Dorință de mărțișor

 

Dorință de mărțișor

 

Dau la o parte poarta de abur şi intru. Îmi trag haina de ceaţă, parcă de­vin străveziu şi umblu. Păşesc  încet pe poteca de pă­mânt, care sub tăl­pile mele freamătă.Dar nu voi dezgroapa tainele unui pământ care freamătă. Nu acum. Eu sunt doar un om învelit în ceaţă, care a intrat pe o poartă nevăzută şi păşeşte încet.Cânt şi văd cum iarba se ridică de la pă­mânt, ca să mă asculte, cum florile aşezate la gea­murile pe lângă care trec se deschid pe rând, devenind din ce în ce mai colo­rate, cum  primele gâze zboară pentru prima dată în acest an exact acum, lângă mine.M-am aplecat şi am cules de dincolo de gard un ghiocel și mi-am zis să am grijă de toate lucrurile fragile, să le păstrez mereu în inima mea, apoi am strecurat ghiocelul în rucsacul meu, lângă primăvară. Nu mă atinge nici vântul care îndoaie crengile, nu mă taie nici vântul care cutreieră lumea, nu mă mângâie nici ultimii fulgii care cad nepasători la pământ.  Murmurul crengilor, o adiere de vânt, o rază de soare, un colț de poiană rupt parcă din rai, o liniște năucitoare, un pas deasupra norilor și-apoi încă unul deasupra lumii întregi.                     Pentru mine, toate astea par să însemne acea fericire și este!!!! 

Îmi spun că nici o primăvară nu seamănă cu alta, fiecare are paşii ei ... nu pot să nu mă bucur că  descifrez semnele primăverii între copaci,în mirosul pământului,în răcoarea curată a dimineților.

Dacă aș avea putere, dacă aș fi ce nu sunt, aș pune de 1 Martie un mărțișor în fiecare loc, la fiecare colț de stradă, la casele oamenilor. Dacă aș putea, aș pune un mărțișor pe întreaga țară, văruind-o apoi în albul cel mai imaculat!!!

    Scuturându-mă din hibernare, am făcut un mărțișor de gătit domnișorii și domnișoare!!!!

                                                  Să fiți senini și blânzi ca o primăvară! 

                și murmurați  rugăciunea poetului :

                                 

                                            ,, Să fie pâine pe masă

                                                           Şi toţi ai casei acasă
                                                                   Şi grâu-n brazdă să iasă,
                                                   Să fie pace, pace, pace pe Pământ.”

 

mărțișor....

 

   Nu trebuie să privesc în calendar, ca să știu că vine primăvara. O neliniște blândă, catifelată mă înconjoară și brusc, devin atent...
Când simt că se apropie primăvara, abia aștept să ajung în locul meu secret- acolo, în imensitatea câmpiei și apoi în desișul pădurii de la marginea ei,acolo  se petrece poate cel mai tulburător miracol al renașterii vegetale. Cu o grabă nebună, natura iese din hibernare – gheața heleșteului își crapă oglinda cu un vaier de eră geologică, mugurii plesnesc în rafale, copacii foșgăie de frunze minuscule, iar la poale, pământul se încovoaie sub apăsarea lăuntrica a rădăcinilor, a florilor de tot felul, care își întind leneș rădăcinile abia trezite din somn.
Sub ochii mei se săvârșește ritualul miraculos al învierii în culori și parfumuri solare - un moment tainic și aproape religios, când totul germinează, se desface, se scutură de tină și, într-o zvârcolire, tâșnește apoi năvalnic spre lumină. Nimic nu se poate compara cu această colosală trezire. Totul se schimbă și crește cu o viteză gigantică. Într-o secundă de neatenție, pot pierde totul- pierd slujba divină a creației. Sub ochii mei, Dumnezeu pictează din nou lumea, în culori și forme fără egal, în nuanțe și petale smulse chiar din straiele îngerilor. Natura iese din cuibare, în timp ce mestecenii își plâng melancolia cu lacrimi de sevă dulce.
   Ar trebui să ne aducem aminte de solemnitatea mărțișorului, de actul ritualic de speranță care alătură, în afecțiunea gestului, roșul vieții și albul gândului curat. Un simplu șnur ajunge.... el este aducătorul de noroc și belșug, numai el apără și poartă nevăzut mângâierea iubirii... e mai mult decât un gest... e chiar începutul speranței, nădejdea că va fi mai bine.
Dacă aș avea putere, dacă aș fi ce nu sunt, aș pune de 1 Martie un mărțișor în fiecare loc, la fiecare colț de stradă, la casele oamenilor. Dacă aș putea, aș pune un mărțișor pe întreaga țară, văruind-o apoi în albul cel mai imaculat!!!

