compunere---În căldura lui august

 

compunere---În căldura lui august

          În august e ca-ntr-un spectacolul de gală în care splen­doarea verii se întâlneşte cu primele semne, încă timide, ale toamnei. Mai întâi este lumina lui august, ca o umbră albă,ca o mângâiere. Am privit lumina aceea ca un fluture alb, care s-a făcut tot mai mare, a îmblânzit pământul, l-a făcut să se vadă. Deasupra lui, aproape, un abur albastru, neînceput, a dezmierdat câmpia.

 Drumul pe care sunt arată ca un balaur însetat, zvârcolindu-se în mijlocul arșitei. ...se înalță către cerul cel mare, pe vârfurile dealurilor, pentru ca apoi să se prăbușească în adâncurile văilor, să se încolăcească prin pârjolite tuneluri vegetale. În dreapta, departe, sunt creste de piatră  alburie, în care se agață nori subțiri. Undeva, prin perdeaua văluroasă a aerului clocotit, văd două puncte negre, ca două mogâldețe, mișcându-se vag, sub cerul topit. Acolo e singurul loc unde îmi sprijin privirea. În rest, numai câmp galben, petice mari de pământ zbârcit și un zăduf venit parcă din adâncul pământului.. Aici, la marginea câmpiei , în zilele toride de vară, totul e amorțit și pustiu. De-atâta amarnică arșiță, nici păsările, ori poate nici îngerii, nu mai au vlagă. Pășesc împiedicat printre paiele pârjolite de soare, ca prin nisipul deșertului și simt cerul topit cum se scurge ușor peste creștetul meu. Departe, în mijlocul câmpului, îmi apar niște puncte ca doua mogâldețe ce se mișcă,se apropie,se depărtează,iau forme de abur, se înalță în aer. Cerul se limpezește atât de mult, că aș fi putut să mă oglindesc în el.Și merg....  drumul meu  ajunge într-o pădurice  de aluni, o pată de umbră binefăcătoare, pentru ca apoi sa se înfunde într-o poiană uriașă, cu iarba înaltă, flori mărunte și roiuri de fluturi și de albine, care zgârie ușor liniștea locului. Mă întorc nedumerit și,zâmbind,mă întreb:unde e arșița ?s-au coborât cele două mogâldețe ciudate?Ajuns în poiană, trebuie să-mi croiesc  singur cărare prin ierburile năvalnice. Uit de arșiță și iată-mă într-un rai de soare și umbră deasă și tămâiată de miresme dulci-amărui. Un fluture mare, în culori de negru și roșu, catifelat, îmi  dă târcoale. Am întins mâna spre el și i-am zis că, dacă este într-adevăr un sol trimis, să-mi dea un semn. Spre marea mea surprindere, a urcat pe degetul arătător pe care i-l întinsesem. M-am așezat așa cu el pe iarbă.Lumina ne învăluia,iar eu mă simt într-un tărâm care se leagănă între basm şi vis.... 

 Luna august năvălește asemenea unui potop de ploaie în deșert ... 

                     este ca o revărsare de frenetice transformări așteptate, dar mă ia mereu prin surprindere....

                    Purtându-și coroana aurită,pârguind câmpurile cu promisiuni strălucitoare de belșug,August îmi dăruiește căldura și ceața apusurilor purpurii...

                   Vara lui August este o mare de flori și fructe,o mare de soare și căldură...

(Numele lunii august vine de la numele primului împărat roman, Cezar August)

poezia : ,,Gândind la tine” de Mihai EMINES

 

        

,,Gândind la tine fruntea-acum mă doare
Nu știu ce rost mai are-a mea viață
Când n-am avut o clipă de dulceață:
Amar etern și visuri pieritoare!

De ce în noapte glasul tău îngheață!
Vedea-vor ochii-mi înc-o dată oare
Frumosul trup, ­ femeie zâmbitoare! ­
Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n brață?

Tu, blond noroc al unui vis deșert,
Tu, visul blond unui noroc ce nu e,
De-i mai veni, să știi că nu te iert.

Căci dorul meu mustrări o să-ți tot spuie
Și sărutându-te am să te cert
Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie.”

