Christos a Înviat!”

  E seară...e liniște....și eu aștept PAȘTELE.....                                                                        

 Ca de fiecare dată, mă apropii de Paște cu sfială și speranță, cu inima la pândă.Îmi  stăruie perpetuu marele mister pe care, an de an, îl aștept și îl caut, îl bănuiesc și îl gândesc, însă niciodată până acum n-am izbutit să-l simt pe de-a-ntregul. Paștele este sărbătoarea cosmică a vieții redobândite, răscumpărate prin jertfa, celebrează eliberarea din temnița morții, un nou început.

                          ,,Cei ce sunteți în întuneric și în umbra morții, lumina străluci-va peste voi"- sună promisiunea solemnă a Bisericii. Iar  un proroc, spune: ,,Ridicați, căpetenii, porțile voastre și ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei".

   Astfel vestește ce avea să se petreacă o mie de ani mai târziu și ce vedem în icoana bizantină a Învierii: în vreme ce trupul sfârtecat de piroane și bice doarme în peștera străjuită de soldați...

 Fiul lui Dumnezeu a coborât în regatul subpământean al beznei. Hăul negru se cască sub tălpile Lui, de o parte și de alta stâncile despicate s-au dat deoparte, lăsându-L să treacă, între ele izbucnește lumina făgăduită.

    Mă gândesc că acum ar trebui ca inimile noastre să explodeze, pereții de stâncă să se despice, porțile să se deschidă, ca să-L primim așa cum se cuvine pe Împăratul slavei. Și mă întreb ce anume aș simți, dacă asta s-ar întâmpla într-adevăr. Vestea Învierii lui Hristos străbate ca un fior mulțimea.,,Veniți de luați lumină!" cântă tunător vocea preotului. E un îndemn și o poruncă. Adunați cu toții sub bolta pascală, împlinim legea cea nouă a lui Hristos:

                                        Să ne iubim unii pe alții, cum și El ne-a iubit pe noi!

                           Și peste tot răsună singurele cuvinte de salut ce vor fi spuse până în ziua de Înălțare a Domnului:                                  

                  ,,Hristos a înviat!".....,

                                                             ,Adevărat a Înviat!"

,,Voi toți, ce-ați plâns în întuneric
și nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-nghenunchere
Sculați! Christos a Înviat!”

 

 Nu-i singur Iuda vinovat –

                                                                  de  Costache Ioanid

 

,,Nu-i singur Iuda vinovat
De sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
Ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu...

Nu drumul greu spre Golgota,
Nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
Povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu...

Nu patru cue L-au pătruns,
Când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
Cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu...

Nu doar bătrânii cărturari,
Nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
Si noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu...

Şi nu ostaşilor prin sorţi
Cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu...

Nu doar în stânci, sub lilieci,
Nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
Sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu...

Şi-acum Isus cel condamnat
Azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?

   Dar tu ? Dar tu?

      Dar tu ? Dar tu?

                                DAR TU?????????????”

 

Am mers pe Golgota... parcă a fost ieri..............

 

Am mers pe Golgota... parcă a fost ieri..............

 

Eram și eu în mulțime, atunci când duceai lemnul acela greu în spate. Priveam la tine cum te chinui, priveam la cei care te urmau, în alai: unii te compătimeau, alții – neștiutorii - se bucurau, râdeau, alții te vedeau ca pe un osândit oarecare.Tu singur ȘTIAI... Și n-ai făcut nimic, ca să-i împiedici. Mă vei întreba ce am făcut eu. Eu, simplul privitor prin timp. Eu? Eu - nu știam.Mergeam pe lângă tine și nu știam... cine esti cu adevărat, ce poți face pentru mine, pentru cel care te batjocorește sau pentru cel care te biciuiește. Ce e mai important: cuvântul sau tăcerea? E bine că am tăcut sau trebuia să mă răzvrătesc, să strig la cei care te chinuiau? Femeia aceea cu mâna la gură și ochii măriți de spaimă și de durere îți era mamă? Știa și ea, nu-i așa, ȘTIA?! Eu nu îți eram prieten, pentru că nu știam pe deplin cine ești. Mi-era doar milă de tine, pentru că erai un om, la fel ca mine și ca acela care râdea și ca acela care te chinuia. Și auzisem că făcuseși doar bine: pe unii i-ai vindecat, pe alții i-ai ridicat din morți, din alții ai scos răul. Dar Tu erai condamnatul! Ce puteam face? Puteam să te salvăm, dacă ne adunam mai mulți și dădeam mărturie pentru faptele tale bune? Dar.......           

                    Au trecut mulți ani de-atunci.

Nici timpul nu mai e același și nici oamenii. Ai văzut? Acum, lunile trec precum anii, iar săptămânile ca zilele. Acum e lumină și peste câteva clipe - seară.

Eu? Sunt același om simplu, dar poate mai schimbat.Astăzi știu bine cine ești,câteodată îți vorbesc, te întreb, mă sfătuiesc cu tine, te chem, alteori te cert. Deseori te port în gând. De ce e altfel astăzi, mă vei întreba? Că doar n-am făcut nimic atunci când eram lângă Tine, pe Drumul Crucii. M-am schimbat? Am înțeles că fără tine orice drum devine o Golgotă? Că sprijinit de mâna ta, crucea pe care o ducem e mai ușoară?

           Acum știu sigur: te-am primit în sufletul meu, te-am lăsat să-mi conduci viața și vei fi mereu cu mine.Tu n-ai plecat de lângă mine, când mi-a fost greu, n-ai spus: ,,nu știu”,n-ai întors capul în altă parte, mi-ai pus mâna pe umăr în liniște, iar crucea din spatele meu s-a sprijinit pe mâna Ta și nu i-am mai simțit greutatea. Tu mergi alături de mine și nu-mi ceri nimic.