    Scuturându-mă din hibernare, am făcut un mărțișor de gătit domnișorii și domnișoare!!!!

                                                  Să fiți senini și blânzi ca o primăvară! 

 

E capricios începutul acesta de martie. Ar fi trebuit să fie soare şi zile însorite, chiar dacă e vremea capricioaselor babe. Îmi e dor să văd oamenii zâmbind, aşa, fără motiv, luminoşi şi liniştiţi.A nins așa deodată,tre­­cătorii grăbiți şi-au lăsat sem­nătură de paşi în zăpada căzută. Mai e puţin şi vine 8 Martie, ziua când un potop de flori se va abate asupra fe­me­ilor.Îmi doresc ciripitul subțire al păsărelelor, ce-și anunță descoperirea unui muguraș. Foșnetul crengilor goale este singura muzică,apoi apa ca un șir nesfârșit de cristale, rostogolindu-se pe aleile goale ale parcului. Și sus de tot, cerul ar avea un singur glas: țipătul ascuțit al vreunui pescăruș rătăcit.Și totuși este o lumină caldă, blândă, care parcă iese din pământul înfrigurat,o lumină albastră care se schimbă mereu, este în fiecare clipă alta,iar cerul îmi apare întâi apăsat de nori grei, vineţii, apoi încremenit de linişte, până când aerul dintr-odată se înmoaie şi apar ici-colo raze timide.Nicio primăvară nu seamănă cu alta, fiecare are paşii ei ... nu pot să nu mă bucur că pot descifra semnele primăverii între copaci,în mirosul pământului,în răcoarea curată a dimineților.

Simt o bucurie imensă, amestecată cu teama că s-ar putea întâmpla să întârzie soarele în ziua aceea pe care o aștept din prima zi a anului, în care să dăruiesc primele flori ale primăverii ei....mamei...o aștept înfrigurat, întrebându-mă: Cum să nu vi­brezi, când vezi cu câtă generozitate împrăştie deasupra mea un nor de stele?

Aștept această zi cu bucuria  care-mi inundă cotloanele sufletului,doar s-o privesc și să-i mulțumesc iar și iar și iar....

 

compunere--ZILE DE FEBRUARIE

 

Mirosul dimineţii se mai simţea când am ajuns lângă o pă­dure din care  ori­zontul nu se vede în între­gime, copacii mi se păreau impunători, dar am auzit un vuiet de apă,poate al unei cascade ascunsă de mestecenii albi. Dau la o parte poarta de abur şi intru,alung haina de ceaţă și de­vin străveziu şi umblu fără să mă opresc. Parcă am simţit o prezenţă magică pe aceste meleaguri, ceva misterios şi ancestral. Pe jos, sunt aşter­nute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate trădea­ză trece­rea spiritelor şi a vânturilor invi­zibile.

Am pornit pe drumeagul îngust ce trece pe sub alaiul coroanelor de salcâmi şi se avântă brusc într-o deschidere luminoasă, peste coama dealului.  Mai am de urcat doar muchia abruptă, peste care se cască albastrul cerului. Păşesc cu sfială într-un decor de basm, uitat de lume şi de timp. De-aici, începe poiana îngustă, cu fagii ce seamănă cu  o armată de falnici străjeri. Din marginea poienii, o cinteză cântă cu ciripeli vii, melo­dioase. Lumina e galbenă, aerul de început de primăvară cald, cerul are culoarea unui alt timp. Poiana liniștită mi se pare un loc magic,am simţit căeu aş fi primul care a pus piciorul în acele locuri. Am observat acolo că bucăţile de scoarţă de copac se mişcă atunci când bate vântul şi scot un zgomot ca de hârtie ruptă. M-am întors către un co­pac care foşnea în spatele meu. O bucată de scoar­­ţă, albă precum creta, s-a rupt, iar dede­subtul ei, trunchiul copacului avea culoarea rozalie

vine primăvara??????

