Textul 1
,, Cu capul descoperit, purtând pe braţ pelerina cenuşie
ale cărei pulpane atârnau prin iarbă, Ştefănel intră în livadă, lăsându-se în
voia paşilor.
Ar fi putut merge cu ochii închişi oriunde prin livadă!
Copilăria cu genunchii zgâriaţi l-ar fi călăuzit pretutindeni, din pom în pom,
ca pe un voievod orb, prin potecile cucernice ale norodului său. ... Lăsase
livada, astă toamnă, cenuşie de ploi, împotmolită în glodul mohorât; o regăsea
ageră, plină de cer, înmugurind. ...
În cale îi ieşiră merii, vişinii, piersicii, renglote1
... Şi, rând pe rând, buzele lui murmurau:
—Iată merii; iată vişinii; iată piersicii...
Aşa cum ar fi spus: bine v-am găsit, merilor; bine v—am
găsit, vişinilor; bine v—am găsit, piersicilor...
Ocoli întreaga livadă şi la urmă de tot se îndreptă spre
pomul dintre toţi mai drag, spre zarzărul de la geamul fostei lui odăi. ,,S—a
mai schimbat oare?" Şi—l amintea de când era mic: şi el, şi zarzărul.
Copilăriseră... Crescuse cu încetul, râzând cu dinţii de lapte ai mugurilor
fiecărui april, înălţându—se pe treptele primăverilor, spre fereastra odăii. Şi
într-o dimineaţă neuitată, copilul în cămaşă de noapte şi pomul în cămaşă de
flori îşi întindeau mânile la geam — pe pragul prin care zarzărul intra în
odaie, cu vântul şi cu soarele... ...
Îl văzu de departe, şi—l auzi, — şi se grăbi să—l
întâmpine. Pe zidul alb, zvântat de soare, crengile se desprindeau armonioase,
ca braţele înălţate în ritmul unui început de dănţuire; mulţimea mugurilor
ţesea un abur umed de mărgăritare ruginii. Părea îmbujorat zarzărul, şi
surâzător, ca obrajii bucuriei...
,,Iată şi banca!" O biată bancă fără de
spetează, putredă şi zbârcită, pusă sub zarzăr să fie uliţă căderii florilor şi
frunzelor, tumbelor zarzărelor. Ştefănel o iubea, fiindcă şedea sub zarzăr
totdeauna. Se întinse pe bancă, cu faţa în sus, aşternându—şi pelerina drept
căpătâi. Soarele se sculă de pe bancă.
Închise ochii şi simţi mai bine, mai aproape, căldura
râzându—i pe faţă. îi deschise: şi văzu crengile şi mugurii şi o vrabie, şi i
se păru că vede sufletul şi fericirea lui oglindite în ochii albaştri ai
cerului. Iar îi închise: era aşa de bine şi—n el, ş—afară! Îşi lăsă braţele să
atârne în jos. Cu vârful degetelor simţea clipind ierburile. Braţele i se
legănară tot mai încet, tot mai domol, până când, blând, somnul le statornici.
...
Trupul lui era o barcă, cu vâslele atârnând lenevite,
deasupra căreia primăvara învolbura pe nesimţite pânzele de flori ale
zarzărului înmugurit. *
Ştefănel se deşteptă. Două mâni calde îi apăsau ochii. Şi
un parfum, cunoscut parcă, îi pătrundea prin nări, neliniştindu—l.
Cine era?
Îşi aminti deodată de batista căzută pe covor,
parfumul de levănţică... Şi fiindcă nu vroi să se teamă, se temu
tare, tare de tot. Închise ochii mai strâns şi fugi afund în el, ducând fiorul
parfumului de levănţică.
—Tefanel, da tu nu te mai scoli?
—Tu erai, Nuni!... Ce—nseamnă glumele astea?
Sărise de pe bancă, drept în picioare. Glasul
răsunase aspru, ca şi privirea. Zărind—o pe Sonia la câţiva paşi de el, se
înroşi. Plecă ochii în jos.
—Bine, Ştefănel, de ce eşti aşa brutal! Nu ţi—a făcut
nimica fetiţa!
Auzind vorbele Soniei, Nuni se hotărî să fie nenorocită
şi fugi, izbucnind în plâns.
—Lasă, Nuni, că nu—i nimica! Nuni... Nuni... Sonia porni
prin livadă, după fetiţă.
Rămânând singur, Ştefănel se simţi, rând pe rând şi de
laolaltă, ruşinat, stânjenit, mânios, nedumerit, trist, umilit...
