compunere--ZILE DE FEBRUARIE

 

Mirosul dimineţii se mai simţea când am ajuns lângă o pă­dure din care  ori­zontul nu se vede în între­gime, copacii mi se păreau impunători, dar am auzit un vuiet de apă,poate al unei cascade ascunsă de mestecenii albi. Dau la o parte poarta de abur şi intru,alung haina de ceaţă și de­vin străveziu şi umblu fără să mă opresc. Parcă am simţit o prezenţă magică pe aceste meleaguri, ceva misterios şi ancestral. Pe jos, sunt aşter­nute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate trădea­ză trece­rea spiritelor şi a vânturilor invi­zibile.

Am pornit pe drumeagul îngust ce trece pe sub alaiul coroanelor de salcâmi şi se avântă brusc într-o deschidere luminoasă, peste coama dealului.  Mai am de urcat doar muchia abruptă, peste care se cască albastrul cerului. Păşesc cu sfială într-un decor de basm, uitat de lume şi de timp. De-aici, începe poiana îngustă, cu fagii ce seamănă cu  o armată de falnici străjeri. Din marginea poienii, o cinteză cântă cu ciripeli vii, melo­dioase. Lumina e galbenă, aerul de început de primăvară cald, cerul are culoarea unui alt timp. Poiana liniștită mi se pare un loc magic,am simţit căeu aş fi primul care a pus piciorul în acele locuri. Am observat acolo că bucăţile de scoarţă de copac se mişcă atunci când bate vântul şi scot un zgomot ca de hârtie ruptă. M-am întors către un co­pac care foşnea în spatele meu. O bucată de scoar­­ţă, albă precum creta, s-a rupt, iar dede­subtul ei, trunchiul copacului avea culoarea rozalie

vine primăvara??????

 

 Copacul de lângă mine e o clepsidră,coroană sus, co­moară jos. Nici trunchiul nu mai este cenuşiu, uscat. Ca­­pătă luciu, o lucire vestitoare. Şi nu e de la aerul umed din jur, ci de la seva din adânc... Nevăzută urcă, urcă. Sus, mugurii îşi dau unii altora ghes să se desfoaie. Aşteaptă. Să soarbă lumină, energie. Cea venită de dincolo, din ceruri, de la soare.
Pe ochiurile de pământ fără omăt, frunzişul căzut din pomi, astă toam­nă, se răsuceşte şi se fărâmiţează. Din frunzele moarte ră­mân numai ner­vu­rile, broderii, dan­tele. Gingăşie care-mi dă fior. Ţi­uie un vânt anu­me al primăverii, sub­ţiratec, ciudat. Ra­fale tăioase vin şi pleacă, brusc. Prin parcul pustiu mă ur­mează stoluri jucăuşe de pă­sări care ciripesc cu glasuri vesele,alergându-se printre primii mesteceni abia înfrunziţi. Soarele încălzeşte uşor şi simt cum în lumina lui, ar­borii încep să freamăte, să se dezmorţească din gerul iernii. Păsările sunt încă lângă mine, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit.  Pe cerul albastru-albastru strălu­ceşte în soarele amiezii un norişor alb. În aer s-au ridicat gâze ce par să se mişte fără o direcţie anume: sunt doar bu­curoase de ușoara căldură, se zbenguie în aerul primăverii. Chiar lân­gă piciorul meu, o al­bină a găsit fericită o floare mică şi albă de urzică. Primăvara are, în adâncuri, nostalgia începuturilor curate, dar ea este acoperită cu atât de multă bucurie a vieţii şi cu atâta energie nouă, încât uit de ea şi tot ce îmi doresc este să alerg. Nebunia primăverii nu este decât euforia vieţii pure, care aşa cum umflă şi învolburează apele venite din ceruri, aşa îmi umblă prin vene, cercetându-mi întreg trupul, scuturându-l şi trezindu-l.

floare de urzică

Didascaliile(indicații scenice)într-un fragment din ,,Jocul de-a vacanța”de Mihail Sebastian

 

SCENA XV

CORINA, ȘTEFAN

Rămasă singură, Corina îl privește îndelung pe Ștefan cum stă în șezlong și citește sau se preface că citește, într-o totală indiferență. După un moment de ezitare, face un pas spre el cu ceva decis în mișcare – „ce-o fi o fi” – și se adresează cu o anumită bravură în toată înfățișarea, dar fără bruschețe.

