiară. Revenind după 20 de ani, în episodul halucinant al fostului tovarăş de arme, tizul său nu face decât să accentueze delirul casnic, Vica îşi iese din minţi într-o fericire aproape extaziantă, iar actualul partener de viaţă conştientizează că trebuie sa schimbe această realitate, prin eliminarea, a doua oară, a prietenului său. Japonezul, partener de afaceri, un tip redus mintal, care se poate transforma în orice moment într-un ucigaş cu sânge rece, se oferă să o scoată din scenă pe Vica, alături de fostul logodnic, proaspăt întors de pe front: ,,JAPONEZUL: N-am înţeles o chestie: vreţi să-l lichidez total? Pentru că, în cazul acesta… dublez preţul...”  Se pare că uciderea ar fi singura soluţie. Dacă, iniţial, Vica acceptă căsătoria din naivitatea unei solitudini pe care doreşte să o elimine, respingând ideea că ar fi putut rămâne singură, în final se desprinde de aproapele său, refuză să se mai subordoneze Celuilalt şi îşi asumă un destin individual, care, însă, pare să o coste viaţa. Finalul Vicăi este plauzibil, deoarece a ales să accepte prea uşor compromisul. Vica a călcat în picioare dragostea ca valoare fundamental universală, favorizând desfăşurarea fără limite a unui impostor lamentabil, de care rămâne ataşată douăzeci de ani. Gestul inconştient, semn al unei depline laşităţi, va fi plătit cu nefericirea, depresia şi viaţa. Cu toate acestea, ieşirea din chiţimie ar fi putut da naştere altei poveşti în care destinul pretinsului logodnic să continue, având curiozitatea de a descoperi alt mod de a fi în lume. Este o metaforică desprindere de un mediu care a strivit-o constant şi care a redus-o la tăcere, anihilându-i personalitatea. Războiul este doar catalizatorul unor patimi, face posibilă această intrigă şi deschide un orizont în care, pe fundalul unei incertitudini date de depărtarea impusă, de traumele psihice şi fizice ale celor plecaţi pe front sau de cele sentimentale ale celor rămaşi acasă, se proiectează vieţi decimate, căzute într-o explicabilă, dar deranjantă solitudine.

                       ,

compunere---În căldura lui august

 

compunere---În căldura lui august

          În august e ca-ntr-un spectacolul de gală în care splen­doarea verii se întâlneşte cu primele semne, încă timide, ale toamnei. Mai întâi este lumina lui august, ca o umbră albă,ca o mângâiere. Am privit lumina aceea ca un fluture alb, care s-a făcut tot mai mare, a îmblânzit pământul, l-a făcut să se vadă. Deasupra lui, aproape, un abur albastru, neînceput, a dezmierdat câmpia.

 Drumul pe care sunt arată ca un balaur însetat, zvârcolindu-se în mijlocul arșitei. ...se înalță către cerul cel mare, pe vârfurile dealurilor, pentru ca apoi să se prăbușească în adâncurile văilor, să se încolăcească prin pârjolite tuneluri vegetale. În dreapta, departe, sunt creste de piatră  alburie, în care se agață nori subțiri. Undeva, prin perdeaua văluroasă a aerului clocotit, văd două puncte negre, ca două mogâldețe, mișcându-se vag, sub cerul topit. Acolo e singurul loc unde îmi sprijin privirea. În rest, numai câmp galben, petice mari de pământ zbârcit și un zăduf venit parcă din adâncul pământului.. Aici, la marginea câmpiei , în zilele toride de vară, totul e amorțit și pustiu. De-atâta amarnică arșiță, nici păsările, ori poate nici îngerii, nu mai au vlagă. Pășesc împiedicat printre paiele pârjolite de soare, ca prin nisipul deșertului și simt cerul topit cum se scurge ușor peste creștetul meu. Departe, în mijlocul câmpului, îmi apar niște puncte ca doua mogâldețe ce se mișcă,se apropie,se depărtează,iau forme de abur, se înalță în aer. Cerul se limpezește atât de mult, că aș fi putut să mă oglindesc în el.Și merg....  drumul meu  ajunge într-o pădurice  de aluni, o pată de umbră binefăcătoare, pentru ca apoi sa se înfunde într-o poiană uriașă, cu iarba înaltă, flori mărunte și roiuri de fluturi și de albine, care zgârie ușor liniștea locului. Mă întorc nedumerit și,zâmbind,mă întreb:unde e arșița ?s-au coborât cele două mogâldețe ciudate?Ajuns în poiană, trebuie să-mi croiesc  singur cărare prin ierburile năvalnice. Uit de arșiță și iată-mă într-un rai de soare și umbră deasă și tămâiată de miresme dulci-amărui. Un fluture mare, în culori de negru și roșu, catifelat, îmi  dă târcoale. Am întins mâna spre el și i-am zis că, dacă este într-adevăr un sol trimis, să-mi dea un semn. Spre marea mea surprindere, a urcat pe degetul arătător pe care i-l întinsesem. M-am așezat așa cu el pe iarbă.Lumina ne învăluia,iar eu mă simt într-un tărâm care se leagănă între basm şi vis.... 

