test 6=Crezi că poveștile au farmec la orice vârstă? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul 2.==Adina Nanu ,,Călătorie în jurul casei mele”

Oare există o țară a poveștilor?

Eu cred că e vorba de o țară a poveștilor locuită și de oameni mari,inocenți,serioși,care merg la școală cu copiii,cu nepoții lor ca personajul-narator din fragmentul,Călătorie în jurul casei mele”de Adina Nanu.Ei trăiesc într-o țară normală peste care se așază o altă țară a poveștilor ca o atmosferă.Acești oameni cu sufletele mari duc alte suflete în mister,în poveste,unde realitatea pare fascinantă.Dacă fiecare vârstă găsește o părticică de copilărie,așa cum naratoarea și-a găsit un loc în banca Anei,devenind ajutor pentru copiii din jur;dacă degetele devin poznașe și nerăbdătoare,ochii măriți de uimire și zâmbetul radios de încântare,atunci o carte de povești își deschide porțile ferecate și lasă pe oricine:copil,adult,bătrân să pătrundă într-un univers cu adevărat magic.O carte de basme,un basm spus de Sif,fratele mai mare,aduce un strop de nevinovăție și de bunătate,sfarmă un hotar neștiut,subțire ca o pânză delicată de păianjen ivită într-o lume magică.Sif spune povestea,Ana desenează și copiii sunt înconjurați de lumea basmelor.La orice vârstă este nevoie de un strop de fantezie,de o evadare prin aventurile personajelor din basme.

Țineți minte:

Întotdeauna soarele va răsări și va da naștere unei noi zile încărcate de lumină și bucurie.Magia este în noi în cei de lângă noi.Fără de vârstă poveștile ne vor ghida prin amalgamul de întuneric și lumină către viață cu înțelepciune,bunătate și putere.

,,Călătorie în jurul casei mele”de Adina Nanu

 

,,Călătorie în jurul casei mele”de Adina Nanu este o minunată carte-album, respiră prin toate filele farmecul unei epoci trecute cu bucurii simple, dar autentice, precum petrecerile şi adunările cu prietenii, armonia vieţii de familie, educaţia şi studiul ca forme de erudiţie. Picturile ce însoţesc textul denotă un stil foarte personal, o măiestrie a vorbei cât şi a penelului.

Tema principală este istoria casei copilăriei, de la construirea ei ca un cuib al familiei, la pierderea nedreaptă din anii comunismului şi până la recuperarea ei cu peripeţii şi este, implicit, povestea generaţiilor care au locuit-o. Cheia cărţii se găseşte la finalul ei, în desenul ca o secţiune a unui copac, cu explicaţia: „Omul e ca un pom, care începe prin a fi un vlăstar subţire în jurul căruia fiecare an adaugă un cerc. Ca să trăiască, trebuie ca seva să circule prin toate tuburile deopotrivă, ca toată viaţa să rămână vii şi copilul şi tânărul din adâncuri, deşi nu se mai văd la faţă”. 

Povestea începe după primul Război Mondial, când Bulevardul Aviatorilor era doar o câmpie întinsă pe care pășteau oile, mărginită de lacuri, la capăt de oraș. Părinții au construit casa cu parter înalt și verandă în stil românesc, iar Adina - singurul lor copil - a crescut fericită alături de mama cu glas de soprană și tatăl cu douăzeci de ani mai în vârstă, dar sprinten și pus pe șotii. Seninătatea însorită a acelor ani s-a curmat, însă, odată cu naționalizarea din 1951 și, la scurtă vreme, cu rechiziționarea casei de către comuniști, în 1952. Rămasă pe drumuri, familia s-a mutat cu tot cu mobilă, pian și motan lângă Cișmigiu, la proaspăta soacră a Adinei (Theodora Cernat Popp), într-o casă cu camere înalte și însorite, unde intimitatea lipsea cu desăvârșire din programul zilnic. Desenele și picturile ce însoțesc gândurile autoarei reprezintă un adevărat jurnal vizual al vremurilor, completând goluri și continuând povestea acolo unde amintirile se destramă. Adina Nanu spune că desenele sale sunt singurele legate de realitate, fiindcă jurnalul ținut de la unsprezece ani (la care autoarea apelează prin fragmente în text) este mai degrabă personal decât documentar.

Artista desenează dinainte de trei ani și, din fericire, multe din lucrările ei au rezistat trecerii timpului, inclusiv unul din primele desene.Din imagini ne privesc mama și tatăl artistei, soțul Rareș Popp, fiica Unda, nepoți, strănepoți și o mulțime de prieteni, colegi și profesori, inclusiv călugărițele sobre de la liceul de pe Pitar Moș. Imortalizate de penelul Adinei, putem vedea figuri cunoscute precum Corneliu Baba, George Călinescu, Cecilia Cuțescu-Storck sau Olga Greceanu. Însă autoarea vorbește și de oameni aproape necunoscuți generațiilor noi, ca Eugen Schileru sau Ion Frunzetti, care, de teama cenzurii comuniste, și-au risipit talentul și inteligența în discursuri ce s-au pierdut. Toți acești oameni își au locul lor în poveste, căci Adina Nanu pare să își amintească totul cu o acuratețe uimitoare, cu multe detalii picante și cu o sinceritate surprinzătoare.Călătoria în jurul casei este presărată cu istorioare amuzante și incredibile, după caz. Aflăm despre responsabilul străzii, om cu origine sănătoasă, care intra pur și simplu în casă, pentru a trage un pui de somn pe canapea; despre nunta în rochie de mireasă împrumutată, cusută din mătase de parașută; despre pilaful pregătit sub plapumă, în vremea când gazele erau tăiate frecvent; despre Andrei Pleșu, pe atunci student în anul IV la Arte, care i-a luat apărarea la o ședință comunistă; despre meditațiile de istoria artei pentru una din fiicele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej; despre vizita lui Zeffirelli și Jeremy Irons în podul casei din Aviatorilor, pentru filmarea unor scene din Callas Forever.   

Tonul Adinei Nanu este direct, sincer, fără zorzoane verbale, fără inutilități, cu o doză de umor subtil și neîntrerupt din optimism.

test 6= Scrie o compunere, de minimum 150 de cuvinte, în care să o caracterizezi pe Florița, personajul din textul 1.

 

  Deoarece basmele reprezintă poezia dorințelor împlinite  și năzuințele omului spre o viață fericită, ele aduc în prim plan personajele exemplare , excepționale , care sunt purtătorele acestor idealuri , în final, împlinite . De aceea majoritatea basmelor iau drept  titlu chiar numele personajului principal , așa cum este și cazul basmului repovestit,,Florița din codru.”Numele,,Florița”este un diminutiv,un alint: Floarea este simbolul dragostei și armoniei,al copilăriei,promisiunea unei noi vieți,taina frumosului dăruit lumii.Naratorul o prezintă direct pe fată: este găsită de un om,hangiul,într-o poiană,un luminiș,apoi crescută într-un han,loc de popas al călătorilor ce o admiră pentru frumusețea ei.Cele două ființe feminine,hangița și Florița sunt frumoase,dar fata stârnește invidia celei care a crescut-o,mai ales când este admirată de suita împăratului.Sunt prezentate în antiteză:hangița împodobită,, cu cele mai scumpe găteli”,Florița ,, îmbrăcată în haine de rând”.Dorind să se cunoască,hangița întrebă oglinda fermecată despre frumusețea ei și a fetei.Răspunsul vorbește  despre frumusețea fetei.Apariția unei ființe malefice,ce trăia,,în adâncul codrului”este momentul hotărâtor pentru soarta fetei:hangița îi poruncește cotoroanței să îi facă rău fetei.Aceasta este impresionată de frumusețea fetei și mai ales de miracolul apariției unei căprioare;față în față urâtul și strălucirea blândă a privirii animalului.Eliberată,fata pleacă în căutatea norocului. Sortită morţii pentru frumuseţea ei, Florița este lăsată primejdiilor din pădure.

   Prin caracterizare indirectă ,naratorul o prezintă pe fata simplă,întâmpinată de ,,un cocoșat”într-o casă a unor hoți.Hotărâtă,harnică și curajoasă trebăluiește în casa  străină,vorbindu-le cu îndrăzneală hoților flămânzi. Dar, răutatea hangiței o va  mai pune la încercare pe frumoasa şi buna Florița.

  Prin curaj,bunătate,hărnicie,generozitate Florița este un personaj –simbol al bunătății și dreptății

 

Asociază fragmentul din „Florița din codru” cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, un personaj asemănător, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

 

,,Împărăteasa nu mai răbdă s-o vadă la faţă pe copilă. Chemă degrabă   un vânător iscusit şi îi porunci aşa:

– Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în faţa ochilor! Omoar-o şi, drept mărturie că mi-ai împlinit porunca, să-mi aduci inima ei!

Vânătorul nu ieşea de obicei din porunca împărătesei, aşa că se supuse. Dar atunci când ajunse în pădure şi scoase cuţitul de la brâu, pregătindu-se să străpungă inima nevinovată a fetei, sărmana copilă începu să plângă în hohote şi să se roage:

– Vânătorule dragă, cruţă-mi viaţa şi îţi făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în codru şi n-o să mă mai întorc niciodată acasă!

