PARTEA I
O cameră oarecare, neîngrijită și mobilată fără gust –
camera-salon a familiei Chițimia I. Un glasvand, deschis aproape tot timpul,
desparte acest salon de dormitor, care va fi plasat în fundul scenei. În
dormitor, se află o oglindă, două noptiere și un pat foarte larg, în care
doarme, acoperită până peste cap cu plapuma, Vica Chițimia I. […]
vizibil marcat de o înceată și sigură degradare morală, îmbrăcat într-un halat
de casă jerpelit, stă la masă, în salon, și cercetează niște hârtii, trăgând
aprig din țigară. În acest timp, bombăne, fluieră, geme, trântește scaunul.
Vica se trezește și scoate de sub plapumă un cap acoperit cu păr roșcat, pus pe
moațe. [...]
VICA (cu un glas suferind): Eu nu am dreptul să dorm în
casa asta? (Nu i se răspunde.) Întreb: eu nu am dreptul să dorm în casa asta?
Există, în general, dreptul de a dormi?
(Ion Băieșu, Chițimia)
* glasvand – ușă pliantă cu geamuri care separă două
încăperi
Didascaliile (indicațiile scenice) sunt elemente
specifice textului dramatic, menite să îndrume jocul actorilor și să sprijine
viziunea regizorală. Pentru cititor ele sunt importante, pentru că îl ajută
să-și imagineze acțiunea. Didascaliile vin în completarea replicilor
personajelor, aducând informații despre cronotop (spațiul și timpul întâmplărilor)
și despre personaje (statutul, înfățișarea, acțiunile, gesturile, mimica, vocea.)
În fragmentul dat sunt câteva indicații scenice, care
acompaniază și completează replicile personajelor, aducând informații și
sugestii importante pentru înțelegerea textului.
Prima dintre ele
conține o descriere a locului acțiunii: o cameră-salon banală a familiei
Chițimia,în care glasvantul desparte salonul de dormitor ,unde se văd
oglinda,două noptiere,un pat mare. Decorul anticipează existența unor personaje
modeste maerial. Sunt prezentate două personaje:în pat,Vica Chițimia,și-a
acoperit capul cu plapuma și celălalt I.(o inițială).este descris ca un om tulburat,decăzut,îmbrăcat
neglijent,sărăcăcios,fumează preocupat
cu cercetarea unor hârtii.Atitudinea lui zgomotoasă redată printr-o enumerare
de verbe o trezește pe Vica. Trăsăturile ei au cu siguranță o semnificație, pe
care însă nu o putem înțelege din acest mic fragment de text.
Ultimele
indicații scenice sunt incluse în replica a personajului Vica,(caracterizarea
indirectă) și prezintă tonul,,un glas suferind”, o voce încărcată de
durere, tristețe ce trădează vulnerabilitate, deznădejde. Este un personaj
neînțeles de celălalt,care nu răspunde dorinței de a fi respectată.
În concluzie, în
acest fragment, prin folosirea didascaliilor,autorul transmite regizorului și actorilor indicații
privind decorul și jocul scenic, dar sugerează și cititorului căi de
interpretare a textului.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cuvântul chițimie
(sau chițimia) înseamnă o casă foarte mică, o colibă, o cocioabă, un bordei.
,,CHIȚIMIA” sau Estetica războiului casnic
În ,,Chiţimia” războiul favorizează mistificarea,
provoacă atât drama frontului, cât şi suferinţa individului, profund imoral.
