și-a trecut ,,evaluarea”,nu mi-a plăcut niciun subiect...am voie să spun...am!!!am dovedit că am o,,cultură”la limba română???n-am dovedit!!!toți am învățat pe de rost niște,,tipare”cu caracteristicile lor,la fel tipare de caracterizare,de,,asociază”=titluri și autori care să,,surprindă”și de,,crezi că”,de ,,jurnal”....numai idei,dar să povestesc ,să dovedesc că am citit,,cap-coadă”o lectură....nimic!!!de ce nu pot scrie despre o lectură pe care am citit-o,de ce trebuie să mă,,încadrez,,în rânduri???,poate eu nu vreau să  mă ,,aliniez”!!!!de ce nu pot scrie despre o carte din literatura română,fără să-mi fie rușine că scriu nume românești????de ce trebuie să nu citesc din autorii vechi???de ce trebuie să găsesc diftongi în niște cuvinte???de ce nu scriu o frază extrasă dintr-o carte pe care n-am citit-o și apoi să doresc s-o citesc???de ce nu construiesc singur propoziții cu diferite părți de vorbire???de ce nu aveți încredere în puterea mea de a gândi???Ați observat că toți ne temem de ,,rezumate”???de ce oare???pentru că vrem să spunem multe cuvinte,propoziții,fraze,să povestim despre cele câteva cărți pe care le citim din când în când.

   Copiii din Franța știu imnul lor pe de rost,noi nu,abia îl bânguim,citesc,,Mizerabilii” în clasa a patra și-l povestesc,pentru că în pagini este o lecție de viață.Câți dintre noi știm trei poezii de Coșbuc???(de cineeee???)

  suntem ca subiectele de la ,,evaluare”....niște fragmente!!!!!!!!!!!!!!!

LIA este un personaj al basmului,,Limir împărat”

Lia este si o varianta a numelui biblic Leah,înseamnă valoare.Este un personaj de basm.,ireal.Naratorul o prezintă direct ca o fată orfană,fiica unei văduve sărace,care ,,suspina”,ofta văzând-o îmbrăcată sărăcăcios,însă în visele nopții o vedea fericită,,înconjurată de bogății”asemenea unei împărătese.Era vis,speranță,amăgire.În realitatea zilei,mama o vedea pe fată fericită,dăruită cu însușiri deosebite:putea transforma  pământul călcat în poteci cu flori,iar pe lemnul uscat apăreau  mugurii vieții.Prin caracterizare indirectă,fata se comportă discret:curăță curtea,îngrijește vietățile,interiorul colibei,fără a tulbura somnul mamei,știind că,dacă vede totul curat, se va bucura.Era felul ei de a-și arăta grija și iubirea pentru singura ființă ce-i era alături.Ca o zână cu puteri magice florile răsăreau și-i vorbeau cu dragoste,dar îi preziceau un viitor zbuciumat,, ai să umbli și să alergi, căci ursitul tău e dus după lume de 9 ani acum în pământ.”Simțea în sufletul ei dorința de a-și căuta norocul în lumea largă,prin alte locuri și-i mărturisește mamei neliniștea pe care o trăiește.Mama o înțelege,gândindu-se la  visele nopților și, cu regret, acceptă plecarea fetei.Pleacă așa cum trăiește,săracă,fără încălțări,liberă pe drumuri umblate de,,alții.”Întâlnește în calea ei  animale neîngrijite:oi pline de scaieți, câini de stână șchiopi și cu bunătate,cu grijă, cu milă le îngrijește,curățindu-le.Pentru că înțelege graiul florilor,al vietăților îngrijite,Lia primește mulțumiri și pleacă împăcată că a fost de ajutor. Personaj pozitiv,Lia are calitățile unei persoane harnice,bune și drepte ce dorește să-și schimbe viața,căutând norocul în lumea largă.

 

un basm :,,LIMIR ÎMPĂRAT” de Ioan Slavici

 

A fost ce-a fost... a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, și văduva era săracă de nu mai știa cum să-și înnoade zdrențele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călca piciorul și da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el.

Diminețile, când se deștepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopțile o visa totdeauna pe fata ei voioasă și fericită înconjurată de bogății și gătită ca o împărăteasă, și grea mâhnire o coprindea când o vedea săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puțin fața mamei iar se înveselea, căci Lia era și în sărăcia ei tot voioasă și fericită, parcă ar fi încunjurată de bogății și gătită cum o visase, ca o împărăteasă.