Vânătorul se învoi, pentru că era om bun la suflet şi i se făcuse tare milă de copilă. În sinea lui însă gândi cu mare părere de rău: „Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie fiarele sălbatice!…”

                                                  ,,Alba ca zăpada” de Frații Grimm

,,Hangița n-a mai putut să rabde, așa că a chemat-o la ea pe Baba-Cloanța, o cotoroanță care trăia undeva în adâncul codrului. S-au înțeles amândouă ca fata să fie dusă de cotoroanță în pădure, să-i scoată ochii și s-o lase în voia sorții. Când Baba-Cloanța a văzut-o pe Florița, parcă nu-i venea să-i facă rău unei fete așa frumoase. Până la urmă, a dus-o în pădure, unde o căprioară le-a tăiat calea. Dar, când s-a uitat la Florița, căprioara a rămas țintuită în loc, deoarece farmecul fetei lua mințile oamenilor și animalelor deopotrivă. Atunci cotoroanței i s-a făcut milă de fată, așa că […] a lăsat-o pe Florița să plece”.              

                             ,,Florița din codru” (basm repovestit de Adina Popescu după basmul lui Ioan Slavici)

                     Am ales câte o secvență din cele două fragmente: 

Fragmentul din basmul,,Alba ca zăpada”în care împărăteasa geloasă,invidioasă din cauza frumuseții fetei vitrege dorește să o îndepărteze din palat și-i poruncește vânătorului supus să o ucidă în pădure;la fel și în celălalt fragment-hangița se comportă cu ură împotriva Floriței,fata crescută la han și admirată pentru frumusețea ei.Hangița o  chemă din adâncul codrului pe Baba Cloanța,ființă rea,pentru a-i lua vederea și a lăsa-o singură în pădure.Fetele sunt victimele invidiei femeilor malefice:mama vitregă și femeia străină ce nu înțelege iubirea de mamă, ambele aveau puterea de a decide soarta unui om. Fiecare cere o dovadă a dispariției vieții:inima și ochii,organe ale frumuseții fizice și sufletești.Și vânătorul și Baba dau dovadă de milă,de omenie,sunt influențați de frumusețea fetelor,de gingășia vârstei lor.Alba se roagă plângând,pentru a-i fi cruțată viața,iar Florița este privită cu fascinație de o căprioară,vietate ce se opune agresivității, îi vine în ajutor,privind-o cu strălucirea ochilor cere îndurare pentru fată.Cele două fete se pierd în pădure,paradisul terestru ocrotitor pentru ființele nedorite.Mila vânătorului și a Babei este emoția prin care cele două personaje s-au pus pentru o clipă în locul fetelor condamnate de femeile invidioase. Simțind compasiune, ființele trimise să provoace moartea și-au întors privirea către fete, înțelegând prin ce trec,cât de nemiloasă este soarta cu ele,neavând parte de iubire.Fetele își vor găsi refugiul alături de ființe care vor înțelege generozitatea,frumusețea lor sufletească,hărnicia,iubirea față de semeni și vor înfrunta răutățile cu inima și privirea deschisă spre lume.

În scrieri, mamele vitrege sunt adesea descrise ca fiind rele, exemple sunt :

    Cenușăreasa,Lebedele sălbatice,Dumbrava minunată..........

 

Albă ca Zăpada n-a fost doar rodul imaginației Fraților Grimm, ci un per¬sonaj adevărat

 

Se pare că la originea basmului ar fi putut sta povestea de viață a contestei Margaretha von Waldeck, fiica lui Filip al IV-lea, conte de Waldeck-Wildungen (1493-1574) și a primei lui soții. Tatăl Margarethei deți­nea mai multe mine de cupru, unde majoritatea lucrătorilor erau copii. Nu întâmplator, s-a sugerat că reședința celor șapte pitici ar fi fostul sat mi­nier, care se numește Schneewittchendorf („Satul Albei ca Zăpada”). Asemănător cu pi­ticii din basm, copiii care mun­ceau în mina de acolo trăiau îm­părțiți în grupuri mai mari și locuiau îngrămădiți în câte o singură încăpere.

Tânăra contesă Marga­retha von Wal­deck era renumită pentru fru­musețea ei: părul îi era însă blond(exact ca în versiunile tim­purii ale Fra­ților Grimm). La doi ani după ce i-a murit mama, tânăra s-a ales, la fel ca Albă ca Zăpada, cu o mamă vitregă severă, care nu o avea deloc la inimă. N-a trecut mult și fata a fost trimisă departe de casă,a călă­torit prin Sieben­gebirge („cei șapte munți”), pentru a trăi în castelul Val­kenburg, care-i aparținea unui unchi din partea ma­mei. Patru ani mai târziu, tatăl i-a cerut să se mute la Bruxelles, la curtea Mariei de Habs­burg. Frumusețea contesei a ferme­cat multe inimi, între care s-a numărat și cea a prințului moștenitor Phi­lip, fiul împăratului ro­mano-german Carol Quintul. Dar starea de sănă­tate a Margarethei s-a deteriorat în mod inexpli­cabil și, la doar 21 de ani, prințesa a murit. Deși cronicile din Waldeck sugerează că tânăra ar fi fost otrăvită, mama ei vi­tregă nu s-a numărat nicio­dată prin­tre suspecți, întrucât murise și ea, cu mai mulți ani în mură.

                     „Oglindă, oglinjoară, cine-i mai frumoasă-n țară?”

O altă fată despre care se crede că a  fost sursă de inspi­rație a personajului Albă ca Zăpada este Maria Sophia von Erthal, năs­cută la începutul secolului al 18-lea, în orașul bavarez Lohr am Mein. Pentru că tatăl ei era reprezen­tantul Principelui Elector din Mainz, fa­milia trăia în castelul Lohr, în care se află astăzi „Muzeul Spessart”. Cronicul familiei Erthal a scris că fata era „un înger al milosteniei și bunătății” și că era deosebit de gene­roasă „cu cei săraci și cei aflați în sufe­rință”, ajungând lesne să întruchipeze ima­ginea ideală a unei prințese. La fel ca în poveste, mama Mariei Sophia a murit, iar tatăl s-a recăsă­torit. Mama vitregă avea o fire dominatoare și a făcut tot posi­bilul, pentru a obține cât mai multe avantaje pentru propriile ei odrasle din prima căsnicie, în detrimentul celor șapte copii vitregi, în frunte cu blânda Maria Sophia. Un alt element al basmului, care se potrivește este oglinda magică, în care mama vitregă a Albei ca Zăpada privea, dorind să afle „cine este cea mai fru­moasă din țară”. Adevărul este că la Lohr se produceau, chiar pe vremea în care a trăit Maria Sophia, niște oglinzi faimoase pentru suprafața lor netedă și foarte clară. Ele erau numite „oglinzi vorbitoare”, pentru că „spuneau mereu adevărul”, gra­ție calității lor deosebite. O asemenea oglindă, înaltă de 1,60 m, încadrată de o spectaculoasă ramă roșie și despre care se spune că i-ar fi fost dăruită mamei vitrege a Mariei Sophia chiar de către tatăl fetei, poate fi văzută și astăzi atârnând pe un perete al vechiului castel.

                           Cei șapte pitici din Bieber

Asemănările cu povestea Albei ca Zăpada nu se opresc însă aici. În basm se povestește că prin­țesa s-a ascuns de mama ei vitregă, fugind peste șapte munți, în casa celor șapte pitici. În zonă se practica pe atunci mineritul, iar copiii erau adesea puși să muncească, mai ales că ei încăpeau cu ușurință în tunelurile înguste din abataje. Pentru a ajunge la minele respective, aflate la o distanță de 35 de kilo­metri, Maria Sophia ar fi fost silită să străbată un număr de șapte munți. Copiilor care lucrau în ora­șul minier Bieber (posibila destinație a „Albei ca Zăpada”) li se dă­deau căciulițe în culori puter­nice;copiii au fost înlocuiți de pitici simpatici. Despre Maria Sophia se povestește că a comandat un portret care o pre­zintă în detaliu: frumoasă și dulce, cu părul închis la culoare, pielea albă, obraji rumeni și buzele roșii.

poezia ,Ca să faci portretul unei păsări” de Jacques Prevert(traducere Nina Cassian).

 

,,Mai întâi pictezi o colivie
cu ușița larg deschisă,
apoi pictezi
ceva cât mai drăguț
și cât mai simplu:
ceva frumos,
ceva util
pentru pasăre;
pe urmă pui tabloul pe-un copac
într-o grădină,
într-un crâng,
într-o pădure
și te ascunzi după copac
fără o vorbă
fără să te miști...
Se-ntâmplă uneori ca pasărea să vină repede,
dar se mai poate întâmpla să treacă ani și ani
până se hotărăște.
Atunci nu te descuraja –
așteaptă, așteaptă dacă e nevoie ani întregi.
Viteza sau încetineala cu care pasărea sosește
n-au nici o legătură
cu faptul că tabloul e reușit sau nu.
Când pasărea sosește –
dacă sosește –
păstrezi cea mai adâncă liniște:
aștepți mai întâi ca pasărea să intre în colivie
și după ce a intrat
închizi ușița binișor cu pensula,
apoi
ștergi toate gratiile una câte una
cu mare grijă, nu cumva s-atingi vreo pană.
Pe urmă faci portretul arborelui, alegând
din toate crengile pe cele mai frumoase,
iar pentru pasăre pictezi după aceea
frunzișul verde și răcoarea vântului,
pulberea soarelui,
foșnetul gâzelor prin iarbă în căldura verii,
apoi aștepți ca pasărea să cânte...
Dacă nu cântă
e semn rău –
semn că tabloul nu e bun,
dar dacă vrea să cânte, e semn bun,
e semn că poți semna.
Atunci îi smulgi o pană
binișor de tot
și pe un colț al pânzei te iscălești cu ea.”