Se aşeză din nou pe bancă. Şi ridicând ochii în sus,
privi lung crengile zarzărului, întrebându—le parcă dacă vor înflori sau vor
plânge.
— Zarzărul...
Cum murmuri numele unui copil, care ţi—a fost tovarăş bun
de joacă şi nu—ţi mai poate fi prieten, căci a rămas copil — şi nu mai eşti...
şi—ţi pare rău că te desparţi de el, şi—ţi pare bine că eşti
mare... ... Îşi aminti şi surâse unei uitate dimineţi de
primăvară... Fugea prin livadă, fugărindu—şi cercul. în toiul alergăturii, de
după trunchiul unui piersic, zarzărul îi răsărise în faţă atât de înflorit,
încât mirat scăpase cercul din mâni; niciodată nu văzuse atâţia fluturi strânşi
laolaltă. Era ca într—un basm: toţi fluturii livezii învăluind zarzărul, gata
să—l ducă în nori.
Dintâi chibzuise să—i sperie, azvârlind în crengi
beţişorul cu care—şi mâna cercul. Apoi se hotărâse să prindă cât mai mulţi. Se
apropiase tiptil, se suise pe bancă, întinsese mâna către crenguţa cea mai
joasă şi... în loc să prindă şi să sperie fluturi, scuturase flori!
Câţi ani avea pe—atunci?... Cinci ani?... Alunga cercul,
prindea fluturi...
Zâmbi... Era ora lecţiei de pian...
În loc să se ducă în salon, unde îl aştepta pianul
deschis şi mama, se căţărase în zarzăr cu praştia în mână, cu buzunarul doldora
de pietricele.
Fugise, fiindcă nu—şi învăţase lecţia. Aşa se întâmpla
primăvara. Mama îl strigase pe—afară, prin odaia lui. De unde să—i treacă prin
minte că el era în zarzăr!
Ora lecţiei de pian trecuse uşor. Dar isprăvise şi
pietricelele şi pe deasupra se temea să nu fie pedepsit.
Şi o albină binevoitoare îl înţepase în deget,
scăpându—l, o săptămână încheiată, de lecţii de pian şi de mustrări.
... Se înroşi: sărutase zarzărul... Era naiv pe atunci!
Se înroși mai tare: cu câtă ușurință, cu câtă nepăsare
rupsese o creangă înflorită!... O dăruise Soniei. Zâmbi... Se întrebă: ce—ar
face dacă ar trebui să aleagă între Sonia şi zarzăr? Ar tăia zarzărul ca să
rămâie Sonia mereu la ei?
—Aş ruga-o frumos pe Sonia să—l îngăduie la fereastră şi
Sonia l—ar cruţa.
—Bietul meu zarzăr!
O carte de basme cu poze stângace, cetită în copilărie şi
aruncată şi uitată într—un colţ, pe care—o mai deschizi odată, răsfoind—o
îndelung cu înduioşare, fiindcă în foile ei ai ascuns şi ai găsit întâia
scrisoare de dragoste.”
(
Ionel Teodoreanu,,Cel din urmă basm”)
*glod - noroi; loc, teren noroios;
**renglozi (renglot) - soi de prun cu fructe mari,
galbene-verzui sau roșcate;
***lenite - liniștite, molcome
Textul 2
Cu rădăcinile pătrunzând adânc în pământ şi
crengile înălţându-se până la Ceruri, copacul este văzut în mod universal ca
fiind simbolul conexiunii dintre Pământ şi cer. Se bucură de un rol atât de
important încât Arborele Lumii este identificat cu Axa Lumii. De asemenea,
copacii sunt puntea care leagă cele trei planuri ale cosmosului: lumea
subterană - prin rădăcinile care pătrund adânc în pământ, suprafaţa pământului
- prin trunchi şi crengile mai joase- şi cerul - prin partea superioară a
coroanei şi vârful aflat în căutarea luminii. Astfel, copacii stabilesc
legătura dintre Lumea de jos cea de sus. Reptilele se târăsc printre rădăcini,
iar păsările îşi fac cuiburipe ramuri.
Copacul reuneşte cele patru
elemente: Apa circulă în sevă, Pământul devine parte din
corpul său prin rădăcini, Aerul îi hrănește frunzele,
iar Focul este produs prin frecarea a două beţe rezultate din lemnul
său..........................
Crescând întotdeauna înspre cer,
copacii sunt simbolul perfect al verticalităţii. Numeroasele reprezentări
simbolice ale copacului sunt legate de noţiunea unui cosmos viu, într-o stare
de permanentă regenerare. Ciclul lor anual este asociat cu desfăşurarea
naturală a vieţii, morţii şi regenerării. Copacul simbolizează viaţa
într-o perpetuă evoluţie.