 Luna august năvălește asemenea unui potop de ploaie în deșert ... 

                     este ca o revărsare de frenetice transformări așteptate, dar mă ia mereu prin surprindere....

                    Purtându-și coroana aurită,pârguind câmpurile cu promisiuni strălucitoare de belșug,August îmi dăruiește căldura și ceața apusurilor purpurii...

                   Vara lui August este o mare de flori și fructe,o mare de soare și căldură...

(Numele lunii august vine de la numele primului împărat roman, Cezar August)

poezia : ,,Gândind la tine” de Mihai EMINES

 

        

,,Gândind la tine fruntea-acum mă doare
Nu știu ce rost mai are-a mea viață
Când n-am avut o clipă de dulceață:
Amar etern și visuri pieritoare!

De ce în noapte glasul tău îngheață!
Vedea-vor ochii-mi înc-o dată oare
Frumosul trup, ­ femeie zâmbitoare! ­
Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n brață?

Tu, blond noroc al unui vis deșert,
Tu, visul blond unui noroc ce nu e,
De-i mai veni, să știi că nu te iert.

Căci dorul meu mustrări o să-ți tot spuie
Și sărutându-te am să te cert
Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie.”

 

  Poezia este o confesiune lirică profundă și o capodoperă a romantismului, în care tema iubirii se împletește cu suferința existențială. Textul explorează zbuciumul interior, regretul și dorul dureros pentru o femeie idealizată, evidențiat prin antiteza dintre speranță și deznădejde. [
  Titlul fixează ideea obsesivă a eului liric: contemplarea ființei iubite. Tema principală o constituie dragostea neîmplinită și imposibilitatea atingerii absolutului. Textul este dominat de motive eminesciene clasice precum visul pieritor, amara eternitate și suferința, care accentuează neputința eului liric de a găsi împlinirea. Poezia aparține genului liric, fiind scrisă la persoana I, ceea ce indică un puternic caracter subiectiv și confesiv. Textul exprimă trăiri directe, nefiltrate, în care eul liric își exteriorizează zbuciumul sufletesc. Poetul resimte o profundă stare de tristețe, iubirea devenind o sursă de chin, dar și singurul ideal care dă sens vieții.

  Poezia este structurată pe parcursul a 14 versuri, organizate sub forma unui sonet:două catrene și două terține, respectând tiparul clasic al prozodiei eminesciene.

  Prima parte(catrenele) exprimă starea de suferință a eului liric, marcată de incertitudine și durere:,,Amar etern și visuri peritoare!",exclamație melancolică. Este surprins momentul de maximă tristețe în care gândul la ființa iubită îi provoacă o durere fizică și sufletească, iar viața îi pare lipsită de sens fără o „clipă de dulceață.” Lipsa unei „clipe de dulceață” reduce viața pământească la o alternanță între un „amar etern” și „visuri pieritoare.”Întrebarea retorică accentuează sentimentul de însingurare, zbuciumul interior al poetului, care se confruntă cu tragismul trecerii timpului și cu imposibilitatea de a mai auzi sau atinge ființa iubită. Eul liric simte nostalgia profundă și speranța sfâșietoare a unei revederi dincolo de realitatea fizică, marcată de „visuri pieritoare.”