          Peste puține zile, vei învia din nou, ca acum două mii de ani, ca acum o mie, ca anul trecut și ca anul viitor. Vei apărea în lume și vei fi preaslăvit. Ce pot face, totuși, pentru Tine? Voi fi în aceeași mulțime, în liniște, îți voi privi cu durere calvarul, dar acum, știind cine ești, voi striga alături de toți:                        ,,Hristos a înviat!"

                                         Hristos a înviat în firul ierbii,
                                         A înviat Hristos în Adevăr;
                                         în poienița-n care zburdă cerbii,
                                         în florile de piersic și de măr.
                                         în stupii de albină fără greș,
                                         în vântul care suflă mângâios
                                         în ramura-nflorită de cireș...

                                                                       HRISTOS  A  ÎNVIAT!!!!!!!!!!

compunere--Sărbătoarea FLORIILOR

 

compunere--Sărbătoarea FLORIILOR

Sărbătoarea Floriilor, numită și Duminica Vlăstarilor,este ziua când ramurile de salcie, simbol al primăverii și al fertilității,amintesc de o întâmplare când Maica Domnului, cu sufletul sfâșiat, a pornit la drum ca să-și vadă fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă mare. Degeaba s-a rugat la viețuitoarele din jur, că nici una nu s-a îndurat de chinul prin care trecea. Doar o salcie bătrână și încovoiată și-a lăsat crengile deasupra apei, făcând o punte către malul celălalt.

    Salcia este asociată cu elementul apei, cu luna și zeitățile, este un arbore al visării, intuiției și sentimentelor profunde. În mod tradițional, salcia un simbol al începerii primăverii, atunci când viața pornește să se trezească în adâncurile Ființei și își face apariția în muguri și plantele fragede. Denumirea populară a sărbătorii – Floriile –provine de la zeiţa romană a florilor, Flora, zeiţa reînvierii naturii (care era sărbătorită la 28 aprilie )prin ramuri înverzite simbolizând renaşterea naturii. În timp, s-a suprapus Sărbătoarea Floriilor peste prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim.

   În scrierile vechi, martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos, dar salcia o reprezintă și pe Fecioara Maria.

                   Floriile reprezintă sărbătoarea bucuriei, dar în același timp, marchează începutul Săptămânii Patimilor, prin înaintarea lui Christos spre jertfa sa de pe cruce , semnificând că zilele ce vor urma până la Înviere sunt unele ale durerii. 

                    Nu-i bucurie mai dulce ca aceasta din ziua de Florii,când pe Domnul primăverii îl aşteptă pământul și omul se roagă să-i fie mângâiați ochii cu cu stropi de apă vie,iar florile au o unduire ușoară, ce aduc un val foșnitor...este cadoul naturii pentru EL,care privind  mulțimea florilor în răcoarea dimineții, a zis ucenicilor: ,,Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp, cum răsar din pământul rece și negru sau din noroiul din albia râului și își revarsă frumusețea și parfumul lor plăcut”.

                    Fiecare floare, care-și deschide petalele la lumina soarelui, ascultă de aceeași mare lege, care călăuzește stelele. Și cât de simplă și frumoasă, cât de plăcută este viața ei! 

                    Fiecare floare este un suflet care se deschide către ceruri!!!!!!!!!!

e primăvară.....

 

Primăvara, mai mult decât celelalte anotim­puri, are ceva special, care ajunge direct în suflet, aducând încredere și speranță. Îmi place primăvara și pentru această promisiune de împlinire, pe care o pot descoperi fără greutate în tot ceea ce ne înconjoară. Doar că pentru asta trebuie să fii pre­gătit cu răbdare, să ai timp să observi transfor­mă­rile care, de la o zi la alta, sunt tot mai evidente, și să te bucuri pentru fiecare amănunt, pentru verdele crud care pune stăpânire pe lume, pentru primele mires­me de flori. Primăvara e un anotimp al speranței.De acest ano­timp al speranţei avem ne­voie cu toţi. Crește lumina și aduce o adiere tainică de viață nouă vestită de păsări, mai ales de mierle și de primele migratoare ca­re se-ntorc acasă, la cui­buri doar de ele știute. Sunt berzele și rându­ne­lele! Totul e semn, totul vor­bește altfel primăvara. Dintre flori, narcisele sunt cele mai vocale. Încă de sub ză­pezi își ivesc fragila făptură, corola de raze ca o promisiune a revenirii la bucurie, la seninul sufletesc, la renaștere.  

Când vine pri­mă­vara, și li­liacul ne îm­po­­do­bește viața cu albul, vio­letul și mi­reasma lui, noi, oamenii, în­drăz­­nim să sperăm. Îndrăznim să zâmbim mai mult, să închi­dem ochii de fericire. 

Unul dintre cele mai fru­moase semne ale primăverii, care mă bucură și mă emoționează an de an, este caisul cu flo­rile lui albe sau roz. Nu există fru­musețe mai mare decât un cais înflorit. Pe lân­gă frumusețe,  admir curajul și bucu­ria cu care înfruntă, zi de zi frigul ce nu se dă dus, ploaia,înăl­țând spre cer crengi pline de flori. De mul­te ori, mugurii lui se deschid toți odată și  numai ce mă trezesc într-o dimineață cu tot pomul înflorit.  

Primăvara să încolțească în sufletele noas­tre dragostea, iubirea, pacea, bucu­ria și cântecul,iar săr­bătorile Paștelui, care sunt foarte aproape, să ne gă­sească cu sufletul împăcat,urând lumii:

                                                                     ,,Hristos a înviat!”