CORINA: În fond, dumneata de ce ții cu tot dinadinsul să fii interesant?

ȘTEFAN (se ridică în capul oaselor și se uită împrejur, ca și cum ar căuta să vadă cu cine vorbește): Eu? Interesant? Dar nu țin deloc să fiu interesant.

CORINA (retezător): Foarte bine faci. Nici nu ești.

ȘTEFAN: Eu? Interesant? Dar nu țin deloc să fiu interesant. Nu sunt, da’ să știi că nu-mi comunici nimic nou. Sunt treizeci și patru de ani – la 5 octombrie vor fi treizeci și cinci – de când știu cu precizie că nu sunt interesant. Nu făcea, zău, să pierzi baia și nici mie să-mi strici lectura, numai ca să-mi aduci la cunoștință o știre atât de veche. (Își reia cartea și se pregătește să-și continue lectura.)

                                                                               Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța

Didascaliile (indicațiile scenice) sunt elemente specifice textului dramatic, menite să îndrume jocul actorilor și să sprijine viziunea regizorală. Pentru cititor ele sunt importante, pentru că îl ajută să-și imagineze acțiunea. Didascaliile vin în completarea replicilor personajelor, aducând informații despre cronotop (spațiul și timpul întâmplărilor) și despre personaje (statutul, înfățișarea, acțiunile, gesturile, mimica, vocea etc.).

Didascaliile pot fi de două feluri: ample (apar la începutul unui act și conturează decorul scenic, atmosfera, lista de personaje) și cele din metatext (care conțin indici comportamentali și gestuali prin care se surprinde tipologia personajelor). 

În fragmentul dat sunt indicații scenice, care acompaniază și completează replicile personajelor, aducând informații și sugestii importante pentru înțelegerea textului.

Prima dintre indicațiile scenice conține mișcarea personajului,Corina,privirea ei este îndreptată către Ștefan care pare că este într-un moment de liniște.Corina totuși îndrăznește să afle ceva despre atitudinea lui,îl privește,ezită,apoi i se adresează cu îndrăzneală. Într-un fel observă că efortul lui Ștefan de a fi mereu neobișnuit, detașat,,un interesant" este o formă de rol, nu o trăire sinceră.

A doua didascalie prezintă mișcarea lui Ștefan:se ridică,privește surprins,prefăcându-se că n-o vede și că nu înțelege nimic din ce aude.

A treia didascalie o prezintă din nou pe Corina nemulțumită de atitudinea lui,i se adresează cu voce aspră.

Se accentuează astfel ideea, desprinsă din dialogul celor doi că există o neconcordanță între personaje.

În sfârșit, ultima indicație scenică este la sfârșitul replicii ironice a lui Ștefan care,nepăsător,își reia lectura,ignorând ceea ce auzise și chiar prezența fetei este iun fel de a sublinia dorința sa de autenticitate și refuzul convențiilor sociale obositoare.

În concluzie, în acest fragment, prin folosirea didascaliilor, autorul transmite regizorului și actorilor indicații privind jocul scenic,conflictul subtil dintre personaje, dar sugerează și cititorului căi de interpretare a textului.

 

15 februarie este serbată Ziua Națională a                                        Lecturii!!!!!!!!!!!!!!!

Didascaliile(indicațiile scenice)

 

Prezintă rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos:

                               Tabloul VIII

Un colț acasă la Danton.Un cămin,doouă fotolii lângă foc,o masă.Ora de dimineață când se îngână ziua cu noaptea.Două lumânări ard în sfeșnic pe masă.O pisică lângă lumânări. 

DANTON(stă de multă vreme adâncit de gânduri în fotoliu.Pe față i se citește o continuitate de sentimente felurite: urmărirea unei idei,fixarea ei,un surâs de neîncredere,o senzație de dezgust care-i contractă tot corpul...și iar urmărirea unui gând.Apoi se scoală și se plimbă uitat,prin casă).

LOUISE(apare,abia îmbrăcată,îl privește cercetător):Danton...ce s-a întâmplat?De ce te-ai îbrăcat de le miezul nopții?Ce e?

DANTON(nervos și masiv)?Nimic.(O îmbrățișează și o ia cu el în fotoliu,iar după un timp):Louise,tu știi că din clipă în clipă trebuie să vie să mă aresteze?

