Armonia primăverii

 

Acela este primul loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp. Acolo, pe o creangă care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare, dar când îngheţul de noapte este încă stăpân. Am văzut-o şi anul trecut, şi acum doi ani, şi a venit şi acum.

I-am zis Pasărea Primăverii, pen­tru că după ce vremea se încăl­zeşte şi ramurile mărului se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar fi încheiat misiunea. N-am auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc, murmur firav, ape de ploaie care curg din streşini prea pline Dar dacă ai răbdare şi aştepţi o vreme fără să faci nimic, să stai doar cu ochii închişi şi să asculţi, atunci poţi să auzi înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somn.

Caisul de lângă gard are deja muguri gata-gata să izbucnească în frunze şi flori.Are vârfurile crengilor acope­rite de broboane mici, rozalii, semn că florile sunt deja pe cale de-a se deschide. Fire de iarbă subţiri şi firave joacă în lumină. Deasupra pământului, în jurul lui, se ve­deau, ca nişte artere uriaşe, rădăcinile as­cunse sub iarbă. Chiar lângă tulpină stătea la soare o şopârlă verde, albăstrie. O clipă a durat cât am reuşit să mă uit în ochii ei. Numai o clipă, dar am putut citi în ei în­treagă, toată bucuria pri­mă­verii.Modestă şi nebă­gată în seamă tot anul, iarba cea banală şi obiş­nuită, aceea pe care o călcăm în picioare, toc­mai ea, este purtă­torul de stindard al primăverii. Cu o bucurie nestăvilită pune stăpânire pe tot pă­mân­tul.

Totul este crud, proaspăt, înviorător.

 

                                 laleaua galbenă din CLISURA DUNĂRII

O plimbare prin PARADIS ......

 Apa lui e verde ca de smarald topit. Poţi să vezi în adâncurile lui.,este un lac de la­crimi. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde. Verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soa­re, sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ. E un ochi magic, şi în oglinda apei se reflectă lumea. E ceva ma­gic în jurul aces­tui lac. Lumea vor­beşte în şoaptă, bra­zii stau neclintiţi, lu­mina are ceva diafan şi mân­gâietor. E o frumu­seţe excesivă,fără cusur. Merg pe sub o cupolă verde, de-a lungul unui râu limpede, ce devine doar spumă în câteva cascade. Stau pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Doi fluturi roşii stau nemișcați pe o floare galbenă de arnică. Râul, transfor­mat într-o spumă albă și foşni­toa­re, se rostogoleşte de la înălţime peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde. După furia în­spu­mată a căderii, urmează calmul şi transparența, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii. Soa­rele intră pieziş prin­tre frunze. Fluturi şi stropi de apă zboară prin lumina răco­roa­să. Albi, roşii, al­baş­tri. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt cum îmi în­văluie sufletul. Stro­pii mi se usucă pe faţă. Cas­ca­da apei este dublată de cea a vegetaţiei abun­dente, acvatice, sufo­can­te. Liane, ie­dere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să exis­te, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolă­cindu-se una peste alta, tot mai sus, către soa­re.  Nu-mi rămâne decât să fiu uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii mari cât palma, la libelule uria­şe sau bu­buruze cât o nucă. Până şi muştele par nişte avioa­ne mai mici, iar ţânţarii sunt ca nişte lăcus­te, în timp ce lăcustele… zboară în stoluri pe dea­supra poienilor. Toate sunt pline de acest Para­dis, de viaţa şi de bucuria de a trăi, pe care aș vrea să le în­văț repede, de la gân­­dăcimea asta plină  de fericire, să o pot lua acasă. Oriunde m-aș îndrepta,sunt pe un tărâm fabulos. Po­teca e îngus­tă, trece prin pădure, apoi coboară în povârnişuri abrupte, trece prin stân­căraie şi tim­pul începe, în­cet-încet, să îşi schim­be cursul. De­vine tot mai lent, și, deo­dată, mă trezesc cu alt lac în faţă, nemişcat, tăcut, de un verde sum­bru. E în coasta mun­telui, sub o cu­polă gigantică de piatră, ca o catedrală cosmică. Pia­tra se arcu­ieşte până în apa verde. Malu­rile sunt abrup­te, liane atârnă de sus, peştii înoa­tă la suprafaţă şi le poţi vedea spinările negre un­duind. Im­posibil de cu­prins frumuseţea şi stranietatea acestui loc, într-o sin­gură imagine. Neprietenos cu oa­menii, îi ţine la dis­tanţă, cu maluri verticale. Griul muntelui de piatră cu ver­dele lacului şi cel al pădurii, cu maroniul frun­zelor şi al pământului şi, sus de tot, cerul albastru! Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, a pia­tră udată de apă şi arsă de soare. Ră­coarea vine aici din adâncul mun­te­lui, pe unde apa curge neştiută. Dacă ar apă­rea stăpânul lo­cului, cu sigu­ranţă ar ieși din apa ne­clin­tită şi nu ar fi un spi­riduş, ci unul gi­gan­tic şi poso­mo­rât.