Sculată în crepetul zorilor de zi, Lia se furișa tiptil din coliba sărăcăcioasă, ca să nu turbure nici măcar prin răsuflarea ei somnul maicii sale, și începea să măture preajma casei, să curețe cotețele celor trei găini pe care le aveau, să-și adune porumbeii și să facă rânduială puind fiecare lucru la îndemână, după cum cere rostul lui. Și cum mătura și făcea rânduială, Lia nu începea de la pragul colibii, ci de la cel mai depărtat colț al curții, și mâna gunoiul spre ușa de intrare, ca să nu rămîie nici un unghi nesocotit și necurățit. Când se scula, văduva stetea mai bucuros afară decât în casă, și Lia ridica gunoiul din prag, îl ducea la locul lui, apoi intra ca să dereticească prin colibă, cântând voioasă, și oglindă luminoasă se făcea toate sub mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ți-ai fi părăsit palatele ca să stai în coliba văduvei.

Iar când Lia ieșea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele pașilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: „Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce ești la fire, și totuși, mult mai ai să umbli și să alergi, căci ursitul tău e dus după lume de 9 ani acum în pământ.”

Așa azi, așa mâne, multe zile de-a rândul tot așa, până ce Lia n-a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă.

– Am să plec, mamă, în lume, că nu rnă mai rabdă pământul și mă duce dorul, zise ea. Sunt acuma fată mare și eu și mi se cuvine să-mi caut rost în lume.

Văduva suspină, căci atâta copil avea și ea și mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orișicare mamă, norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găsește.

– Mergi - îi zise dar - copila mea, și nici spine, nici buruiană în cale să nu-ți găsești.

Lia frământă aluat din făină neagră și-și făcu o azimă de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci de oțel și curele de vițel, ca Făt-Frumos din poveste, ci desculță, ca o fată săracă, și se duse zi de vară până în seară, peste văi și dealuri, cum o ducea potecuța pe care mai umblaseră și alții.

Cum se ducea așa, iată că dă peste o turmă de oi, care păștea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii dormeau la umbră de mărăcini. Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toți șchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scaieți, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele.

– Oițelor, dragelor - le zise Lia - ia veniți la mama, ca să vă curețe. Oile alergară din toate părțile și se adunară împrejurul ei ca bobocii plouați împrejurul cloștii, iar ea se puse pe muncă grea și lungă, ca să le scoată scaieții din lână, unul cîte unul, încet și cu băgare de seamă, cu degetele subțiri și măiestre, ca nici pielcuța să nu le doară, nici firele subțiri să nu se rumpă.

Mult a stat așa și le-a curățit, și iar le-a curățit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieți și la dreapta și ia stingă ei, dar nu s-a lăsat până ce nu le-a văzut toate curate și cu lâna moale și creață, parc-ar fi trecută prin darac.

– Câți scaieți ai scos, atâte zile să ai - îi ziseră oile ușurate - și orișicât de lung ți-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ți găsești, mai ziseră și ele, parc-ar fi știut vorba mamei.

– Dar voi, cânilor, dragilor, de ce șchiopătați fiecare de cîte toate patru picioarele? îi întrebă ea acuma pe dulăi.

– Pentru că suntem desculți ca tine, iar nu încălțați ca oile - răspunseră ei - și sunt mulți spini și multe mărăcini prin care avem să alergăm.

Lia iar se puse pe muncă lungă și grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet și cu băgare de seamă, tot cu degetele subțiri și măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate.

– Câți spini ai scos, atâți ani să numeri în viața ta - îi ziseră cînii - și orișicât de lung ți-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai.

Lia plecă mai departe ușurată, căci ușurat se simte omul care li-a făcut altora vreo ușurare, și-și urmă drumul pe potecuța cea netedă și curată, de era mare mulțumire să calci cu piciorul gol pe ea. Nu trecu însă mult și dânsa iar se opri.

În drumul ei se zbătea în arșița soarelui o biată de râmuliță, subțirică, străvezie și plăpândă. Ar fi vrut, sărmana de ea, să intre în pământ, dar prea era bătătorit locul pe potecă, s-ar fi târât mai departe, dar i se sleiseră puterile și rău o ardeau razele fierbinți ale soarelui, care uscă și seacă viața.