 

  Poezia este o confesiune lirică profundă și o capodoperă a romantismului, în care tema iubirii se împletește cu suferința existențială. Textul explorează zbuciumul interior, regretul și dorul dureros pentru o femeie idealizată, evidențiat prin antiteza dintre speranță și deznădejde. [
  Titlul fixează ideea obsesivă a eului liric: contemplarea ființei iubite. Tema principală o constituie dragostea neîmplinită și imposibilitatea atingerii absolutului. Textul este dominat de motive eminesciene clasice precum visul pieritor, amara eternitate și suferința, care accentuează neputința eului liric de a găsi împlinirea. Poezia aparține genului liric, fiind scrisă la persoana I, ceea ce indică un puternic caracter subiectiv și confesiv. Textul exprimă trăiri directe, nefiltrate, în care eul liric își exteriorizează zbuciumul sufletesc. Poetul resimte o profundă stare de tristețe, iubirea devenind o sursă de chin, dar și singurul ideal care dă sens vieții.

  Poezia este structurată pe parcursul a 14 versuri, organizate sub forma unui sonet:două catrene și două terține, respectând tiparul clasic al prozodiei eminesciene.

  Prima parte(catrenele) exprimă starea de suferință a eului liric, marcată de incertitudine și durere:,,Amar etern și visuri peritoare!",exclamație melancolică. Este surprins momentul de maximă tristețe în care gândul la ființa iubită îi provoacă o durere fizică și sufletească, iar viața îi pare lipsită de sens fără o „clipă de dulceață.” Lipsa unei „clipe de dulceață” reduce viața pământească la o alternanță între un „amar etern” și „visuri pieritoare.”Întrebarea retorică accentuează sentimentul de însingurare, zbuciumul interior al poetului, care se confruntă cu tragismul trecerii timpului și cu imposibilitatea de a mai auzi sau atinge ființa iubită. Eul liric simte nostalgia profundă și speranța sfâșietoare a unei revederi dincolo de realitatea fizică, marcată de „visuri pieritoare.”

Se conturează portretul femeii zâmbitoare cu,,frumosul trup”,care apare ca o salvare dintr-un univers interior rece.

  A doua parte (terținele) debutează cu o doză de ironie amară și reproș:,,Tu, blond noroc ...tu, visul blond unui noroc ce nu e, De-i mai veni, să știi că nu te iert." Iubirea se transformă în dorință pătimașă, marcată de un amestec de tandrețe și asprime izvorâte din intensitatea sentimentului.

Finalul poeziei exprimă o iubire intensă și contradictorie, marcată de suferință și dor. Poetul își exprimă dorința de a-și pedepsi iubita prin sărutări și dezmierdări unice, alternând între pasiune și reproș.

  Textul aparține genului liric, eul poetic transmițând în mod direct sentimentele prin intermediul mărcilor lexico-gramaticale de persoana I,verbe și pronume: ,,mă doare,a mea,ochiul-mi."

  Figurile de stil susțin zbuciumul interior,intensitatea sentimentelor și tristețea profundă.

 Epitetele arată fragilitatea iluziilor poetului : „dulce uitare;amar etern;visuri pieritoare” evidențiază caracterul dureros și efemer al existenței, subliniază dualitatea sentimentelor: fascinația iubirii împletită cu tragismul suferințe. Metaforele:,,Amar etern,visuri peritoare,blond noroc al unui vis deșert" subliniază caracterul efemer și iluzoriu al fericirii; „visuri pieritoare” – arată fragilitatea iluziilor poetului. Antiteza: „Amar etern” vs. „clipă de dulceaţă” – contrastează amărăciunea prezentului cu scurta fericire trecută.

Inversiunile și interogațiile retorice:,,De ce în noapte glasul tău îngheață?"amplifică misterul și dramatismul trăirii;interogație retorică: „Nu știu ce rost mai are-a mea viață” / „De ce în noapte glasul tău îngheață!” exprimă tragismul, neputința și incertitudinea. Repetiția: „gândind la tine” (prezentă chiar în titlu) subliniază obsesia și devotamentul total față de ființa iubită.

   Fiind structurată în două catrene și două terține cu versuri lungi cu o măsură de 11–12 silabe, ritm trohaic și o rimă îmbrățișată, poezia se conturează în jurul suferinței și a deziluziei profunde. Iubirea este văzută nu ca o salvare, ci ca o sursă de durere și neîmplinire, ducând la o criză existențială în care poetul nu își mai găsește sensul vieții.