LOUISE(înmărmurită):Cum asta?

DANTOBN(privește într-o altă parte,ca și cum ar răspunde la altceva):Se pare că totuși Robespierre a îndrăznit....

Didascaliile (indicațiile scenice) sunt elemente specifice textului dramatic, menite să îndrume jocul actorilor și să sprijine viziunea regizorală. Pentru cititor ele sunt importante, pentru că îl ajută să-și imagineze acțiunea. Didascaliile vin în completarea replicilor personajelor, aducând informații despre cronotop (spațiul și timpul întâmplărilor) și despre personaje (statutul, înfățișarea, acțiunile, gesturile, mimica, vocea.)

În fragmentul dat sunt mai multe indicații scenice, care acompaniază și completează replicile personajelor, aducând informații și sugestii importante pentru înțelegerea textului.

Înaintea textului este menționat decorul scenei a VIIIa,indicații pentru scenograf care va ordona așezarea obiectelor camerei,este consemnată și o vietate:o pisică.Descrierea camerei este amănunțită:este o dimineața devreme,când camera obscură este luminată de două lumânări așezate pe masă.În cameră lângă un cămin sunt două fotolii.Este o atmosferă intimă,caldă.

Indicația scenică(didascalia)de lângă numele personajului Danton îl prezintă așezat în fotoliu, îngândurat.Mimica feței este schimbătoare:surâde cu neîncredere,repulsie,de parcă ar șovăi,simte nesiguranță,este tulburat ,apoi are o mișcare surprinzătoare:se ridică brusc și se plimbă îngrijoat prin casă.Starea lui este de neînțeles pentru spectator,impunând o atmosfera tensionată.

Indicația scenică de lângă personajul Louise îi arată intrarea în scenă,este abia îmbrăcată în acea dimineață și privirea ei este întrebătoare,iscoditoare.

În continuare,apare Danton și indicația scenică îi arată starea de nervozitate și înfățișarea corpului masiv.Urmează o altă indicație inclusă în replica personajului și prezintă un gest al acestuia,,o îmbrățișează și o ia cu el în fotoliu”,este un moment de tandrețe,cu dorința de a-i spune ceva important.Această indicație are rol pentru cititor, i se semnalează că trebuie să fie atent la gesturi.

Indicația următoare o arată pe Louise uimită,înmărmurită,încremenită,privindu-i atitudinea derutată,confuză.

În sfârșit, ultima indicație scenică îl prezintă pe Danton derutat,nehotărât,,privește în altă parte”de parcă ar ascunde adevărul,suferind de frământări interioare știute numei de el.

În concluzie, în acest fragment, prin folosirea didascaliilor, autorul transmite regizorului și actorilor indicații privind decorul și jocul scenic al actorilor, dar sugerează și cititorului căi de interpretare a textului

 

                             Georges Danton(unul dintre conducătorii Revoluției Franceze(

                                         (Maximilien Robesoierre)

Gânduri de februarie......

 

Gânduri de februarie......

 

Cer cenușiu, copaci dezgoliți, vești proaste… Nu există prea multe mo­ti­ve să fim veseli în Fe­brua­rie. Și totuși, în ba­na­litatea ce ne încon­joa­ră există o mulțime de sem­ne care să ne aducă zâmbetul pe obraz. Mă gândesc că prin ochiurile din crânguri și din păduri, pe întinderile de zăpa­dă ce încep să se în­moaie ușor, apar urme de animale.Parcă văd că  a tre­cut o vulpe, colo un urs ieșit din bârlog, pe din­colo a sărit sprin­ten o veveriță.Știu că pre­sim­țind primăvara, animalele din pă­du­re în­cep să dea târcoale prin lumi­ni­șuri, ca să vadă dacă este ade­vărat. Chiar dacă afa­ră e frig și ninge acum în februarie, mirosul lor simte din depărtare ma­rea schim­bare a ano­timpurilor. De cum apar prime­le zile cu soare, pri­mii grauri, sturzi și stăncuțe vor umple pă­durile cu ciri­pi­tul lor cristalin. Cât de mult ne-a lipsit gla­sul lor! 

Natura în­trea­gă vibrează de bu­­­cu­rie, mai ales că trilul lor vestește apa­ri­ția primilor mu­guri pe ra­murile co­pa­ci­lor.