 

 Copacul de lângă mine e o clepsidră,coroană sus, co­moară jos. Nici trunchiul nu mai este cenuşiu, uscat. Ca­­pătă luciu, o lucire vestitoare. Şi nu e de la aerul umed din jur, ci de la seva din adânc... Nevăzută urcă, urcă. Sus, mugurii îşi dau unii altora ghes să se desfoaie. Aşteaptă. Să soarbă lumină, energie. Cea venită de dincolo, din ceruri, de la soare.
Pe ochiurile de pământ fără omăt, frunzişul căzut din pomi, astă toam­nă, se răsuceşte şi se fărâmiţează. Din frunzele moarte ră­mân numai ner­vu­rile, broderii, dan­tele. Gingăşie care-mi dă fior. Ţi­uie un vânt anu­me al primăverii, sub­ţiratec, ciudat. Ra­fale tăioase vin şi pleacă, brusc. Prin parcul pustiu mă ur­mează stoluri jucăuşe de pă­sări care ciripesc cu glasuri vesele,alergându-se printre primii mesteceni abia înfrunziţi. Soarele încălzeşte uşor şi simt cum în lumina lui, ar­borii încep să freamăte, să se dezmorţească din gerul iernii. Păsările sunt încă lângă mine, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit.  Pe cerul albastru-albastru strălu­ceşte în soarele amiezii un norişor alb. În aer s-au ridicat gâze ce par să se mişte fără o direcţie anume: sunt doar bu­curoase de ușoara căldură, se zbenguie în aerul primăverii. Chiar lân­gă piciorul meu, o al­bină a găsit fericită o floare mică şi albă de urzică. Primăvara are, în adâncuri, nostalgia începuturilor curate, dar ea este acoperită cu atât de multă bucurie a vieţii şi cu atâta energie nouă, încât uit de ea şi tot ce îmi doresc este să alerg. Nebunia primăverii nu este decât euforia vieţii pure, care aşa cum umflă şi învolburează apele venite din ceruri, aşa îmi umblă prin vene, cercetându-mi întreg trupul, scuturându-l şi trezindu-l.

floare de urzică

Didascaliile(indicații scenice)într-un fragment din ,,Jocul de-a vacanța”de Mihail Sebastian

 

SCENA XV

CORINA, ȘTEFAN

Rămasă singură, Corina îl privește îndelung pe Ștefan cum stă în șezlong și citește sau se preface că citește, într-o totală indiferență. După un moment de ezitare, face un pas spre el cu ceva decis în mișcare – „ce-o fi o fi” – și se adresează cu o anumită bravură în toată înfățișarea, dar fără bruschețe.

CORINA: În fond, dumneata de ce ții cu tot dinadinsul să fii interesant?

ȘTEFAN (se ridică în capul oaselor și se uită împrejur, ca și cum ar căuta să vadă cu cine vorbește): Eu? Interesant? Dar nu țin deloc să fiu interesant.

CORINA (retezător): Foarte bine faci. Nici nu ești.

ȘTEFAN: Eu? Interesant? Dar nu țin deloc să fiu interesant. Nu sunt, da’ să știi că nu-mi comunici nimic nou. Sunt treizeci și patru de ani – la 5 octombrie vor fi treizeci și cinci – de când știu cu precizie că nu sunt interesant. Nu făcea, zău, să pierzi baia și nici mie să-mi strici lectura, numai ca să-mi aduci la cunoștință o știre atât de veche. (Își reia cartea și se pregătește să-și continue lectura.)

                                                                               Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța

Didascaliile (indicațiile scenice) sunt elemente specifice textului dramatic, menite să îndrume jocul actorilor și să sprijine viziunea regizorală. Pentru cititor ele sunt importante, pentru că îl ajută să-și imagineze acțiunea. Didascaliile vin în completarea replicilor personajelor, aducând informații despre cronotop (spațiul și timpul întâmplărilor) și despre personaje (statutul, înfățișarea, acțiunile, gesturile, mimica, vocea etc.).

Didascaliile pot fi de două feluri: ample (apar la începutul unui act și conturează decorul scenic, atmosfera, lista de personaje) și cele din metatext (care conțin indici comportamentali și gestuali prin care se surprinde tipologia personajelor). 

În fragmentul dat sunt indicații scenice, care acompaniază și completează replicile personajelor, aducând informații și sugestii importante pentru înțelegerea textului.

Prima dintre indicațiile scenice conține mișcarea personajului,Corina,privirea ei este îndreptată către Ștefan care pare că este într-un moment de liniște.Corina totuși îndrăznește să afle ceva despre atitudinea lui,îl privește,ezită,apoi i se adresează cu îndrăzneală. Într-un fel observă că efortul lui Ștefan de a fi mereu neobișnuit, detașat,,un interesant" este o formă de rol, nu o trăire sinceră.

A doua didascalie prezintă mișcarea lui Ștefan:se ridică,privește surprins,prefăcându-se că n-o vede și că nu înțelege nimic din ce aude.

A treia didascalie o prezintă din nou pe Corina nemulțumită de atitudinea lui,i se adresează cu voce aspră.

Se accentuează astfel ideea, desprinsă din dialogul celor doi că există o neconcordanță între personaje.