  Poezia„Gândind la tine” este o creație reprezentativă pentru universul liric al lui Mihai Eminescu, un amestec inconfundabil de melancolie, pasiune mistuitoare și muzicalitate. Poezia se conturează în jurul suferinței și a deziluziei profunde. Iubirea este văzută nu ca o salvare, ci ca o sursă de durere și neîmplinire, ducând la o criză existențială în care poetul nu își mai găsește sensul vieții.

 

poezia ,, Înger de pază”de Mihai Eminescu

 

,,Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,

 Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,

 Încins cu o haină de umbre și raze,

C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins;

Dar cum te văzui într-o palidă haină,

Copilă cuprinsă de dor și de taină,

Fugi acel înger de ochiu-ți învins.

Ești demon, copilă, că numai c-o zare

Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare

Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare,

El, veghea mea sfântă, amicul fidel?

Ori poate!... O,-nchide lungi genele tale,

Să pot recunoaște trăsurile-ți pale,

Căci tu - tu ești el.”

                                                                (Mihai Eminescu, Înger de pază)

  Poezia „Înger de pază” de Mihai Eminescu este o confesiune lirică romantică în care tema iubirii se îmbină cu meditația și visul. Autorul idealizează ființa iubită, ridicând-o la rangul de divinitate protectoare. Îngerul veghează asupra poetului, aducând alinare sufletului său tulburat printr-o atmosferă de taină și lumină.

Iubirea absolută și spiritualizată este tema centrală.

 Motivele literare precum somnul, visul, umbra și raza creează o atmosferă feerică, creând o lume ideală, specifică universului eminescian. Poezia transmite o profundă stare de melancolie, dar și de transă mistică. Femeia iubitului devine ocrotitoarea sa spirituală, unică capabilă să aducă liniștea în universul interior al eului liric.

Titlul poeziei „Înger de pază”constituie o metaforă pentru portretul iubitei, ce este asemuită cu un înger „Vedeam ca-n vis pe-al meu înger de pază încins cu o haină de umbre şi raze. ” Percepută iniţial ca o făptura demonică, fata este recunoscută de eul poetic, fiind „veghea mea sfânta” – „căci tu – tu eşti el”.

  Prima strofă a poeziei „Înger de pază” debutează cu evidenţierea mitului oniric, manifestarea unei stări de extaz ce face posibilă întâlnirea dintre eul liric şi îngerul său de pază: „Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze/ Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază”. Portretul îngerului este antitetic, fiind „încins cu o haină de umbre şi raze”. Eul poetic conştientizează prezenţa iubitei, a copilei, a cărei imagine este ştearsă la început, imagine realizată printr-un epitet metaforic: „te văzui într-o palida haină”. Misterul femeii iubite este relevat printr-un vocativ cu determinant dublu: ,,copilă cuprinsă de dor şi de taină". Sugerarea păcatului este construită prin alungarea îngerului păzitor de către ochii plini de patimi: „Fugi acel înger de ochiu-ţi învins”.

 Lirismul subiectiv este motivat de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric: formele verbale şi pronominale la persoana I: „vedeam”, „-mi”, „al meu”, precum şi de adresarea directă la persoana a II-a singular:,,te văzui" şi vocativul: ,,copilă". Verbele la imperfect :„veghea”, „vedeam” semnifică o acţiune începută şi neterminată, ce pare continuă şi fără finalizare.

  În cea de-a doua strofă a poeziei, copila este asemuită cu o fiinţă malefică prin metafora: „Eşti demon, copilă", prin faptul că simpla-i apariţie a reuşit să alunge îngerul păzitor al eului liric: „numai c-o zare...făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare.”

  Eminescu folosește imagini vizuale și auditive diafane. Portretul îngerului este conturat prin antiteze și metafore sugestive:„haină de umbre și raze”, „genele-ţi lunge”, „ochiul tău mare”; subliniind puritatea și misterul absolut al femeii iubite.