Clo­po­țeii ghioceilor ima­cu­lați și ușor par­­fumați, pe care cea mai mi­că adi­ere de vânt îi face să tremu­re și să scoată un zvon subțirel, sunt pri­mii me­sageri ai pri­măverii mult așteptate. Natura are sem­nele ei. Primă­vara este aproape.Brândușa de primăvară își scoate capul spre lumina încă rece a anotimpului, cu mult înainte de topirea zăpezilor. Legenda spune că floarea cu po­tir violet e alungată din pă­mânt de o mamă vitregă și hai­nă, dar bunul Dum­ne­zeu nu o lasă nici­o­da­tă să moară, fiind­că nectarul din peta­lele ei repre­zin­tă pri­ma hrană de pri­mă­vară pentru albine.

Aștept să simt mirosul pămân­tului reavăn, al narciselor de pe alee ,parfumul difuz al primăverii,aștept să văd florile cireșului de la geam.Pot să aud pițigoii,vor veni iarăși să-și facă cuib în mărul bătrân din grădină.De la geamul meu pot să văd toporașii iviți din zăpada venită acum,deodată,iar noaptea  printre ei întotdeauna zboară zâne.

  Deocamdată pot să visez și să aștept o veste minunată adusă de cocori:a venit primăvara!!!!!!!!!!

compunere--Așteptând primăvara

 

               Februarie....încep să mă gândesc la prrimăvară....

 Primăvara porneşte din vâr­ful cireșului cu ramurile îndreptate spre cer.

Acela este primul loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp. Acolo, pe o creangă care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare, dar când îngheţul de noapte este încă stăpân. Am văzut-o în fiecare an şi a venit şi acum.

I-am zis Vestitoarea, pen­tru că, după ce vremea se încăl­zeşte şi ramurile cireșului se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar lua rămas bun pentru un an. N-am auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc de ger, murmur firav de zăpezi ce se topesc, ape care curg din streşini prea pline. Dar dacă am răbdare şi aştept  o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.

   Merg pe un drum ce se afundă între spinările înalte ale dealurilor îmbrăcate de pădure.O lumina albă se întreză­reşte doar. Privirea mi se deschide, sunt înconjurat doar de albastru ,fiindcă cerul de primăvară începe acum din februarie să  coboare pe pământ. De la o zi la alta, se petrece un miracol. Tot ce era amorţit se trezeşte. Unul câte unul, una câte una, pe rând, reînvie copaci, arbuşti, ierburi.E un mister din care încerc să mă hrănesc cât mai mult. Intru şi eu în competiţie cu în­gheţul şi inerţia, privesc tot mai des cerul şi-abia aştept să apară puncte negre-păsările călătoare.

 A început ploaia....Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, ascuns de picăturile mari care brăz­dau aerul cu şuierat ascuţit, am auzit un fel de tropot care venea de un­deva de tare departe şi se apropia pe sub frunzele veștede...așa uscate tre­murau mărunt şi des, crengile săltau şi parcă răs­pun­deau freamătului de sub pământ.

   Sigur era glasul pământului ce se trezea încet la viață,spunându-mi mai e puțin...puțin...

Tablou Rembrandt ,,Furtuna pe marea Galilei”1633

 

Acest tablou este singurul peisaj marin pictat de Rembrandt și reprezentări conținut din Biblie, dar artistul a descris încă o persoană în plus lui Iisus și celor 12 ucenici.
Tablou descrie un incident care s-a petrecut pe o barcă cu Iisus și discipolii săi în drum spre
cealaltă parte a setării spațiale a mării Galileii, unde rafale de vântul apar frecvent ca un natural
fenomen.Sunt  exprimate cu putere elemente pictoriale de lumină și întuneric bazat pe o geometrică
compoziție diagonală. Acest tablou este evaluat ca un bun exemplu de suferință umană care se repetă între fragilitatea omului la un moment disperat al furtunii în  mijlocul mării și cei puternici în

dorința de a păstra speranța.

Când artistul avea doar douăzeci de ani, a pictat scena în care nava lui Petru este biciuită de vânt și valuri. Pe scenă, Isus stă în spatele bărcii, cu unul dintre apostoli care aparent îl implică să facă ceva. Un alt apostol este înclinat pe marginea bărcii.

Este interesant de menționat că în această lucrare nu sunt doar Isus cu cei doisprezece apostoli, de vreme ce Rembrandt s -a pictat în scenă.