Se conturează portretul femeii zâmbitoare cu,,frumosul trup”,care apare ca o salvare dintr-un univers interior rece.

  A doua parte (terținele) debutează cu o doză de ironie amară și reproș:,,Tu, blond noroc ...tu, visul blond unui noroc ce nu e, De-i mai veni, să știi că nu te iert." Iubirea se transformă în dorință pătimașă, marcată de un amestec de tandrețe și asprime izvorâte din intensitatea sentimentului.

Finalul poeziei exprimă o iubire intensă și contradictorie, marcată de suferință și dor. Poetul își exprimă dorința de a-și pedepsi iubita prin sărutări și dezmierdări unice, alternând între pasiune și reproș.

  Textul aparține genului liric, eul poetic transmițând în mod direct sentimentele prin intermediul mărcilor lexico-gramaticale de persoana I,verbe și pronume: ,,mă doare,a mea,ochiul-mi."

  Figurile de stil susțin zbuciumul interior,intensitatea sentimentelor și tristețea profundă.

 Epitetele arată fragilitatea iluziilor poetului : „dulce uitare;amar etern;visuri pieritoare” evidențiază caracterul dureros și efemer al existenței, subliniază dualitatea sentimentelor: fascinația iubirii împletită cu tragismul suferințe. Metaforele:,,Amar etern,visuri peritoare,blond noroc al unui vis deșert" subliniază caracterul efemer și iluzoriu al fericirii; „visuri pieritoare” – arată fragilitatea iluziilor poetului. Antiteza: „Amar etern” vs. „clipă de dulceaţă” – contrastează amărăciunea prezentului cu scurta fericire trecută.

Inversiunile și interogațiile retorice:,,De ce în noapte glasul tău îngheață?"amplifică misterul și dramatismul trăirii;interogație retorică: „Nu știu ce rost mai are-a mea viață” / „De ce în noapte glasul tău îngheață!” exprimă tragismul, neputința și incertitudinea. Repetiția: „gândind la tine” (prezentă chiar în titlu) subliniază obsesia și devotamentul total față de ființa iubită.

   Fiind structurată în două catrene și două terține cu versuri lungi cu o măsură de 11–12 silabe, ritm trohaic și o rimă îmbrățișată, poezia se conturează în jurul suferinței și a deziluziei profunde. Iubirea este văzută nu ca o salvare, ci ca o sursă de durere și neîmplinire, ducând la o criză existențială în care poetul nu își mai găsește sensul vieții.

  Poezia„Gândind la tine” este o creație reprezentativă pentru universul liric al lui Mihai Eminescu, un amestec inconfundabil de melancolie, pasiune mistuitoare și muzicalitate. Poezia se conturează în jurul suferinței și a deziluziei profunde. Iubirea este văzută nu ca o salvare, ci ca o sursă de durere și neîmplinire, ducând la o criză existențială în care poetul nu își mai găsește sensul vieții.

 

poezia ,, Înger de pază”de Mihai Eminescu

 

,,Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,

 Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,

 Încins cu o haină de umbre și raze,

C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins;

Dar cum te văzui într-o palidă haină,

Copilă cuprinsă de dor și de taină,

Fugi acel înger de ochiu-ți învins.

Ești demon, copilă, că numai c-o zare

Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare

Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare,

El, veghea mea sfântă, amicul fidel?

Ori poate!... O,-nchide lungi genele tale,

Să pot recunoaște trăsurile-ți pale,

Căci tu - tu ești el.”

                                                                (Mihai Eminescu, Înger de pază)

  Poezia „Înger de pază” de Mihai Eminescu este o confesiune lirică romantică în care tema iubirii se îmbină cu meditația și visul. Autorul idealizează ființa iubită, ridicând-o la rangul de divinitate protectoare. Îngerul veghează asupra poetului, aducând alinare sufletului său tulburat printr-o atmosferă de taină și lumină.

Iubirea absolută și spiritualizată este tema centrală.

 Motivele literare precum somnul, visul, umbra și raza creează o atmosferă feerică, creând o lume ideală, specifică universului eminescian. Poezia transmite o profundă stare de melancolie, dar și de transă mistică. Femeia iubitului devine ocrotitoarea sa spirituală, unică capabilă să aducă liniștea în universul interior al eului liric.