Trebuie să menţionăm un simbol
particular: copacul inversat, cu rădăcinile întoarse înspre cer şi cu ramurile
spre pământ. Conform scrierilor vechi ale Indiei (Rig Veda) şi a tratatelor
alchimice din Occident, copacul inversat relevă originea cerească a omului
şi îl invită pe acesta să se elibereze de legăturile pământeşti, pentru a găsi
înăuntrul său, în spatele vălului de iluzie, propriul rai interior, de aceeaşi
natură cu Raiul însuşi. Aproape toate popoarele străvechi au avut copaci sacri,
fie reali, fie idealizaţi, promovaţi la rangul de simboluri cosmice. Cele mai
vechi religii naturale considerau copacii ca fiind adevărate fiinţe vii,
locuite de spirite ale naturii, nimfe sau elfi, având propriul suflet cu care
omul avea o anumită relaţie. Arborele cosmic este adesea reprezentat sub forma
unor specii deosebit de maiestoase. Astfel era stejarul pentru
celţi, teiul pentru germani, frasinul pentru
scandinavi, măslinul pentru orientul islamic, zada şi mesteacănul pentru
siberieni. Toţi aceşti copaci sunt remarcabili prin dimensiunile şi
longevitatea lor. Copacul, ca axă a lumii, este acela în jurul
căruia lumea se organizează, asemenea lui Yggdrasil, frasinul germanilor
din Nord sau ca şi Ceiba ori Yaxché, copacul sacru al mayaşilor din Yucatan,
care creşte din buricul pământului şi susţine diferitele planuri ale
Cerurilor.”
(Simboluri-Arborele,https://www.noua-acropola.ro/simboluri)
A.
1. Completează spațiile libere cu informațiile din textul
1
În loc să meargă în _____________________, unde îl
aștepta mama pentru a cânta la pian, Ștefănel
fuge, fiindcă nu-și învățase lecția. Așa se
întâmpla_________________________, iar mama îl căuta pe afară și în camera lui.
2.Ștefănel îi dăruiește Soniei(textul 1)
a. o scrisoare de dragoste.
b. o creangă înflorită.
c. o floare de zarzăr.
d. o carte de basme.
3. Copacii sunt puntea care leagă:(textul 2)
a. cerul și pământul.
b. cele patru elemente.
c. cele trei planuri ale cosmosului.
d. Lumea de jos și cea de sus.
4. Arborele cosmic pentru germani este reprezentat sub
forma unui:(textul 2)
a. stejar.
b. frasin.
c. măslin.
d. tei.
5. Notează „X” în dreptul fiecărui
enunț, pentru a marca dacă acesta este adevărat sau fals,
bazându-te pe informațiile din cele două texte.
Textul 1
Enunțul Adevărat Fals
Băiatul părea îmbujorat și surâzător, văzând de departe
zarzărul.
Banca cea veche este iubită de copil, deoarece
stătea mereu sub zarzăr.
Ștefănel este trist că nu poate cânta la
pian, din cauza înțepăturii de albină.
Textul 2
Enunțul Adevărat Fals
Copacul inversat reprezintă simbolul perfect al
verticalității.
Reprezentările simbolice ale copacului sunt legate de
noțiunea unui
cosmos aflat într-o stare de permanentă degradare.
Copacii, în percepția vechilor religii, aveau
suflet, cu care omul relaționa.
6. Menționează, în câte un enunț, tiparul textual
identificat în fiecare dintre fragmentele de mai jos:
(1) „ — Bine, Ștefănel, de ce ești așa
brutal? Nu ți-a făcut nimica fetița!
—
Lasă, Nuni, că nu-i nimica! Nuni...Nuni....”
Tiparul textual este monologul,redă observația
adresată către personajul Ștefănel și cuvintele de împăcare către alt
personaj,Nuni. Începutul replicilor este marcat cu linie de dialog,intonația
personajului este marcată prin semnul întrebării,exclamării și este folosită
adresarea directă prin vocative.
(2) „Dintâi chibzuise să-i sperie, azvârlind
în crengi bețișorul cu care-și mâna cercul. Apoi se hotărâse
să prindă cât mai mulți. Se apropiase tiptil, se suise pe
bancă, întinsese mâna către crenguța cea
mai joasă și... În loc să prindă și să sperie fluturii,
scuturase flori!”