  Identific trăsături romantice: iubirea angelică, ideală, proprie omului de geniu (iubire romantică) şi utilizarea unei game variate de figuri de stil :comparaţie :„vedeam ca-n vis”, metafore :„haină de umbre şi raze”, „veghea mea sfântă”, epitete :„palidă haină”, „genele lunge”, „ochiul mare”, precum şi crearea expresivităţii prin verbele la conjunctiv :„să pot recunoaşte”, ce exprimă o dorinţă a eului poetic, înscriu poezia în romantism.

  Elementele ce compun prozodia sunt măsura versurilor de 11-12 silabe, iar rima versurilor este încrucişată pentru versul I şi III şi îmbrăţişată în ultimele patru versuri.

Ideea unui "inger de paza" nu vine din vreun text apocrif popular, ori din viziuni mistice mai mult sau mai putin eretice, ci chiar din textul evanghelic. La Matei:,,Căutați să nu defăimați pre vreunul dintr-acești mai mici; că zic vouă; ca îngerii lor în ceruri pururea văd fața Tatălui meu, care este în ceruri.”De asemenea, în Luca:,,Așa zic vouă, bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăiește".

compunere--vara că-n Rai

 

În zorii zilei ceţuri groase, alburii mă înconjoară şi nu văd nimic în jur. E răcoare şi umezeală,iar în fața mea Insula pe care o caut mi se arată deo­dată gigantică şi de un ver­de cu scli­piri de smarald, pe mă­sură ce soa­rele urcă pe cer. Pare că cerurile se des­prind de pă­mânt, ceaţa se ridică în nori, şi din apele cenuşii creș­te spina­rea unui animal uriaş. E linişte. O linişte ciudată, venită poate din pacea ape­lor, și care te face să fii respec­tuos cu ceea ce urmează să desco­peri. Este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos ţâşneşte cea mai bogată şi sălbatică vege­taţie! Înaintăm eu și câțiva prieteni pe insulă ca într-o Țară a Minunilor. Iepuri uriaşi ne taie calea, peste tot sunt păsări rare, de la berze negre şi egrete, la cufundari, lebede şi gâşte sălbatice. Aerul e plin de fluturi şi libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea şi armo­nia domnesc peste pădurile de sălcii albe şi roşii, pe sub care vieţuitoarele par a trăi doar pentru bu­cu­ria acestei tihne. Te cuprinde o senzaţie minunată, pentru că nimic rău nu ţi se poate întâmpla aici, şi clipele sunt atât de pline de fericire şi dulceaţă, încât ele însele îți sunt de ajuns. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub florile salcâmilor înfloriţi, ni se mai arată un miracol: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, pu­­ter­nici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Ne privesc liniştiţi, ca pe o curiozitate. Ani­male superbe, rod al libertății totale. Miroase a cimbrișor, care își amestecă albastrul-violet cu verdele dealurilor, în vreme ce soarele ridică în văzduh rouă cu miros de flori, iar fluturii și păsările se rotesc în extaz.Ajung lângă un stejar imens înconjurat de un crâng. Un rai în care soarele e răsturnat în iarbă. Mă pot culca lângă el, îl iau în brațe și adorm cu el în plină zi și simt că aici e Raiul meu.

compunere--O zi călduroasă....

 

compunere--O zi călduroasă....