Titlul poeziei „Înger de pază”constituie o metaforă pentru portretul iubitei, ce este asemuită cu un înger „Vedeam ca-n vis pe-al meu înger de pază încins cu o haină de umbre şi raze. ” Percepută iniţial ca o făptura demonică, fata este recunoscută de eul poetic, fiind „veghea mea sfânta” – „căci tu – tu eşti el”.

  Prima strofă a poeziei „Înger de pază” debutează cu evidenţierea mitului oniric, manifestarea unei stări de extaz ce face posibilă întâlnirea dintre eul liric şi îngerul său de pază: „Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze/ Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază”. Portretul îngerului este antitetic, fiind „încins cu o haină de umbre şi raze”. Eul poetic conştientizează prezenţa iubitei, a copilei, a cărei imagine este ştearsă la început, imagine realizată printr-un epitet metaforic: „te văzui într-o palida haină”. Misterul femeii iubite este relevat printr-un vocativ cu determinant dublu: ,,copilă cuprinsă de dor şi de taină". Sugerarea păcatului este construită prin alungarea îngerului păzitor de către ochii plini de patimi: „Fugi acel înger de ochiu-ţi învins”.

 Lirismul subiectiv este motivat de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric: formele verbale şi pronominale la persoana I: „vedeam”, „-mi”, „al meu”, precum şi de adresarea directă la persoana a II-a singular:,,te văzui" şi vocativul: ,,copilă". Verbele la imperfect :„veghea”, „vedeam” semnifică o acţiune începută şi neterminată, ce pare continuă şi fără finalizare.

  În cea de-a doua strofă a poeziei, copila este asemuită cu o fiinţă malefică prin metafora: „Eşti demon, copilă", prin faptul că simpla-i apariţie a reuşit să alunge îngerul păzitor al eului liric: „numai c-o zare...făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare.”

  Eminescu folosește imagini vizuale și auditive diafane. Portretul îngerului este conturat prin antiteze și metafore sugestive:„haină de umbre și raze”, „genele-ţi lunge”, „ochiul tău mare”; subliniind puritatea și misterul absolut al femeii iubite.

  Identific trăsături romantice: iubirea angelică, ideală, proprie omului de geniu (iubire romantică) şi utilizarea unei game variate de figuri de stil :comparaţie :„vedeam ca-n vis”, metafore :„haină de umbre şi raze”, „veghea mea sfântă”, epitete :„palidă haină”, „genele lunge”, „ochiul mare”, precum şi crearea expresivităţii prin verbele la conjunctiv :„să pot recunoaşte”, ce exprimă o dorinţă a eului poetic, înscriu poezia în romantism.

  Elementele ce compun prozodia sunt măsura versurilor de 11-12 silabe, iar rima versurilor este încrucişată pentru versul I şi III şi îmbrăţişată în ultimele patru versuri.

Ideea unui "inger de paza" nu vine din vreun text apocrif popular, ori din viziuni mistice mai mult sau mai putin eretice, ci chiar din textul evanghelic. La Matei:,,Căutați să nu defăimați pre vreunul dintr-acești mai mici; că zic vouă; ca îngerii lor în ceruri pururea văd fața Tatălui meu, care este în ceruri.”De asemenea, în Luca:,,Așa zic vouă, bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăiește".

compunere--vara că-n Rai

 