 

  Poetul scrie o poezie a lumii moderne,un joc al cuvintelor, care-și trage seva din bucuria sau suferința cotidiană. Puţini poeţi au fost iubiţi precum Jacques Prevert.– susţine că salvarea din realitatea aceasta dură şi haină e posibilă prin universul copilăriei, păsărilor şi dragostei. De cele mai multe ori poezia sa este de o simplitate năucitoare, cu jocuri de cuvinte şi sensuri camuflate abil.

   Pasărea ne cheamă în universul copilăriei, fiindcă limba păsărilor copilul o înţelege cu mult mai uşor decât cea a cifrelor, regulilor gramaticale. Prin intermediul  jocurilor de cuvinte, a ritmului lejer și limpede, în realitate Prévert își exprimă perfect concepția sa despre lume.

  Titlul poeziei (Pour faire le portrait d’un oiseau) este o subordonată circumstanțială de scop(introdusă prin conjuncția,,ca să”) construită cu modul conjunctiv care exprimă acțiuni nerealizate, dar realizabile,iar regenta este poezia ce urmează,astfel exprimă o motivare a acțiunii ce urmează. Autorul n-a respectat reguli gramaticale și atunci titlul devine mai nuanțat,cu scopul stimulării atenției și evidențierii finalului.

  Acest poem este savuros,poem cu rol de artă poetică,exprimă concepţia poetului despre forţa creației;Prévert descrie metaforic, ingenios, sensibil, modul în care poate fi capturată o pasăre vie într-un tablou, metaforă prin care este sugerat procesul închiderii realităţii de către artă, astfel încât caracterul viu al realităţii să nu se piardă.

  Poetul se adresează direct unui interlocutor-un creator,făuritor de artă- ce poate picta,crea după etapele pe care i le stabilește:: mai întâi va picta pe o pânză o colivie-loc sinistru care nu va fi niciodată un cuib,va îngrădi libertatea,dar uşiţa va fi deschisă către cunoaștere.Îndemnul de a adăuga,,ceva drăguţ, ceva simplu, ceva frumos, ceva de folos,pentru pasăre”se referă la obiecte oarecare neînsemnate,după dorința celui ce pictează. Locul tabloului poate fi undeva în natură:,,copac”-intermediar între cer și pământ;,,grădină”-Raiul pământesc;,pădure”-loc al veșniciei,al încercărilor,paradisul în care poate evada. Pentru omul creator, este important orice prilej în care poate medita în taină,,te ascunzi”asupra actului creaţiei.,,Așteptarea”înseamnă inspirația, mijlocul divin prin care Dumnezeu îl face capabil pe om de a transmite revelaţia Sa,descoperirea unor adevăruri ascunse,inspiraţia vine de undeva de departe, e poate darul îngerilor,e așteptarea,răbdarea făuritorului de frumos,de artă.

Omul este „inspirat“,este o intimitate între spiritul uman şi har.,,Pasărea”este  dar, talent, vocaţie,inspirație –poate veni sau nu-artistul încercă să caute surse de inspirație, pentru ca opera de artă să fie cu adevărat unică și excepțională și să poată transmite sentimente, emoții și trăiri.

   Momentul apariției ,,păsării”este deosebit,artistul își păstrează liniștea ,se eliberează de inutilități,adăugiri,,gratiile”,zăbrelele care ar strica aspectul creației,eliberând-o astfel de urâciuni.

În actul creaţiei, creatorul a urmat  o anumită ordine, într-o înlănţuire firească şi necesară,dar va trebui să apară,,portretul arborelui” -copacul vieții, pomul cunoașterii, copacul axă a lumii, arborele revelator al misterelor vieții, reprezintă un plan al ființei umane,este o reflectare a ceea ce se întâmplă în interiorul ființei,al naturii,iar alegerea,,crengilor frumoase”înseamnă forța, înțelepciunea, cunoașterea.Opera de artă va aduce fericirea,suflul divin purificator,strălucire și căldură, galbenul induce o senzaţie de apropiere, de căldură, dinamism ,înviorare,viața fremătândă a naturii.Interesantă este dorința de a transpune în artă sunetele,senzațiile care pot aduce privitorul în lumea văzută de artist.

   Artistul își exprimă propria personalitate în arta care e căutare şi cunoaştere, artistul trebuie să se exprime, să creeze, să transpună atât natura exterioară cât şi natura interioară, să descopere lumea şi să se descopere pe el însuşi....și-atunci,,pasărea va cânta”-aprecieri,aplauze,iar alte creații nu vor atrage atenția,vor fi ignorate, nu reflectă adevărul, binele şi frumosul, ea nu putea fi acceptată ca aparţinând artei veritabile,iar,,pasărea nu va cânta”.

Semnătura artistului cu,,pana”- discret-încadrată în compoziție, asigură adevărul creației, este dovada profesiunii sale de credință,a prospețimii,a bucuriei.

   În concluzie pentru ca operele de artă să imite şi să exprime natura, artistul trebuie să se reîntoarcă la origini, la  copilărie, la Dumnezeu.”poezia

            Şi totuşi, până la urmă opera lui Prévert mai păstrează o rază de lumină, o speranţă la un timp frumos, când pasărea se va elibera din colivia nedreptăţilor sociale, a suferinţelor, a urii şi duşmăniei, a sentimentelor false şi va cânta...

 

tabloul,,Autoportret cu frunză” de Ion Țuculescu

 

Prin artã, omul se așazã si se autodefinește ca ființã gânditoare și sensibilã în raport cu Universul.

   Tabloul,,Autoportretul cu frunză”(Ion Țuculescu) este una din cele mai tulburătoare lucrări cu această tema din arta românească.

Artistul însuși se pictează în aceasta pânză ca o esență a elementelor decorative  populare.Impresionat de frumusețea și coloritul covorului(scoarța) oltenesc,a împrumutat motivul vegetal ce include frunze și flori. Coloritul covorului este nuanțat și rafinat.,culorile privesc insistent,vorbesc despre magia naturii. Culoarea fundalului este roșul ce captează repede atenţia,simbolizează căldura, focul, pasiunea, entuziasmul de care se-nconjoară pictorul.

Este încadrat de flori roșii,albastre,galben-portocaliu,iar frunzele răsărite din covor, ușor conturate sunt împrăștiate,risipite,poate pentru a-și ascunde adevărata natură în spatele unei  înfățișări nereale. Părul este înlocuit cu frunze care  simbolizează puteri spirituale şi poate fi corelat cu coroana  antică ca un semn de onoare.O frunză îi înlocuiește un ochi. Des întâlnită în creaţia lui Ion Ţuculescu este „privirea-frunză"  trezeşte un dureros sentiment de însingurare, de trăire unică,ca o întrebare: de ce?, cum?, aşa să fie?, cine sunt?, pentru ce?, până unde?, încotro? Aceste „semne" ale privirii sunt adevărate semne, care permit citirea în gândurile  artistului şi care farmecă prin aspectul culorii galben-portocaliu- nuanțe ale perfecțiunii spirituale.Privirea devine astfel, în pictura lui Ion Ţuculescu, o cugetare asupra propriului destin, o expresie a energiilor interioare, o oglindă a conştiinţei, a izvoarelor de la care s-a inspirat el- folclorul și exprimarea în arta noastre populară. 

  Starea de gândire, de încordare a atenției, sugerează faptul că lumina din afară intră doar printr-un singur ochi,.așa, cu un ochi închis  chipul artistului exprimă imaginea frământărilor din interiorul ființei sale. Coborâtă dintre crengile vibrânde ale  „pomului vieţii” o frunză devine lacrimă,iar alta este așezată pe bărbie, dându-i încredere, farmec-ambele au efectul neliniștii.

Fața exprimă seriozitate, un spirit limpede,se poate vedea  o expresie senină ce reflectă claritatea minții de care este mare nevoie, pentru a lua decizii bune. Sprâncenele arcuite sunt ale unei persoane sensibile, sensuri neliniștitoare se desprind din privirile ochilor negri,nasul drept reflectă gândirea profundă,gura frumos desenată descoperă un bărbat interesant.

Și-a împodobit haina-croială tip tunică- cu motivele covorului vechi oltenesc pe fond negru(nuanță prețuită de pictor,pentru a potența culorile calde) cu florile stilizate:narcise,albăstrele,maci, exprimă apartenența la o comunitate, la o regiune, arată o sare sufletească. Aceste simboluri ale reînvierii și înțelepciunii îl învăluie protector, ținând răul departe.

  Bordat  de minuscule frunze galbene ca niște raze,chipul pictorului pare icoana unui om în care sălășluiește Dumnezeu, iar datorită efortului de curățire și de statornicire  devine sfânt. 

        Privind tabloul pictorului,pot spune așa:             

Dacă cineva m-ar întreba  ce te poate face fericit  cu adevărat? - aş răspunde fără nicio ezitare: 

    o privire.... o singură privire care să cuprindă un întreg Univers de gânduri şi sentimente.... nimic altceva.... tăcere...  și prin aerul dens al tăcerii să răzbată către mine acea privire care să-mi pătrundă în adâncul sufletului şi să-l inunde cu fericire!!!!!!!!