Soarele mă încălzeşte, în­chid ochii şi văd doar lumină. Por­nesc peste pun­tea suspendată dea­supra râului și ajung la un drum de vis. Poieni cu iarba înaltă din care ţâşnesc păsări şi fluturi,  mii de plante uriaşe, fie­care cu altă mireasmă, cu altă formă a frunzei şi cu alt foşnet. Miros de lemn umed intrat în des­compunere şi râul lin în care intră razele soa­relui, ca nişte picioare ale unui pod de lu­mi­nă. Pietre albe arătându-se din adân­curi, mii de gâze şi păsări lune­când pe deasupra apei. Poteca urcă din nou că­tre asprimea stân­coasă a muntelui, din care ţâşnesc tufe de tisă. Calc pe trepte făcute din rădă­cinile co­pa­cilor, ca sute de şerpi împietriţi la su­prafaţa pămân­tului, în încolăciri şi zvârcoliri fabu­loase. Un­deva, pe aici, sunt bujorii de munte, şi în câteva locuri se­crete cresc trei orhidee.

Sunt locuri ma­gice, ce trebuie privite cu sufletul, stând lângă dis­cul galben al unei flori de arnică, unde cândva s-au odihnit doi fluturi.

 

Christos a Înviat!”

  E seară...e liniște....și eu aștept PAȘTELE.....                                                                        

 Ca de fiecare dată, mă apropii de Paște cu sfială și speranță, cu inima la pândă.Îmi  stăruie perpetuu marele mister pe care, an de an, îl aștept și îl caut, îl bănuiesc și îl gândesc, însă niciodată până acum n-am izbutit să-l simt pe de-a-ntregul. Paștele este sărbătoarea cosmică a vieții redobândite, răscumpărate prin jertfa, celebrează eliberarea din temnița morții, un nou început.

                          ,,Cei ce sunteți în întuneric și în umbra morții, lumina străluci-va peste voi"- sună promisiunea solemnă a Bisericii. Iar  un proroc, spune: ,,Ridicați, căpetenii, porțile voastre și ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei".

   Astfel vestește ce avea să se petreacă o mie de ani mai târziu și ce vedem în icoana bizantină a Învierii: în vreme ce trupul sfârtecat de piroane și bice doarme în peștera străjuită de soldați...

 Fiul lui Dumnezeu a coborât în regatul subpământean al beznei. Hăul negru se cască sub tălpile Lui, de o parte și de alta stâncile despicate s-au dat deoparte, lăsându-L să treacă, între ele izbucnește lumina făgăduită.

    Mă gândesc că acum ar trebui ca inimile noastre să explodeze, pereții de stâncă să se despice, porțile să se deschidă, ca să-L primim așa cum se cuvine pe Împăratul slavei. Și mă întreb ce anume aș simți, dacă asta s-ar întâmpla într-adevăr. Vestea Învierii lui Hristos străbate ca un fior mulțimea.,,Veniți de luați lumină!" cântă tunător vocea preotului. E un îndemn și o poruncă. Adunați cu toții sub bolta pascală, împlinim legea cea nouă a lui Hristos:

                                        Să ne iubim unii pe alții, cum și El ne-a iubit pe noi!

                           Și peste tot răsună singurele cuvinte de salut ce vor fi spuse până în ziua de Înălțare a Domnului:                                  

                  ,,Hristos a înviat!".....,

                                                             ,Adevărat a Înviat!"

,,Voi toți, ce-ați plâns în întuneric
și nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-nghenunchere
Sculați! Christos a Înviat!”

 

 Nu-i singur Iuda vinovat –

                                                                  de  Costache Ioanid

 

,,Nu-i singur Iuda vinovat
De sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
Ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu...

Nu drumul greu spre Golgota,
Nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
Povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu...

Nu patru cue L-au pătruns,
Când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
Cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu...

Nu doar bătrânii cărturari,
Nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
Si noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu...

Şi nu ostaşilor prin sorţi
Cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu...

Nu doar în stânci, sub lilieci,
Nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
Sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu...

Şi-acum Isus cel condamnat
Azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?

   Dar tu ? Dar tu?

      Dar tu ? Dar tu?

                                DAR TU?????????????”