În zorii zilei ceţuri groase, alburii mă înconjoară şi nu văd nimic în jur. E răcoare şi umezeală,iar în fața mea Insula pe care o caut mi se arată deo­dată gigantică şi de un ver­de cu scli­piri de smarald, pe mă­sură ce soa­rele urcă pe cer. Pare că cerurile se des­prind de pă­mânt, ceaţa se ridică în nori, şi din apele cenuşii creș­te spina­rea unui animal uriaş. E linişte. O linişte ciudată, venită poate din pacea ape­lor, și care te face să fii respec­tuos cu ceea ce urmează să desco­peri. Este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos ţâşneşte cea mai bogată şi sălbatică vege­taţie! Înaintăm eu și câțiva prieteni pe insulă ca într-o Țară a Minunilor. Iepuri uriaşi ne taie calea, peste tot sunt păsări rare, de la berze negre şi egrete, la cufundari, lebede şi gâşte sălbatice. Aerul e plin de fluturi şi libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea şi armo­nia domnesc peste pădurile de sălcii albe şi roşii, pe sub care vieţuitoarele par a trăi doar pentru bu­cu­ria acestei tihne. Te cuprinde o senzaţie minunată, pentru că nimic rău nu ţi se poate întâmpla aici, şi clipele sunt atât de pline de fericire şi dulceaţă, încât ele însele îți sunt de ajuns. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub florile salcâmilor înfloriţi, ni se mai arată un miracol: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, pu­­ter­nici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Ne privesc liniştiţi, ca pe o curiozitate. Ani­male superbe, rod al libertății totale. Miroase a cimbrișor, care își amestecă albastrul-violet cu verdele dealurilor, în vreme ce soarele ridică în văzduh rouă cu miros de flori, iar fluturii și păsările se rotesc în extaz.Ajung lângă un stejar imens înconjurat de un crâng. Un rai în care soarele e răsturnat în iarbă. Mă pot culca lângă el, îl iau în brațe și adorm cu el în plină zi și simt că aici e Raiul meu.

compunere--O zi călduroasă....

 

compunere--O zi călduroasă....

Dimineață de vară…Toate stelele pier încet și,poate, ici-colo vreo steluță curioasa mai înfruntă, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundă răsăritul depărtat. Nicio adiere nu mișcă aerul. Roua are înfătișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare, spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau întregii naturi o nespusă frăgezime. Totul începea a se trezi sub primele raze prea calde ale zilei, iar eu încercam să ascult liniștea, tăcerea solemnă,de parcă întreaga grădină de sub geamul camerei mele părea că se află în așteptare.La răsărit se ivea geana de aur- roșiatic a soarelui,care într-o clipă șterge umbra de pe fruntea dealurilor din depărtare.Mă bucur de frăgezimea verdelui ierbii,de parfumul trandafirilor,al crinilor și de rotirea florilor de soare după astrul zilei.Vine în curând căldura miezului de iulie apăsătoare, covârâșitoare și ar fi fost cu neputință de înfruntat,dacă umbra pădurilor din apropiere n-ar fi astâmpărat-o puțin. Soarele,alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste albastrul limpede al cerului adânc care se pătează de câte un punct negru,dar trecător:Este un sticlete colorat ca-n povestea de demult,își caută o clipă de răcoare în ramurile unui nuc bătrân.Lângă mine, florile își pleacă petalele sub picăturile de zăpușeală ale zilei și,ca și cum s-ar teme de sărutarea lor; în acest joc nebunatic, valuri adânci și strălucitoare de culori și de lumină se reflectă dincolo de grădină, spre câmpul întins;acolo florile câmpului mă priveau ca atâția ochi roșii,albaștri, iar fluturii mici ca niște fulgi de azur se ridicau în stoluri zburătoare amețiți de miresme și lumină și căldură.E prea cald și mă așez resemnat sub mărul cu poame aurii de la marginea grădinii.Adorm și visez lupta a două mingi de foc și,înspăimântat mă trezesc. Vine amiaza cu un aer înflăcărat,soarele devine alb și plouă cu foc peste verdele grădinii.Privirea mi se oprește pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, dornică, parcă, de a se ascunde de aerul prea cald, apoi privesc firele de iarbă,frunzele ce se strâng de frica arșiței.Tăcerea și misterul mă înconjură din toate părțile.Mă întreb dacă așa e la Tropice.Încet,încet  soarele se coboară sub orizont și o adiere trimisă din adâncuri înviorează ușor flori,frunze,viețuitoare.Se aud triluri rătăcite care se unesc apoi într-un concert măreț și încântat, urmăresc umbrele unei nopți calde ce se ridică fumegând de prin marginile orizontului cuprins cu privirea. Treptat se stinge orice mișcare,iar eu rămân tot în grădină alături de un greier ce-mi povestește pe note subțiri bucuria verii.