„Mă dumiresc acum, privind ce am făcut, că am vrut să pictez scoarțe românești, dar a ieșit o lume ciudată de existențe umane simplificate – păsări și fluturi, tot așa de stranii. Sensuri neliniștitoare se desprind din privirile ochilor negri, scufundați într-un ocean oranj, ori din capetele suprapuse. Rațiunea a dirijat o pictură senină – senină ca scoarțele românești. Pictorul secret din mine a visat la altceva – la misterul cosmic”. (Ion Țuculescu)

 

 

compunere---Teiul meu

 

Soare arzând cu toată lumi­na binecuvântată a lumii. Cerul s-a desfăcut în fâşii lungi şi albe şi s-a aşezat, odihnindu-se, aici,în grădina bunicilor. Un ver­de orbitor, care ţâşneşte din tot acest pământ bă­trân şi bun, se umple de flori, de păsări şi de fluturi şi se ridică încet, spre un cer alb. E un freamăt al lumii, un zumzet continuu, o rugăciune neîntrerup­tă, o bucurie -- e primăvară! Am aflat că, dacă intri într-un alt tărâm, ca să-l păstrezi mai departe neatins, să nu-i striveşti corola de minuni, trebuie să păşeşti, să urci, să umbli, să simţi. Grădina e vie, foşneşte, sunt ochi nevăzuţi în cotloanele ei ascunse cu păsări,arbori.Mi se pare că o umbră mare şi albă se desprinde din frunziş şi pluteşte mai departe. Apoi iar şi iar, din frunziş în frun­ziş... o văd, o urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, apărută de nicăieri,îmi spune bunicul,vine și pleacă, pluteşte într-un zbor încremenit, îmi arată o cărare, mă în­soţeşte și se așază pe o creangă groasă a unui pom...e teiul cel bătrân.

Dintre toţi pomii el tronează ma­iestuos, teiul bătrân şi viguros. La umbra lui petreceam vara ceasuri întregi, bătătoream cărări de cer şi flori, prin stufăriş de poveste. Printre lăstari şi frunze îmi făceam culcuş, mă ascundeam de arşiţa verii. Dar cel mai frumos şi mai înălţător era când teiul înflorea. Nu-mi venea să mai plec de lângă el. Văzduhul ame­ţea de mireasmă. Ameţeau ierbu­rile, florile, fluturii... Ameţeam şi eu. Era minunat! Teiul îşi le­gă­na coroana sub greutatea flo­rilor, în mişcări de măiestrie rară. Săptă­mâni la rând, teiul bi­necuvânta grădina copi­lă­riei mele - cu mi­res­me ca­re veneau din rai. Une­ori, flo­rile lui aveau o mai deo­sebită şi o mai puter­nică mireasmă. A­tunci ştiam sigur că avea să vină ploaia. Când arşiţa începutului de vară dogorea văzduhul, teiul îşi răsucea frun­ze­le cu ver­dele deschis spre soa­re.Acum îl privesc și ochii mi se inundă de lu­mină și verde, iar urechile, de ciripitul exu­berant al păsărelelor din teiul meu. Cu ce voioșie și grație zboară de pe o creangă pe alta! Mi-ar fi plăcut să le pot des­luși ciripitul, să le-nțeleg tris­­tețea din zilele ploioase, să mă bucur cu ele de zi­le­le însorite. Mă înfior întot­dea­una când le aud: plă­pân­de, fi­ra­ve și, totuși, atât de tandre și iu­­bitoare. 

Pă­sări-fărâme, pe ca­re le poți în­chide în pumn, dar cu gla­­suri ce pătrund până în lu­­mea de dincolo și toate îi mulțumesc pentru adăpost lui,teiului. De câte ori rostesc cuvântul,,tei” gândul mă duce și la teiul lui Eminescu cu povestea unui Făt frumos. Despre acest copac s-ar putea vorbi, fără niciun fel de exagerare, ca despre o minune: teiul vechi şi sfânt ce ascunde un izvor vrăjit.

test 5=Asociază fragmentul din „Un băiat ca toți ceilalți” de Lorenzo Marone cu un text din literatura română, studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o temă comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

 

 Am ales un fragment dintr-un scriitor român—Grigore Băjenaru,,Cișmigiu & Comp.”,pentru că în ambele fragmente personajele sunt doi băieți alături de tatăl lor:Mimi care-l însoțește pe tatăl său la pescuit,fără plăcere,regretând că în timpul pe care-l socotește pierdut,ar fi putut scrie,,o grămadă de pagini” sau ar fi terminat de citit o carte și naratorul-elev(Băjenaru) ,care a participat la un concurs literar.Băieții ce au plăcerea cititului,se confruntă cu nemulțumirile taților:tatăl lui Mimi iubește natura și nu înțelege de ce băiatului său îi plac cuvintele,lectura;iar tatăl naratorului din,,Cișmigiu....”este nemulțumit că băiatul citește cărți ,,neinteresante” despre haiduci,recomandându-i să citească cărți pe care le socotește potrivite vârstei lui.Cei doi băieți recunosc pasiunea pentru citit: Mimi,citind simțea că vizitează locuri,întâlnește personaje incredibile,iar celălalt băiat era atras de aventurile haiducilor.Tatăl lui Mimi îl îndeamnă să,,coboare cu picioarele pe pământ”,să învețe să trăiască prezentul,celălalt tată este uimit că fiul său citise multe cărți din bibliotecă.Ambii băieți au gânduri de viitor:Mimi își dorește să devină scriitor,mărturisind că are multe visuri ,iar celălalot băiat,atras de aventură se dorește,,mai târziu”haiduc.Ambii tați înțeleg că băieți au  cutezanța de a-și susține ideile culese prin lecturi.Ambele personaje,băieții,cred că nu există plăcere mai mare decât cititul și că o carte este un dar al existenței,că lectura trebuie să facă parte din viețile lor,deoarece prin intermediul ei reușesc  să-și lărgească perspectiva asupra lumii,le sprijină dezvoltarea personală, le hrăneşte spiritul și imaginaţia, îi motivează și îi încurajează pe drumul vieții.

                            fragmentul:

, Cind am sosit acasa de la concurs, i-am gasit pe ai mei la masa, gata sa-nceapa sa manince.
Cum era si firesc, m-au intrebat ce subiect ne-au dat si ce am facut la examen.
― Ne-a dat sa scriem o poveste pe care o stim, cu cuvintele noastre.
― Ei, si tu ce poveste ai scris?
― Pai ce sa scriu o poveste pe care o stiam de la Ana cu niste pungasi isteti!
― A, cap sec! scrisni tata din dinti la mine Cui ai fi semanind, nu stiu! Numai pungasi, hoti si haiduci iti umbla prin minte Numai Iancu Jianu si Ghita Catanuta! Aventurile lui Sherlock Holmes! Altceva mai stii? Mai citesti tu altfel de carti?
Tata isi continua rechizitoriul, iar eu il ascultam mirat ca este atit de furios pe eroii mei, care-mi dadusera atitea emotii si-mi procurasera atitea ore de nevinovata placere
― Auzi, nu mai stia dumnealui alte povesti. Cu imparati cu zine cu Feti-Frumosi cu Zmei, cu in fine n-a gasit de scris altceva decit ispravile unor hoti! Numai hoti si haiduci N-ai sa faci nici o isprava! Cine stie ce gogomanii ai fi scris! Crezi ca o sa le placa alora de la "Tinerimea" povesti de astea?
Desi ma facusem mic si ma cuprinsese sfiala si-mi parea rau de timpul pierdut in dimineata aceea frumoasa de primavara, totusi cutezai sa-i raspund:

― Eu nu-nteleg de ce esti atit de-nversunat? Ce, numai mie imi plac toate astea? N-a scris si Ghica, in "Scrisorile" lui catre Alecsandri, doua povestiri cu Iancu Jianu si cu Tunsu? N-a scris si Nicu Gane doua povestiri cu haiduci: "Aliuta", cu haiducul Bujor, si "Santa" cu Codreanu? N-a scris si N. D. Popescu: "Iancu Jianu, zapciu" si "Iancu Jianu capitan de haiduci"? Si apoi, Bucura Dumbrava romanul "Haiducul", tot cu viata lui Iancu Jianu, care, la urma urmelor, nu era un haiduc ca toti haiducii, ca era de neam boieresc si fusese mai inainte zapciu?!

― Hm hm! tusi tata, ca nu prea-i convenea pomelnicul, de care ramase foarte surprins, neasteptindu-se la aceasta bibliografie haiduceasca ― dar de unde le mai stii toate astea?

― Le-am citit in biblioteca ta, unde am mai gasit si "Aventurile celebrului detectiv englez Sherlock Holmes" si "Arsene Lupin"!
― Hm! Asa imi trebuie, daca tin biblioteca descuiata, sa-si bage nasul in ea toti neghiobii! Dumnealui citeste d-astea Boccaccio si Kikirezul! D-aia mi-am gasit beleaua cu Cracanel, de mi-a dat peste nas, ca fiu-meu stie anecdote necuviincioase!
― Pai, daca nu trebuiesc citite, de ce le tii in biblioteca? Pune-le pe foc!
― Obraznicule, acum imi faci si tu morala? Alea sa le citesti mai tirziu Acum sa citesti: "Cuore" "Micul Lord" "Singur pe lume" "Robinson Crusoe"
― "Guliver in tara piticilor" "Cinci saptamini in balon" continuai eu in ris. Le-am citit si p-astea de cite doua, trei ori, dar m-am plictisit de ele, mai vreau si altfel de carti!
― Ah, cui ai fi semanind, nu stiu, ca m-ai scos din pepeni!
Dar abia ma lasa tata, ca ma lua mama in primire:
― Colegul tau Vasile Velciu mi-a spus ca ai de gind sa te faci haiduc! E adevarat?
― Da, e adevarat ca mi-ar placea sa ma fac haiduc dar mai tirziu!
― Ai auzit ce-i da prin gind?! Haiduc?! Cine a mai pomenit haiduci pe vremurile astea?
― Daca n-a pomenit, o sa pomeneasca cu mine!
― Ah, zevzecule, ma apostrofa tata din nou, d-aia n-ai sa faci nici o isprava la "Tinerime", ca-ti umbla prin cap numai blestematii. Masa e asta, ori foc?