În sfârșit, ultima indicație scenică este la sfârșitul replicii ironice a lui Ștefan care,nepăsător,își reia lectura,ignorând ceea ce auzise și chiar prezența fetei este iun fel de a sublinia dorința sa de autenticitate și refuzul convențiilor sociale obositoare.

În concluzie, în acest fragment, prin folosirea didascaliilor, autorul transmite regizorului și actorilor indicații privind jocul scenic,conflictul subtil dintre personaje, dar sugerează și cititorului căi de interpretare a textului.

 

15 februarie este serbată Ziua Națională a                                        Lecturii!!!!!!!!!!!!!!!

Didascaliile(indicațiile scenice)

 

Prezintă rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos:

                               Tabloul VIII

Un colț acasă la Danton.Un cămin,doouă fotolii lângă foc,o masă.Ora de dimineață când se îngână ziua cu noaptea.Două lumânări ard în sfeșnic pe masă.O pisică lângă lumânări. 

DANTON(stă de multă vreme adâncit de gânduri în fotoliu.Pe față i se citește o continuitate de sentimente felurite: urmărirea unei idei,fixarea ei,un surâs de neîncredere,o senzație de dezgust care-i contractă tot corpul...și iar urmărirea unui gând.Apoi se scoală și se plimbă uitat,prin casă).

LOUISE(apare,abia îmbrăcată,îl privește cercetător):Danton...ce s-a întâmplat?De ce te-ai îbrăcat de le miezul nopții?Ce e?

DANTON(nervos și masiv)?Nimic.(O îmbrățișează și o ia cu el în fotoliu,iar după un timp):Louise,tu știi că din clipă în clipă trebuie să vie să mă aresteze?

LOUISE(înmărmurită):Cum asta?

DANTOBN(privește într-o altă parte,ca și cum ar răspunde la altceva):Se pare că totuși Robespierre a îndrăznit....

Didascaliile (indicațiile scenice) sunt elemente specifice textului dramatic, menite să îndrume jocul actorilor și să sprijine viziunea regizorală. Pentru cititor ele sunt importante, pentru că îl ajută să-și imagineze acțiunea. Didascaliile vin în completarea replicilor personajelor, aducând informații despre cronotop (spațiul și timpul întâmplărilor) și despre personaje (statutul, înfățișarea, acțiunile, gesturile, mimica, vocea.)

În fragmentul dat sunt mai multe indicații scenice, care acompaniază și completează replicile personajelor, aducând informații și sugestii importante pentru înțelegerea textului.

Înaintea textului este menționat decorul scenei a VIIIa,indicații pentru scenograf care va ordona așezarea obiectelor camerei,este consemnată și o vietate:o pisică.Descrierea camerei este amănunțită:este o dimineața devreme,când camera obscură este luminată de două lumânări așezate pe masă.În cameră lângă un cămin sunt două fotolii.Este o atmosferă intimă,caldă.

Indicația scenică(didascalia)de lângă numele personajului Danton îl prezintă așezat în fotoliu, îngândurat.Mimica feței este schimbătoare:surâde cu neîncredere,repulsie,de parcă ar șovăi,simte nesiguranță,este tulburat ,apoi are o mișcare surprinzătoare:se ridică brusc și se plimbă îngrijoat prin casă.Starea lui este de neînțeles pentru spectator,impunând o atmosfera tensionată.

Indicația scenică de lângă personajul Louise îi arată intrarea în scenă,este abia îmbrăcată în acea dimineață și privirea ei este întrebătoare,iscoditoare.

În continuare,apare Danton și indicația scenică îi arată starea de nervozitate și înfățișarea corpului masiv.Urmează o altă indicație inclusă în replica personajului și prezintă un gest al acestuia,,o îmbrățișează și o ia cu el în fotoliu”,este un moment de tandrețe,cu dorința de a-i spune ceva important.Această indicație are rol pentru cititor, i se semnalează că trebuie să fie atent la gesturi.

Indicația următoare o arată pe Louise uimită,înmărmurită,încremenită,privindu-i atitudinea derutată,confuză.

În sfârșit, ultima indicație scenică îl prezintă pe Danton derutat,nehotărât,,privește în altă parte”de parcă ar ascunde adevărul,suferind de frământări interioare știute numei de el.

În concluzie, în acest fragment, prin folosirea didascaliilor, autorul transmite regizorului și actorilor indicații privind decorul și jocul scenic al actorilor, dar sugerează și cititorului căi de interpretare a textului

 

                             Georges Danton(unul dintre conducătorii Revoluției Franceze(

                                         (Maximilien Robesoierre)