Tiparul textual este narativ prin prezența unui narator
obiectiv narațiunea este la pers.a 3a: chibzuise,se hotărâse; sunt folosite
frecvent verbele;vocea textuală povestește acțiunile repetate ale personajului
în dorința de a prinde fluturii-flori.
7. Prezintă o diferență între limbajul utilizat în textul
1 și cel din textul 2, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.
O diferență identificată la nivel de limbaj o reprezintă
stilul. În textul literar se remarcă expresivitatea, scopul limbajului fiind de
a emoționa. Este o proză a atmosferei, caracterizată prin figuri de stil
abundente, metafore originale, detalii descriptive bogate și o nuanță
nostalgică, melancolică. Este o atmosferă ce evocă nostalgia copilăriei
prin trăirile intense ale personajului. Stilul se adaptează evoluției
personajului, trecând de la tonul complex și meditativ, specific adolescenței
și tinereții la cel inocent al copilăriei:,, Ar fi putut merge cu ochii închişi
oriunde prin livadă! Copilăria cu genunchii zgâriaţi l-ar fi călăuzit
pretutindeni, din pom în pom, ca pe un voievod orb, prin potecile cucernice ale
norodului său.”
Textul 2,nonliterar, este științific și are rolul de a
informa despre importanța copacului ca simbol al legăturii dintre
Pământ şi cer,dar și arborii specifici ai popoarelor. Limbajul este riguros,
fără artificii stilistice, fiind regăsite neologisme, termeni denotativi,
precum: simbolul conexiunii, simbolul perfect al verticalităţii, tratatelor
alchimice din Occident; copacul inversat relevă originea cerească a
omului.
8. Ce simte băiatul când se află în mijlocul naturii?
Justifică-ți răspunsul la întrebarea dată, prin referire la o emoție,
valorificând textul 1.
Ștefănel intră în livada copilăriei și este uimit
de noul aspect al primăverii,bucuros salută pomii ca pe niște vechi
prieteni,dar este nerăbdător să revadă zarzărul,pomul cu care
crescuse.Amândoi,băiatul și pomul,surâd la întâlnire,iar băiatul înțelege
bucuria,văzându-i crengile înmugurite,îmbujorate. Iubea pomul,banca ce-l primea
pentru odihnă și visare, loc al amintirilor, o pauză în ritmul vieții și un loc
de întâlnire al trecutului cu prezentul. Își amintește de anii naivi ai
copilăriei când văzuse podoabele florilor-fluturi ca din basme.Îmbrățișează
zarzărul și cu emoție își simte viața ca o carte de basme.
9. Asociază fragmentul din opera literară „Cel din urmă
basm” de Ionel Teodoreanu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca
lectură suplimentară, prezentând o valoare comună, prin referire la câte o
secvență relevantă din fiecare text.
Ionel Teodoreanu urmărește cu
sensibilitate vibraţiile nuanţate ale sufletului copilăresc ale personajului;
în fragmentul din „Cel din urmă basm.”, copilăria este o lume plină de
naivitate și sinceritate. Își amintește de anii naivi ai copilăriei când văzuse
podoabele florilor-fluturi ai zarzărului ca din basme.Îmbrățișează zarzărul și
cu emoție își simte viața ca o carte de basme:,, Se apropiase tiptil, se suise
pe bancă, întinsese mâna către crenguţa cea mai joasă şi... în loc să prindă şi
să sperie fluturi, scuturase flori!”
La fel un exemplu este relația dintre Micul Prinț
și trandafirul său,care reprezintă iubirea și vulnerabilitatea și-i arată că
prietenia necesită atenție și grijă:,,a iubi înseamnă încrederea deplină că,
orice s-ar întâmpla.” Prințul învață să-și asume responsabilitatea pentru
trandafirul său și să-l protejeze,înțelegând că prietenii sunt prețioși și
necesită acordare emoțională. Prin dialogurile pe care acesta le are cu
trandafirul Micul Prinț învață despre grijă,prietenie și iubire.
O valoare comună celor două texte este
comuniunea omului cu natura,cele două personaje înțeleg că iubirea pentru
oameni,arbori,flori și tot ce-i înconjoară este esența vieții
B.
Conțin diftongi ambele cuvinte din seria:
a. iarbă, copilăria.
b. voievod, el.
c. geamul, toamnă.
d. fiind, superioară.
2. Cuvintele subliniate în secvența:
„Își aminti deodată
(1) batista căzută (2) pe covor, parfumul de levănțică.” s-au format
prin:
a. derivare (1), conversiune (2).
b. conversiune (1), derivare (2).
c compunere (1), conversiune (2).
d. compunere (1), derivare (2).