                                                          (Grigore Băjenaru, Cișmigiu&Comp.;cap,V,,la tinerimea română”)

 (Mimi Russo este un băiat de doisprezece ani, care face parte dintr-o familie numeroasă și… înghesuită. Nu este popular, are decât un singur prieten de vârsta lui, cu care nu are totuși prea multe lucruri în comun, crede în supereroi și este îndrăgostit de Viola, o fată cu care, după standardele societății, el nu ar avea nicio șansă, niciodată. E un puști serios, studios, înarmat întotdeauna cu o întrebare ori cu un răspuns știintific pentru aproape orice. Povestea urmărește trecerea pragului invizibil dinspre copilărie spre adolescență sau direct spre maturitate (în cazul personajului), prag pe care Mimi îl trece pe parcursul a mai puțin de un an. Într-o zi de septembrie a anului 1985, Mimi își lasă copilăria în stradă, aproape ca pe o haină pe care o dezbracă și o lasă în urmă, știind că nu i se va mai potrivi niciodată. Se întâmplă asta atunci când Mimi asistă din întâmplare la asasinarea vecinului său, Giancarlo Siani, un tip pe care Mimi îl considera prieten (deși avea dublul vârstei lui) și pe care îl privea ca pe un supererou adevărat. Șocul de a asista la moartea lui îi schimbă complet lumea.)

 

Ce meserie a viitorului ți se pare mai interesantă? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul 2==test 5

 

În momentul în care mașinile vor deveni capabile sa controleze alte mașini prin Inteligența Artificială, evident, rolul oamenilor se va schimba, aceștia fiind într-o poziție de a programa acele mașini. Adică nu vom mai auzi de profesii precum cele de șofer sau funcționar bancar, chiar și alte domenii la care ne vom aștepta mai puțin, cum sunt avocatura, medicina, se vor transforma destul de mult.

  Mi s-ar părea interesantă meseria de tehnician în domeniul energiei eoliene

Iată de ce:dacă schimbările climatice amenință că vor deteriora grav lumea așa cum o știm, va deveni mai important să ne îndreptăm către surse de energie curate. 

Se vorbește încă din zilele noastre că reducerea emisiilor de carbon și metan înseamnă tranziția departe de sursele de combustibil fosil, cum ar fi petrolul, cărbunele și gazele naturale. 

   De la orele de fizică am înțeles că energia eoliană va fi probabil o mare parte din viitor.Privind harta țării noastre am văzut că este deja o industrie care a crescut foarte mult și probabil că va crește mult mai mult, ceea ce înseamnă că tehnicienii calificați vor fi necesari,pentru a ajuta la instalarea, întreținerea și repararea turbinelor eoliene gigantice.Ei bine,doresc să mă număr printre aceștia.

   Această meserie mi s-ar părea interesantă,pentru că de pe acum se spune că în orasșle din întreaga lume, tehnicienii de energie eoline se bucură de o muncă stabilă într-o industrie în creștere, devenind astfel una dintre cele mai căutate meserii de viitor.

   Până atunci voi învăța mult la fizică,matematică,iar în serile de iarnă voi privi,așezat la gura sobei flacăra albastră a focului,,care vesel pâlpăiește.”!!!!!!!!!!!!!!

 

 

plimbare pe ape în luna mai

Din munţi bătrâni şi din păduri măreţe se nasc izvoare, spărgând prin stânci albia lor,mă leagănă în valuri mici cu glasul lor de bucurii......

 

poezia,,Șesuri natale” de Nichifor Crainic

 

,,Voi, sesuri nesfarsite sub ceruri largi de vara,
Ca ele linistite si luminand ca ele,
Pe-aici imi inflorira si-aici se scuturara
In mersul vremii, macii copilariei mele.

Si-n pacea dogorita de-a verii-nvalvorare
Ea zace-n infinitul nelamuririi sale.

Purtand poveri de roade, trec carele greoaie
Cu boi blajini de- a lungul prafoaselor sosele
Si doina, care-n focul vazduhului se moaie,

 imi cade-n gand cu vremea copilariei mele.

Voi, sesuri dulci ca lenea si largi ca nesfarsirea,
Cu departari pe unde mirajele tresalta,
Si sufletu-mi in care vi se rasfrange firea
L-ati leganat cu rauri si-amieze laolalta.

Eu nu cunosc revolta cu zbateri de furtuna,
Simtirea-mi curge fara involburari de valuri
Cum ale voastre ape se-mpaca si se-mbuna
Cu lunga-mbratisare a celor doua maluri.

Si-n sufletu-mi cu doruri invapaiate, care
Cuprind nemarginirea intinderilor voastre,
Sunt visuri fara nume ce chiama-n departare
Ispititor ca
                     Fata-Morgana-n zări albastre”.

 

   Titlul poeziei,,Șesuri natale”exprimă  întinderea vastă  de baştină, de origine, spațiul câmpenesc al vieții, pământul din care s-a plămădit viața, edenul pământesc  mirajul,începutul și sfârșitul,tărâmul universului,peisajul se naște în poezie într-o relație de suprapunere a imaginilor copilăriei cu cele ale maturitații;șesul natal înseamnă întinderea,spațiul nașterii,viața.

   Este poezia solidarităţii cu pământul, cu ,,şesurile natale”, cu străbunii şi cu miturile naţionale. Nichifor Crainic îmbină, într-o manieră specifică  sacralitatea plaiului străbun cu sfinţenia şi gravitatea sufletului românesc. El nu e atât poetul peisajelor exterioare sau lăuntrice, cât e poetul solidarităţii cu ele.Șesurile,câmpiile sunt simbolul spațiului,al nesfârșitului terestru,pământ al veșniciei.Adresarea directă prin pronumele,,voi”este impresionantă,accentuează lirismul discursului,imaginea desăvârșită a căutării în lumina și strălucirea verii.Sunt locurile amintirilor,ale trecerii timpului,ale trăirilor pline de gingășie,puritate,speranță,dar și ale regretelor:înflorirea și plecarea ,,copilăriei”,timp al inocenței;metafora,,macii copilăriei”exprimă  timpul amintirii anilor plini de trăiri fericite,timpul arderii,al căldurii,dar și al existenței confuze,nelămurite.

,,Vremea copilăriei”, vremea inocenței, a visării, a apropierii de lume devine vremea imaginilor neșterse și prin fumul amintirilor apar vedeniile ,,carelor  greoaie cu boi blajini”,se aud sunetele doinei liniștite în,,focul văzduhului”-metaforă a arderii violente a înaltului;epitetele:,,greoaie,blajini”sunt sinonime, arătând încetineala mișcărilor într-o atmosferă de vară.

   În strofa a treia,poetul continuă adresare directă admirând întinderea,,dulce”,domoală,,ca lenea”calmă,vastă ca infinitul—cele două comparații descriu nemărginirea,nesfârșitul terestru,loc al veșniciei,al mirajelor,vedenii ce înfioară. Omul își ia din aceste locuri calmul,liniștea,trăirea fără frământări ale vieții,chiar dacă sufletul îi este cuprins de ,,doruri învăpăiate”,înflăcărate,de dorințe arzătoare,,visuri fără nume”,fermecătoare ,fantezii,amăgiri,totul este asemenea unei goane după fericire.

Poetul a pus impulsul creator al omului pe seama unei «nostalgii după paradis», o încercare de recuperare a inocenței Edenului.

                     ,,Nu există aur pe lume să echivaleze prețul țărânii strămoșești”-Nichifor Crainic

Text narativ--- O întâmplare petrecută în timpul unei călătorii cu trenul

 

Mi-am dorit mereu să merg cu trenul...oriunde,numai tren să fie.I-am spus dorința tatălui meu,iar el a zâmbit și mi-a spus în glumă că în concediu vom merge într-o călătorie,secret-nu știe mama,dar.. cu mașina.Apoi a adăugat tot zâmbind:

-Cine mai merge astăzi cu trenul?

-Noi vom merge,după cum dorești,mi-a șoptit bunicul la ureche.

-Hai să mergem!am strigat,îmbrățișându-l.

Tata ne-a rezervat bilete dus-întors și iată-ne în gară.Peronul nu era prea aglomerat,iar eu respir și aici aerul de vacanță,care-mi face bine,bine de tot...Oameni în uniforme albastru-închis cu caschete roșii treceau printre călători-erau ceferiști,adică lucrători la calea ferată.Trenul a sosit lent,de parcă era în vizită,iar noi ne-am urcat prin ușa deschisă de un controlor amabil,ce saluta pe fiecare om.M-am simțit foarte important!Ne-am așezat pe locurile noastre,eu la geam,fiindcă eram curios să văd filmul locurilor pe unde vom trece.Și deodată am auzit un șuierat,apoi un scrâșnet de roți și trenul a pornit încet,apoi mai repede și mai repede.Da!eram ca-ntr-un film:case,arbori,oameni,toți defilau rapid prin fața mea.Apoi,o întindere verde imensă și din loc în loc câte un om departe ca un pitic.Casele alergau,stâlpii păreau picioarele unor uriași,păsările-niște stele căzătoare din cerul ce se apropia și se depărta.Fascinant!

  N-am observat când, pe scaunul din fața mea,s-a așezat un domn cu părul alb,ce purta straie ciudate.

-E din Maramureș,mi-a șoptit bunicul,iar necunoscutul a zâmbit și cu o mână noduroasă mi-a arătat muntele ce se vedea în depărtare.