Dimineață de vară…Toate stelele pier încet și,poate, ici-colo vreo steluță curioasa mai înfruntă, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundă răsăritul depărtat. Nicio adiere nu mișcă aerul. Roua are înfătișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare, spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau întregii naturi o nespusă frăgezime. Totul începea a se trezi sub primele raze prea calde ale zilei, iar eu încercam să ascult liniștea, tăcerea solemnă,de parcă întreaga grădină de sub geamul camerei mele părea că se află în așteptare.La răsărit se ivea geana de aur- roșiatic a soarelui,care într-o clipă șterge umbra de pe fruntea dealurilor din depărtare.Mă bucur de frăgezimea verdelui ierbii,de parfumul trandafirilor,al crinilor și de rotirea florilor de soare după astrul zilei.Vine în curând căldura miezului de iulie apăsătoare, covârâșitoare și ar fi fost cu neputință de înfruntat,dacă umbra pădurilor din apropiere n-ar fi astâmpărat-o puțin. Soarele,alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste albastrul limpede al cerului adânc care se pătează de câte un punct negru,dar trecător:Este un sticlete colorat ca-n povestea de demult,își caută o clipă de răcoare în ramurile unui nuc bătrân.Lângă mine, florile își pleacă petalele sub picăturile de zăpușeală ale zilei și,ca și cum s-ar teme de sărutarea lor; în acest joc nebunatic, valuri adânci și strălucitoare de culori și de lumină se reflectă dincolo de grădină, spre câmpul întins;acolo florile câmpului mă priveau ca atâția ochi roșii,albaștri, iar fluturii mici ca niște fulgi de azur se ridicau în stoluri zburătoare amețiți de miresme și lumină și căldură.E prea cald și mă așez resemnat sub mărul cu poame aurii de la marginea grădinii.Adorm și visez lupta a două mingi de foc și,înspăimântat mă trezesc. Vine amiaza cu un aer înflăcărat,soarele devine alb și plouă cu foc peste verdele grădinii.Privirea mi se oprește pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, dornică, parcă, de a se ascunde de aerul prea cald, apoi privesc firele de iarbă,frunzele ce se strâng de frica arșiței.Tăcerea și misterul mă înconjură din toate părțile.Mă întreb dacă așa e la Tropice.Încet,încet  soarele se coboară sub orizont și o adiere trimisă din adâncuri înviorează ușor flori,frunze,viețuitoare.Se aud triluri rătăcite care se unesc apoi într-un concert măreț și încântat, urmăresc umbrele unei nopți calde ce se ridică fumegând de prin marginile orizontului cuprins cu privirea. Treptat se stinge orice mișcare,iar eu rămân tot în grădină alături de un greier ce-mi povestește pe note subțiri bucuria verii.

poezia,,Vals vechi”de Ion Vinea

 

,,Mă tem de privirea din urmă,

de vorbele de bun rămas,

de semnul vremelnic din poartă,

de zvonul pierdutului pas.

 

Mă tem de pustiu ,de tăcere,

de numele fără răspuns

din mijlocul nopțior rele.

Mă tem de regretul ascuns.

 

De somul și amăgirea

re-ntoarcerii pale din vis

mă tem,-de-ntreaga poveste

vorbind de-un pierdut paradis.”

 

Poezia „Vals vechi” de Ion Vinea, reprezentativă pentru estetica modernistă, evocă o atmosferă elegiacă prin muzicalitate și tema trecerii timpului, a contrastului dintre efemer și etern.

Eul liric își exprimă printr-o enumerare teama, spaima de privi înapoia timpului,de a auzi ,,vorbele de bun rămas”,de adio ce exprimă emoțiile profunde legate de despărțire. Fluturarea mâinii pentru rămas-bun este gestul pentru a semnala o despărțire trecătoare însoțită de melancolia, regretul și dorul stârnite de amintirea i ființei dragi care a plecat, precum și nesiguranța sau trecerea ireversibilă a timpului.Este reluată teama trăită într-un,,pustiu...tăcere” în singurătate, tristețe, sentimentul unui gol interior trăit în întunericul urât.Temerea pentru „regretul ascuns” se referă la o durere emoțională, regret,remușcare pe care a  ținut-o secretă și nu a exprimat-o în fața ființei iubite. Expresia „re-ntoarcerii pale din vis” este metafora falsității în care și-a trăit iubire ca un somn ireal,ca o poveste,ca-ntr-,,un paradis pierdut”,un timp al fericirii și purităii absolute.

Repetițiile,enumerările exprimă sentimentele profunde de teamă, creează o cadență aparte, imagini artistice mai vii prin sugerarea timpului trecut.Epitetele: ,,pierdutului ,rele, ascuns” exprimă regretul, misterul, incertitudinea, lumea interioară a eului liric.Verbul repetat,,mă tem”arată  nesiguranța, îngrijorarea pentru semnele unei despărțiri de ființa iubită.

  Titlul„vals vechi”îl trimite pe eul liric cu gândul la o lume apusă, transpusă în imagini crepusculare,iar ritmul valsului îl trimite într-un spațiu al visului și al halucinației care estompează granițele dintre realitate și amintirile fantastice. Muzica veche și melancolică reflectă o sensibilitate profundă, o privire aruncată spre lucrurile care au fost și s-au pierdut în timp.