3. Sinonimele cuvintelor subliniate în enunțul:
„Pe zidul
alb, zvântat de soare, crengile se desprindeau armonioase, cu
brațele înălțate în ritmul unui început de dănțuire;” sunt, în ordine:
a. udat, melodioase.
b. nimicit, sonore.
c. golit, dulci.
d. uscat, unduioase.
4. Cuvintele subliniate în secvența:
„mulțimea
mugurilor țesea un abur umed de mărgăritare ruginii” sunt utilizate, în
ordine, cu:
a. sens propriu de bază, sens figurat.
b. sens propriu secundar, sens propriu de bază.
c. sens figurat, sens figurat.
d. sens propriu de bază, sens propriu secundar.
5. Selectează, din fragmentul următor, trei pronume
diferite, pe care le vei preciza:
„copacul inversat relevă originea cerească a omului și îl
invită pe acesta să se elibereze de legăturile
pământeşti, pentru a găsi înăuntrul său, în spatele
vălului de iluzie, propriul rai interior, de aceeaşi natură cu Raiul însuşi.”
6. Alcătuiește o propoziție asertivă, în care
substantivul „copilărie” să fie complement prepozițional și o propoziție
exclamativă, în care pronumele personal „el” să fie atribut în acuzativ.
7. Construiește o frază în care să existe două propoziții
aflate în raport de coordonare disjunctivă.
8. Rescrie corect mesajul de mai jos, preluat din
comentariul unui participant la o activitate
extracurriculară:
Jocurile pentru copii creează un mediu foarte
optim care să dezvolte cooperarea între membrii comunității. Părinții însuși
pot învăța noi modalități de interacțiune cu proprii copii. Prin joc,copiii
intră într-un tărâm fermecat a căror fire tainice pot fi deslușite prin
imaginație.
SUBIECTUL AL II-LEA
Imaginează-ți că ai descoperit în grădina bunicilor un
loc în care îți place să te retragi și să visezi. Redactează un text narativ în
care să prezinți o întâmplare petrecută în
acel loc, incluzând o secvență dialogată, de minimum
cinci replici, și una descriptivă.
Am ajuns în grădina buniclor,undeva la
marginea orașului,într-un loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi,
indiferent de anotimp...mi s-a părut curios. Acolo, pe o creangă care iese un
pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se
aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii
albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Un om apărut din senin îmi spune
că ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare. Am
văzut-o şi anul trecut, şi acum doi ani, şi a venit şi acum,îmi mai spune.
I-am zis Pasărea Primăverii, pentru că, după ce vremea se încălzeşte
şi ramurile părului se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar
fi încheiat misiunea. N-am auzit-o niciodată cântând, șederea ei pe creangă
fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările primăverii. Pocnete moi, de
crengi ce se dezmorţesc, murmur firav al apelor care curg din streşini prea
pline după vreo ploaie repezită de primăvară.
Mi-a spus că, dacă am răbdare şi aştept o
vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot
să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de
sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa?
Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie
primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din
somnul iernii.
Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului,
ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul cu şuierat ascuţit, am auzit un
fel de tropot care venea de undeva de tare departe şi se apropia pe sub iarbă,
însufleţind-o într-o legănare uriaşă. Frunzele tremurau mărunt şi des,
crengile săltau şi parcă răspundeau freamătului de sub pământ ce m-a cuprins
şi pe mine, încetul cu încetul. Atunci mi s-a părut că în loc de degete mi-au
crescut frunze, în loc de mâini ridicam în aer nişte ramuri subţirele, iar picioarele
îmi erau doi lujeri firavi de mesteacăn tinerel. Eram în mijlocul unei păduri
şi ploua. Creşteam şi eu, în ploaia de primăvară, şi pădurea se bucura
fremătând. Oare dacă ploaia aceea s-ar întoarce la mine acum, s-ar mai deschide
muguri în trupul meu?
Trec pe lângă păr şi el îmi agaţă cu o
creangă pulovărul pe care-l port.
Caisul are crengile acoperite cu flori rozalii, fire de
iarbă subţiri şi firave joacă în lumină. Modestă şi nebăgată în seamă tot
anul, iarba cea banală şi obişnuită, aceea pe care o călcăm în picioare, tocmai
ea, este purtătorul de stindard al primăverii. Cu o bucurie nestăvilită pune
stăpânire pe tot pământul.
Mă întorc spre casă şi părul mă trage
iar de mânecă. Parc-ar vrea să mă certe că nu l-am băgat în seamă, fiindcă are
să-mi spună un lucru important: a venit primăvara cu sărbătorile sfinte!!!!!!