-Acolo au fost demult lupte crâncene și,fără să-l întrebăm ceva,a început să ne povestească întâmplări din timpul unui război despre care văzusem imagini doar în filme.Îl ascultam și-mi părea că sunt la o oră de istorie,dar altfel de istorie-adevărată,povestită de un om ce văzuse și trăise printre gloanțe,își îngropase prietenii,se târâse pe pământ,se ascunsese după stânci,își lua putere din apa vie a izvoarelor.Nu mi-am dat seama când am adormit,m-a trezit glasul bunicului care-i ura sănătate omului cu părul alb și care a dispărut ca o nălucă în verdele unor arbori.

   Călătoria cu trenul mi-a dăruit o poveste straşnică, vorbe memorabile, pe care nu le voi uita pentru poezia şi miezul şi rostul din ele. Am înțeles de ce-mi spune bunicul că oamenii adoră să povestească despre ei, să spună celorlalţi tot felul de întâmplări, vesele sau triste, aşa cum e alcătuită viaţa fiecăruia. Iar eu ador să ascult.

              Şi iată cum într-un tren totul poate fi aranjat pentru poveşti de spus şi de ascultat.

    (compunere publicată pe 26 iunie 2021 )

 

 

Asociază fragmentul din „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

 

   Fragmentul din piesa de teatru,,Steaua fără nume”îl prezintă pe profesorul Miroiu aşteaptând în gară sosirea trenului,așteaptă cu febrilitatea aşteptării de ani întregi, primeşte cartea transfigurat de emoţie, o ţine în mâini cu infinită tandreţe şi gingăşie, o răsfoieşte nerăbdător, temându-se, sperând din nou, bucurându-se, o cercetează vreme îndelungată (parcă încetinește alunecarea timpului). Dorindu-şi cartea,Miroiu trăiește în insula pură a aspiraţiilor, refuză de a ceda mediocrităţii, este dreptul său la căutare spirituală,deși oamenii sunt mirați că profesorul a plătit o sumă uriașă pentru o carte.

   Am alăturat acestui fragment romanul,,Stoner”de John Williams(tot se recomandă în lecturile suplimentare cărți de autori străini,cele românești nu mai sunt la modă).Personajul,John Stoner, e un tânăr ce lucrează la ferma părinților și merge la facultatea de agricultură. După ce pierde anul din cauza cursului de literatură engleză, începe să descopere lectura, învață să citească în limba latină și își schimbă profilul, transferându-se la filologie,devine  asistent universitar. Stoner este un singuratic,ca și profesorul Miroiu, are un destin marcat de înfrângeri și își găsește refugiul în cărți.

În luptă cu forța literaturii încearcă să-i înțeleagă natura, era conștient că în interiorul lui se producea o continuă schimbare; și conștient fiind de asta, ieșea din sine și pătrundea în lumea care îl cuprindea și pe el.

   Ambele personaje au înțeles cum cărțile transformau lumea în care trăiau.Dragostea față de cărți,dragostea pe care ei o  țin ascunsă, de parcă este ceva periculos, o afișează, timid mai întâi, apoi prin curaj și, în cele din urmă, cu mândrie.

Dincolo de simplul exercițiu al cunoașterii și al câștigului de noi informații, rolul unei cărți frumoase este pur și simplu de a ne transporta, de a ne permite să ne pierdem în ea, și să ne lăsăm purtați de magie și de emoția momentului. Astfel, farmecul unei cărți este de a ne face să trăim alături de personaje aventurile și emoțiile prin care acestea trec, de a iubi, a urî, a plânge sau a ne bucura alături de ele, și de a aștepta cu sufletul la gură următoare pagină, următorul capitol, în care să aflăm ce se întâmplă în continuare cu noii noștri prieteni. Cărțile sunt un portal către lumi mai mult sau mai puțin apropiate de realitatea noastră ca decor, dar profund legate de aceasta prin faptul că reflectă mereu esența umană, cu tot ce are ea de oferit. Adeseori, cărțile ne forțează să ne confruntăm cu sentimente sau idei de care nu ne-am lovit în viața de zi cu zi dar față de care putem empatiza, sau din care putem învăța lecții prețioase despre alți oameni și despre viață, la orice vârstă. 

Crezi că este important să cunoști istoria căilor ferate? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul 2(Radu Bellu: În tren mi-am petrecut o treime din viaţă – interviu, a consemnat Simona Suciu în www.dilemaveche.ro)

 

Consider că este importantă cunoașterea istoriei căilor ferate,numită a doua armată a țării,pentru că aceste drumuri,căile ferate,au schimbat atitudinea oamenilor,dezvoltarea vieții sub toate aspectele.

   De asemenea ,apariția trenurilor a fost un progres pentru locurile noastre:la început calea ferată a fost o o linie a cărbunelui.Chiar dacă se discută care a fost prima cale ferată:Oravița-Buziaș sau București-Giurgiu,important este că s-a înlesnit transportul mărfurilor și al călătorilor. La început,trenurile au fost de producție austriacă, erau sigure,pentru că austriecii erau exigenți în fabricarea lor.

   Am aflat cu surprindere despre numele unuia dintre primii călători pe calea ferată,cel care a inventat stiloul cu rezervor,Petrache Poenaru,care a și povestit despre ,,viteza”trenului,anunțat de un călăreț cu steag .Dezvoltarea căilor ferate a fost deosebită mai ales în Transilvania și Banat.

La fel de interesantă este informația despre călătorii care foloseau trenurile.Aceștia erau intelectualii,dar mai ales studenții care învățau în capitalele europene,oamenii de rând nu-și permiteau costul unui bilet. O altă informație ce m-a surprins a fost despre timpul unei călătorii,ore multe și un exemplu este trenul spre Iași-nouă ore.

   Este importantă istoria căilor ferate,dar și întâmplările de pe aceste drumuri de fier.

Am citit romanul,,Trenul copiilor” de Viola Ardone—în timpul războiului, trenurile îi duceau  pe copiii din sudul Italiei către familii mai înstărite din nord,iar mulți au înțeles că trenul a fost totuși cea mai bună soluție pentru viața lor....impresionant!!!

   În concluzie,cred că este greu să ne închipuim o lume fără trenuri,fără alte mijloace de transport,pentru că oamenii sunt dornici să călătorească,să cunoască lumea.

 

tabloul,, ,,Fata cu cercel de perlă” de Joannis’ Vermeer

 

,,Fata cu cercel de perlă” (1665) este lucrarea cea mai cunoscută a pictorului olandez Johannes Vermeer van Delft. Farmecul ei, care se hrănește din privirea ușor mirată a tinerei înfățișate, din imaginea buzelor sale întredeschise, gata, parcă, să rostească ceva, dar și din caracterul surprinzător al cercelului masiv prins la ureche, i-au atras titlul de „Mona Lisa Nordului”.

„Fata cu cercel de perlă” înfățișează o tânără pe un fundal întunecat, îmbrăcată într-o rochie aurie-brună,purtând un turban exotic pe cap cu o margine albă sau fildeș, în nuanțe de galben și albastru, dintr-o bandă albastră care se înfășoară în jurul capului și o draperie galbenă înnodată care atârnă de la ceafă până la umeri, terminând în franjuri albaștri. Poartă o mantie de culoare arămiu și o cămașă albă din care se vede doar gulerul.

Misteriosul turban, în galben și albastru, culori tipice în pictura lui Vermeer, dau un aer de mister chipului,îi acoperă părul,expunând fața lumii ce-o privește. Auriului-brun al rochiei îi corespunde culoarea turbanului: galben pal şi albastru-azuriu. Albastrul şi galbenul exprimă diverse stări sau sentimente ale personajului:liniște interioară,dorința de a atrage atenția.

 Este înfățișată la jumătate de profil, își rotește capul cu trei sferturi spre privitor, în favoarea căderii luminii din stânga. Chipul fetei, natural și parcă în mișcare e angelic, ca și cum ar fi fost surprinsă în timp ce arunca o privire peste umăr la chemarea cuiva. Impregnat de lumină, arată o frumusețe rară: buze roșii cărnoase care se deschid într-o schiță uimită cu emoție a unui zâmbet, un nas subțire și drept, ochi mari și plini de viață. Lumina pupilelor umbrită de genele desenate discret în nuanţe de maro este apoi amintită de cercelul cu o perlă mare, care strălucește pe penumbra gâtului. Perla este pictată folosind câteva apăsări în formă de picătură, separate una de alta: ochiul uman este cel care are iluzia de a-l vedea întreg.Se simte atmosfera tulburătoare, plutește  între o visare şi alta,este spiritualitatea,sunt  sentimentele ascunse. Pictorul folosește drept punct focal cercelul cu perlă. Privirea ei seducătoare sau rotunjimea formelor,strălucirea din ochii ei se găsesc tot în perla cercelului. Perla – simbol al bogăţiei, apare ca o exagerare, ca un miraj al bogăţiei.Perla nu are preț, e o iluzie, e fragilă, Cercelul perlat al picturii, care surprinde aproape singur centralitatea luminii care străbate tabloul, este mare și are formă de picătură.

  Modelul nu pozează, după cum se obişnuia în portrete, ci este surprins din semi-profil,astfel în momentul când se întoarce, ceea ce poate ar explica expresia de mirare a fetei, iar buzele întredeschise parcă ar vrea să vorbească.Prezenţa ei este pătrunzătoare,exprimă o oarecare îngrijorare, dar şi mult calm.

Minunatele culori, felul cum îi cade lumina pe faţă şi privirea ei nu s-a putut decide asupra a ceea ce exprimă de fapt privirea ei: bucurie sau tristeţe.