Tânărul se întoarce de pe front şi pretinde că ar fi altcineva, preluând viaţa
şi identitatea prietenului său, pe care se presupune că îl vede murind, ba
chiar el este cel care îl ucide, fără a se asigura ulterior că a reuşit să facă
acest lucru. Planul decurge perfect, iar substituirea se va dovedi, după 20 de
ani, un şir complet de nefericiri. Bântuit de imaginea prietenului său, cel
dintâi are impresia că apare mortul care vine să îşi ceară viaţa înapoi, ceea
ce creează un spaţiu ficţional ireal, al visului, al iluziei vizuale. Este
întâlnirea dintre cei doi autentică sau zdruncinarea realităţii trebuie pusă pe
seama halucinaţiei primului? Vica îl aude vorbind cu cineva, dar primul neagă,
considerând că femeia este predispusă la crize emoţionale, care afectează
liniştea căminului. Aroganţa împricinatului se vădeşte a fi o modalitate de a
scăpa de responsabilitatea mărturisirii, pe care i-o promisese în urmă cu douăzeci
de ani. Acceptându-l drept logodnicul ei, chiar dacă ar fi existat unele
nepotriviri în detaliile fizice sau de caracter, Vica se resemnează, capitulând
înainte să lupte, ceea ce o face să piardă războiul şi să aştepte dezvăluirea
adevărului. De altfel, ea este măcinată de această tergiversare şi este
nerăbdătoare ca actualul soţ să îi mărturisească: VICA (disperată): ,, Ah,
Doamne Dumnezeule! Am stat cu tine(Chițimia I.) douăzeci de ani, îndurând mizerie materială
şi spirituală, aşteptând ziua când ai să-mi spui ceva, iar când vine, în
sfârşit, ziua respectivă, tu refuzi! “ De altfel, spaţiul în care
se desfăşoară viaţa cuplului accentuează tragismul acestei căderi psihice,
încăperea pare ea însăşi un fragment din frontul unor lupte casnice, în care
Vica îl acuză de propria nefericire: ,,VICA: Mi-ai otrăvit viaţa! Mi-ai
otrăvit-o cu răutatea şi cu plictiseala ta!” ( În camera neîngrijită şi cu
mobilă de prost gust, cuplul îşi consumă viaţa anostă, soţul, un tip cu figura
decavată fiind absorbit de o invenţie care îl secătuieşte financiar şi mental
şi care facilitează intrarea în scenă a altor figuri neobişnuite: profesorul,
japonezul, filozoful. În fapt, trenul care va merge fără locomotivă din vârful
unei pante, bizară invenţie, este doar un pretext nebunesc pentru o existenţă
care doreşte să sfideze instalarea unui ritm anost, care duce treptat către
dezamăgire, pierderea sensului. Cei trei camarazi în realizarea experimentului
îi întreţin delirul, nebunia, nu de a gândi cu mintea lui, ci de a crede că
poate a se sustrage destinului care îl urmăreşte şi care devine o manifestare
justiţiară. Revenind după 20 de ani, în episodul halucinant al fostului tovarăş
de arme, tizul său nu face decât să accentueze delirul casnic, Vica îşi iese
din minţi într-o fericire aproape extaziantă, iar actualul partener de viaţă
conştientizează că trebuie sa schimbe această realitate, prin eliminarea, a
doua oară, a prietenului său. Japonezul, partener de afaceri, un tip redus
mintal, care se poate transforma în orice moment într-un ucigaş cu sânge rece,
se oferă să o scoată din scenă pe Vica, alături de fostul logodnic, proaspăt
întors de pe front: ,,JAPONEZUL: N-am înţeles o chestie: vreţi să-l lichidez total?
Pentru că, în cazul acesta… dublez preţul...” Se pare că uciderea ar fi
singura soluţie. Dacă, iniţial, Vica acceptă căsătoria din naivitatea unei
solitudini pe care doreşte să o elimine, respingând ideea că ar fi putut rămâne
singură, în final se desprinde de aproapele său, refuză să se mai subordoneze
Celuilalt şi îşi asumă un destin individual, care, însă, pare să o coste viaţa.
Finalul Vicăi este plauzibil, deoarece a ales să accepte prea uşor compromisul.
Vica a călcat în picioare dragostea ca valoare fundamental universală,
favorizând desfăşurarea fără limite a unui impostor lamentabil, de care rămâne
ataşată douăzeci de ani. Gestul inconştient, semn al unei depline laşităţi, va
fi plătit cu nefericirea, depresia şi viaţa. Cu toate acestea, ieşirea din
chiţimie ar fi putut da naştere altei poveşti în care destinul pretinsului
logodnic să continue, având curiozitatea de a descoperi alt mod de a fi în
lume. Este o metaforică desprindere de un mediu care a strivit-o constant şi
care a redus-o la tăcere, anihilându-i personalitatea. Războiul este doar
catalizatorul unor patimi, face posibilă această intrigă şi deschide un orizont
în care, pe fundalul unei incertitudini date de depărtarea impusă, de traumele
psihice şi fizice ale celor plecaţi pe front sau de cele sentimentale ale celor
rămaşi acasă, se proiectează vieţi decimate, căzute într-o explicabilă, dar
deranjantă solitudine.
,