Fundalul întunecat, neutru,pare o perdea verde închis,  scoate personajul în evidenţă şi-l face să pară mai luminos, creează un efect puternic ,reliefează zonele de lumină,prin culoarea aplicată în accese dense și uniforme, nu foarte amestecate, cu excepția tenului delicat și în unele zone în care există puncte mici, cum ar fi în jurul gurii. Lumina îi dă reflexii schimbătoare privirii, buzelor şi perlei din cercel, pe care parcă o aprinde. Fascinantul cercel de perlă e doar o pată de vopsea albă, care capătă aspectul unei bijuterii elegante datorită jocurilor de lumină. 

Tabloul captivează privitorul prin gingășia expresiei unui chip pe care lumina cade ca un fald,părând să învăluie misterul gândurilor tinerei, subliniind adâncimea privirii și rotunjimea copilărească a ochilor strălucitori. Cine a fost misterioasa tânără imortalizată de Vermeer? Nu vom ști niciodată, dar tocmai acest mister suscită interesul iubitorilor de romanță voalată.

,,Fata cu cercel de perlă” este o pictură în fața căreia pot sta o zi întreagă,imaginând povestea ei nemuritoare din propria  imaginație.

   Originalul operei lui Johannes Vermeer se află la Muzeul Mauritshuis – Colecția Regală de Pictură din Haga (Olanda), fiind piesa de rezistență a acestui muzeu și parcă-mi sune:

                                                   Îţi agăţi privirea
                                                   de cercelul meu,
                                                   Eu mă agăţ de privirea ta
                                                   prin acelaşi cercel....
                                                   şi privirile noastre nu se întâlnesc!
                                                   totuși
                                                   privirile noastre ne străpung
                                                   până în străfunduri.

                  Rezultat al întâlnirii dintre un tablou al lui Vermeer şi privirea imaginativă a scriitoarei Tracy Chevalier a devenit romanul ,,Fata cu cercel de perlă.” Acţiunea se petrece în Olanda secolului al XVII-lea, la Delft. În vârstă de numai 17 ani, tânăra Griet trebuie să se angajeze ca servitoare în casa lui Johannes Vermeer, deoarece tatăl ei orbise şi nu mai putea întreţine familia. Deşi îi este greu să se despartă de cei dragi, fata va pleca în casa pictorului, devenind slujnica familiei acestuia, dar şi muză pentru stăpânul său. Faptul că cei doi provin din lumi diferite, ca educaţie şi statut social, nu-l împiedică pe Vermeer să acorde atenţie intuiţiei lui Griet în ceea ce priveşte culorile şi lumina picturilor sale. Interesante sunt atât mediul, cât şi modul în care trăieşte pictorul, noua  slujnică fiind   nevoită să se adapteze rapid la tot ce o înconjoară. Griet se simte singură în casa catolică şi plină de femei curioase şi suspicioase:de la micuţa Cornelia până la soacra pictorului, Maria Thins, toate celelalte personaje feminine îi urmăresc fiecare mişcare. Faptul că Vermeer îi acordă o atenţie din ce în ce mai mare, naşte întrebări în mintea tuturor celor din casă. Singura scăpare din această lume în care a pătruns fără voia ei o reprezintă Pieter, fiul măcelarului. Relația dintre ea și pictor poate fi descrisă într-o mulțime de feluri: este relația dintre un artist și muza sa. Iar acest tip de relație este cu atât mai deosebit, încât pictorul refuză să își picteze propria soție sau pe oricare din propriile fiice. Muza astfel este definită prin imaginea tinereții, imaginea femeii care, deși tânără are mâinile crăpate de la muncă,iar pictorul alege să o picteze pe fata ce își acoperă părul în materiale colorate. Ea acceptă sa își găurească urechile, face o infecție, doar pentru că artistul să fie încântat de tabloul care o reprezintă pe ea cu cercelul de perlă al soției lui. Vermeer nu are niciun scrupul în ce privește suferința provocată lui Griet.
Având de ales între viață și artă, el alege fără remușcare arta, iar durerea provocată fetei nu e decât sacrificiul cerut de perfecțiunea picturii.
Într-un final, Griet va înțelege că nu se poate hrăni cu iluzii, ca maestrul nu îi va aparține ei niciodată și astfel acceptă căsătoria cu tânărul măcelar Pieter. Ca o amintire a timpului trecut, Vermeer îi lasă moștenire cerceii de perlă, pe care Griet îi va amaneta, bucurându-se cu familia de ei și lăsând trecutului amintirile apuse. Deși este o relatare fictivă, cartea se bazează pe fapte reale despre Vermeer și epoca sa.

         În anul 2003 Peter Webber regizează o dramă romantică după romanul scriitoarei Tracy Chevalier,avându-i în rolurile principale pe Scarlett Johansson şi Colin Firth. Filmul ,,Girl with a Pearl Earring” este realizat în aceeaşi cheie de lumină şi culoare precum în picturile lui Vermeer.

,,veniți privighetoare cântă și liliacul e-nflorit”.....

 

,,Sub liliac

Sunt păsări dulci ce nu mai tac,

Concert de voci mângâietoare

Sărmani cu inimi gemătoare,

Uitaţi, dormiţi sub liliac."

                         (Primăvara – Alexandru Macedonski)

,,Floarea memoriei” i se mai spune florii de liliac și se crede că este înzestrată cu puterea de a trezi amintiri în suflet… oricine o miroase retrăiește amintiri dragi:își amintește anii copilăriei,zâmbetele și încurajările mamei,ochii atenți ai tatălui,secretele cu fratele mai mare,glasul Doamnei din clasa încălzită de razele soarelui,cărțile de școală,mai ales cele de limba română cu lecturi frumoase și atractive,cu întrebări simple,exerciții puține,dar pe înțelesul tuturor,cu explicații ușor de înțeles și-apoi cu examenele acelea de,,admitere”la liceu,unde nu scria nimeni de ,,asocieri”,de,,crezi că”.....

    Atunci în luna mai fiecare aducea,în ordinea din catalog,un buchet de liliac.De ce?am întrebat.     

Să ne-aducem aminte de inocență,liniște,fericire, de prieteni,de  bucuria de a învinge încercările vieții.

       Am găsit niște cărți vechi de limba română,le-am răsfoit și m-am întrebat:cum puteau copiii de atunci să învețe așa lucruri simple,ușoare,explicate????n-am răspuns....de ce?uite-așa!!!!!și-am mirosit buchetul de liliac,,floarea memoriei”.....

          ,,veniți privighetoare cântă și liliacul e-nflorit”.....

Crezi că studiile sunt importante sau este suficient talentul pentru a avea succes? Scrie un text argumentativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să susții răspunsul la întrebarea de mai sus prin două argumente, valorificând textul 2 și experiența personală/de lectură.

 

  Mai întâi voi arăta că succesul este realizarea constantă a tuturor obiectivelor planificate care prezintă importanţă pentru om. Talentul este o aptitudine, o înclinare înnăscută, ce vine în mod natural(mi s-a spus la dirigenție).

  Consider că studiile  sunt foarte importante atât pentru viața mea personală cât și profesională, în viitor. Cea mai evidentă dovadă că educația este importantă este faptul că avem nevoie de ea în viața de zi cu zi.

  În textul,, Aviatoarele României”Aurel Vlaicu este prezentat că un tânăr inteligent, harnic și cinstit.

Studiile sale au fost importante,urmase cursurile Universității Tehnice din München ,apoi se angajase la uzina de automobile Opel,unde se remarcase prin câteva invenții ,în mod cert ar fi putut avea acolo o carieră strălucită. Asemenea lui Vlaicu fiecare elev poate  înțelege că orice disciplină  învăţată în şcoală îşi are rostul și rolul ei.

   Din punctul meu de vedere cred că gimnaziul,apoi liceeul,studiile superioare  îmi vor aduce succesul autentic prin îmbogăţirea propriei personalităţi.Nu este vorba atât de a face ceva neobişnuit, cât de a face neobişnuit de bine lucruri obişnuite. 

   În al doilea rând,în textul despre Vlaicu m-a împresionat dorința lui de a zbura,convingerea că îi poate concura, de la egal la egal, pe marii pionieri ai aviației universale.Și-atunci și-a încercat talentul de a meșteri un planor din lemn,l-a înălțat,și-a ridicat sora în zborul păsării,făcând-o fericită.

  Prin urmare,am înțeles și eu că,dacă talentul este o aptitudine, o înclinare înnăscută, ce vine în mod natural,studiile,învățătura,educația, o diplomă obținută îmi poate deschide multe uși în viață.

   În concluzie iată de ce studiul în școală este atât de important:îmi oferă încrederea de care am nevoie, pentru a aplica și, în cele din urmă, să urmez cursurile școlii dorite;găsesc  o modalitate excelentă de a construi o rețea de prieteni și o comunitate asemănătoare; îmi oferă pregătirea pentru a deveni eu însumi;îmi oferă bogăția de cunoștințe și informații și astfel înțeleg că oricât de talentat sunt la matematică,fizică,chimie,în sportul meu preferat –basketul- tot am nevoie să-mi rafinez aptitudinea pe care le dețin prin studiu... și atunci succesul îmi va fi garantat....

 

                         a fost FRUMOOOOOS și UȘOOOOOR........

 

 

 

Cum reacționează oamenii când văd lucruri noi? Prezintă-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul 2.(testu 3)

 

Omul este ființa care devine fericit atunci când descoperă noul ,atunci când i se derulează în fața ochilor ca un Paradis.Și atunci omul aleargă în aceste clipe ca un atlet.Nou înseamnă ceva care este făcut de curând, care există de puţin timp; proaspăt,recent.Iată-l pe Aurel Vlaicu,înzestrat cu calități deosebite,dorind să realizeze primul aparat de zbor construit în România.Cu aeroplanul construit de el a zburat și a intrat în istorie.Era omul obsedat de nou,de zbor, un entuziast.Neastâmpărul ființei a uimit pe cei din jurul său,când au văzut,,pasărea”, un planor din lemn,meșterit cu fratele Ion și tras de cai și flăcăi la marginea satului său.Bucurie,uimire-sentimente trăite de cei doi frați,de oamenii din jur, dar mai ales de sora lui Orel(Aurel),Valeria, fetița de cinci ani, ce a asistat la aceste zboruri.Rugat de Valeria,acesta  a așezat-o pe scăunelul din mijlocul trupului păsării-aeroplan.La înălțime,fetița a simțit că plutește legănată în pasărea  ce-și întinsese aripile neclintite,a uimit-o zborul, înălțarea în văzduh,fără teamă.Acolo,sus,,a fost bine”,mărturisește fetița, a zburat asemenea unei păsări.

  Tot așa reacționează orice om în fața a ceva nou-cu uimire,curiozitate.dorință de a încerca,bucurie,trăire intensă.......să nu uităm că pot fi și regrete....

 

Asociază textul „Pilotul” de Vasile Alecsandri cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

 

Voi asocia poezia lui Alecsandri cu partea a treia a romanului,,Toat pânzele sus”—Crucea sudului--de Radu Tudoran,unde este descrisă o furtună asemănătoare cu cea din versurile lui Alecsandri din poezia,,Pilotul”.În poezie furtuna este surprinsă noaptea pe,,o mare furtunoasă”,când vântul este puternic și ,,cerul tună”;în roman, Anton Lupan,căpitanul, surprinde mișcarea acului barometrului și înțelege că vaporul va fi lovit de furtună și doar unul din marinari,Gherasim,trecuse cândva prin furtună.El,căpitanul,va primi lupta fățiș,curajos, cu uraganul în bordul vasului. Impresionează ,în poezie,felul cum călătorii sunt îngroziți ,se adăpostesc,,înlăuntru”,iar în roman,marinarii lui Lupan sunt pe punte, se mișcau tăcuți și gravi,fiecare știindu-și rostul.Furtuna ,din ambele texte,este îngrozitoare: tunete,fulgere,valurile clocotind,corăbiile se legănau,aplecându-și catargele, oamenii se simţeau legaţi de căpitan ca prin nişte fire nevăzute.Există în ambele texte omul curajos,învrăjbit, care la cârmă înfruntă neclintit valurile împletite într-un singur torent:cârmaciul care,,la moarte nu gândește”și Lupan cu chipul împietrit,punând cârma la stânga, Curajul este puterea lor  de a înfrunta, în plină furtună,uraganul, viața! Doar cei puternici ce trec prin ploi și furtuni  pot admira soarele ce a înfruntat urgia naturii. Cei care au curajul să înfrunte vijelii nu sunt zei,sunt cei cu voință,îndrăzneală,tărie,ei nu așteaptă mulțumiri,recunoștința este un semn de noblețe a sufletului...și-au îndeplinit datoria.

 

 

Cunoașterea de sine (pag.187)

 

 „Sunt cel mai frumos din orașul acesta,

Pe străzile pline când ies n-am pereche, […]

Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,

Și însăși natura atotștiutoare,

Ea însăși, nu știe ce sunt: om sau floare?

sau numai un turn rătăcit între case,

Un turn de pe care cad pietre prețioase?“

                                                                     (Radu Stanca, Corydon)

(Corydon – numele unui păstor grec care apare în poezia antică, la Teocrit și Virgiliu.)

Descris la persoana I, autoportretul exprimă atitudinea eului poetic, este trufașă, plină de încredere și autoprețuire:„Sunt cel mai frumos din orașu-acesta”.Printr-un discurs liric,Personajul,înfățișat astfel, este o sumă de însușiri excentrice care refuză să se creadă  normal,creându-și o frumusete stranie cu strălucire de vrajă a neputinței de a fi pretins de către un regn. Asemenea unui personaj de basm este jumătate floare, jumătate om,o întruchipare a frumosului,pentru el existenţa este o continuă sărbătoare.Se crede asemenea pomului vieții care își întinde ramurile ca  brațele, pentru a îmbrățișa sau în dorința de înălțare se vede turn de pe care,,cad pietre prețioase”,obiecte de o finețe exagerată,strălucitoare.

Descriindu-se, individul care sfidează,disprețuiește spectaculos și cu înfumurare legile existente, inventându-se ca exemplar unic, fascinant și misterios, suferă, pentru că nu este recunoscut și acceptat de tot ce este normal.. 

Versurile sunt o laudă a vioiciunii eului liric, cuprins de admiratie în fața propriei frumuseți.Poetul a inventat un  personaj cu alură simbolică, ce poartă amprenta chipului interior al eului liric, personaj  ce nu este altceva decât o mască ireală.Ritmul trohaic,măsura de 12 silabe,rima pereche face ca poezia să devină o scenă imaginară, pe care poetul cu o mască se manifestă ca un actor.

Eul liric este cuprins de sinceritate își admiră propria persoană printr-un limbaj simplu, direct.

 

 „Umblu prin mine

Ca printr-un oraș străin

 În care nu cunosc pe nimeni.

 Seara mi-e teamă pe străzi

Și-n după-amieze ploioase

Mi-e frig și urât.

Nicio dorință de-a călători,

Când și numai trecerea drumului

 E aventură,

Nicio amintire din alte vieți

Întrebării «De ce-am fost adusă aici?»...“

                                                                       ( Ana Blandiana, Călătorie) 

Titlul e simbolic arată dorinţa eului de a se defini şi de a-şi afirma personalitatea, în universul interior privit cu spontaneitate;,,călătorie”este un umblet în suflet,în intimitate.

Poeta își închipuie ființa asemenea unui oraș,,străin”,necunoscut-simbol al adăpostului interior al omului,locul unde se produce comunicarea între suflet și absolut, în care se simte stingheră,singură,  aceasta fiind înţeleasă ca o retragere în sine, ca pe o fulgerare în altă lume. Singurătatea eu-lui poetic este cu atât mai cutremurătoare,cu cât spaţiul închis al ființei se transformă în teamă,în frig,în tristețe în orice moment de oprire a clipelor vieții,întuneric și lumină:,,seara,amiaza”,lumină și întuneric.

În starea frământării sufleteşti a eu-lui poetic orice,,dorință”,speranță de a,,călători”,de a trece prin timp pe drumul cunoașterii,al destinului este,,aventură”,acțiune îndrăzneaţă şi riscantă.  Imaginile  păstrate în memorie,amintirile, între prezent și trecut s-au șters și-n locul lor este o singurătate apăsătoare.Întrebării:,, De ce-am fost adusă aici? “,de ce venim pe pământ? nu-i găsește un răspuns,fiindcă pe pământ suntem străini şi călători.Ritmul iambic,măsura și rima inegală,monologul liric  spus prin cuvinte simple,directe sunt o confesiunea spre marea interioară a ființei.

    Dar cel mai important răspuns este acela de a şti de unde venim şi încotro mergem, fiindcă altfel suntem ca o corabie în voia valurilor,a sorții...

 

 

 

numeralul---test

 

I.Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:

în enunțul: Maria este elevă în clasa a cincea, numeralul ordinal are valoare:

                  a) substantivală; b) adjectivală; c) substantivală şi adjectivală.

2. În enunţul:Doi elevi scriu o poezie, iar al treilea recită, numeralele sunt:

                  a) cardinale; b) ordinale; c) cardinal şi ordinal.

3. Cuvântul ”un” din enunţul: Ionel are în penar un stilou şi patru creioane este:

                  a) articol nehotărât; b) numeral cardinal; c) prepoziţie.

 4. Se scrie corect: a) al optulea; b) al optălea; c) al optelea.

5. Se scrie corect: a) unsprezece; b) unusprezece; c) unsprăzece.

 6. În enunțul: Elena i-a oferit primului din clasă bomboane, numeralul este în cazul:

                  a) genitiv; b) dativ; c) acuzativ.

II.Alcătuieşte enunţuri în care numeralele ordinale „al treilea” şi „ a patra” să aibă, fiecare dintre ele, valoare substantivală şi valoare adjectivală.

III.Stabileşte valoarea morfologică a cuvântului „o” din cele două propoziţii:

a) O fată cântă la pian.

b) Ioana avea în ghiozdan o ascuțitoare, patru creioane colorate şi trei caiete.

c)Am văzut-o pe stradă.

 IV.Alcătuieşte enunţuri în care numeralul al doilea să îndeplinească următoarele funcţii sintactice; precizează cazul pentru fiecare.

a) subiect;

b) nume predicativ;

c) complement direct.

V.Precizează felul, valoarea morfologică, cazul şi funcţia sintactică numeralelor din propoziţiile de mai jos:

a) Mihai se joacă cu cei doi colegi de clasă.

b) Cartea este pentru al doilea.

 c) Celor zece elevi le-am urat succese.

VI.Construiește enunţuri în care numeralul ordinal al treilea să îndeplinească următoarele funcţii sintactice:

a. subiect...............................................................................................................................

b. nume predicativ..................................................................................................................

c. complement de loc..............................................................................................................

d. atribut genitival...................................................................................................................

VII.Identifică numeralele din următoarele enunţuri şi precizează cazul şi funcţia sintactică:

La concursul de compuneri fata a fost prima.

O grupă de zece pleacă la munte mâine.

Le-am spus celor doi să plece acasă

Tabloul primului a fost apreciat.

Părerea celui de-al doilea e corectă.

Ideea plecării a fost a celor trei băieți.

Am alergat asemenea primului.