Liei i se făcu milă de ea, o luă frumușel și, dând cu ochii de un mușuroi, scurmă puțin pământul din el, o puse în scurmătură și-o acoperi.

– Scurtă să-ți fie și netedă calea, căci mare bine mi-ai făcut - grăi râma - și să-ți aduci aminte de mine când te vei afla în mare strâmtoare.

Plecând înainte, Lia văzu în zarea depărtării o pădure, dar cum mergea, pădurea venea, parcă, și ea și se apropia, încît ai fi crezut că aleargă - curat ca în poveste! Nu făcu, însă, Lia decât puțin drum, când dete peste o cârtiță, care, orbită, sărmana, de lumina zilei, umbla buimacă și deznădăjduită că nu mai poate să-și găsească mușuroiul în care o așteptau puișorii flămânzi.

I se făcu Liei milă și de ea, o luă în poală și o duse la mușuroiul în care pusese râma.

– Bine cu bine să ți se răsplătească - îi zise cârtița - căci mare bine mi-ai făcut și în greu drum ai plecat. Să știi, însă, că din drum n-ai să te abați și unde ți se va sfârși poteca, acolo să te oprești.

Lia își urmă drumul, încă mai ușurată, și haide! pe potecă înainte, tot mai aproape de pădurea deasă și plină de buruiană mare și de mărăcini înțesați.

Fiindcă în lumea aceasta drumurile toate se înfundă, pe înserate, când Lia a ajuns la pădure, s-a înfundat și poteca cea netedă și curată. Lia s-a oprit dar și, nemaiștiind încotro să apuce, s-a așezat pe iarba verde și moale, s-a lăsat în paza duhurilor curate și, obosită cum era, de drum, a adormit deodată cu asfințirea soarelui.

Dimineața, în revărsatul zorilor, când s-a pomenit din somn, ochii ei s-au oprit asupra unei poteci netede și curate, care șerpuia prin pădure, printre buruieni și mărăcini.

Cârtița luase înțelegere cu râma și peste noapte se adunaseră toate cârtițele ca să taie rădăcinile mărăcinilor, toate râmele, ca să taie rădăcinile buruienilor și să afâneze pământul în calea Liei, iar oile l-au bătucit cu unghiile lor cele tari și cânii l-au netezit cu tălpile lor cele moi, încât era o mare mulțumire să calci pe el.

Lia își urmă dar drumul sprintenă și voioasă până în prânzul cel mic, până în cel mare și până în amurgul serii, când iar i se sfârși poteca, și dânsa iar se opri, iar se așeză pe iarba verde și moale și iar adormi sub paza duhurilor curate. Când se pomeni a doua zi, ochii ei se opriră asupra florilor care crescuseră pe urma ei și se plecau, ca de obicei, spre ea și-i ziceau mai înviorate:

– Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce la fire și miloasă ești, dar tot mai ai să umbli și să alergi, ca să ajungi unde nimeni nu te așteaptă.

Iar în partea cealaltă se urma poteca netedă și curată printre spini și mărăcini, parcă ar fi voit să zică: „Vino, fată și mă calcă”.

A doua zi ca cea dintâi, iar a treia zi pe înserate poteca s-a sfârșit la o dărăpănătură de colibă pustie și părăsită în mijlocul pădurii, s-o vezi și să nu te mai uiți la ea.

Lia, cu toate aceste, intră, căci acolo avea să se oprească, unde i se înfunda drumul.

Să vezi cu ochii și să nu crezi cu gândul ceea ce era în colibă!

Era parcă Vântoasele au stat în ea și și-au făcut toate toanele: toate colțurile pline de păiengeniș îngreunat de praf și de gunoaie, adunate din șapte țări, iară pe jos și pe pereți, să știi și să nu mai spui nimănui ce era și cum! Lia se puse pe muncă lungă și grea, ca să dereticească și să curețe, să adune gunoiul și să-l care și să-și facă cuibul atât de curat ca pe iarba verde și moale și, în vreme ce ea lucra, poteca, pe cane venise se umpluse de flori care cântau voioase în adierea vântului de seară.

După ce s-a înnoptat bine, deodată s-a pornit afară un viscol parcă veneau Vântoasele, și nu alta, și răsunau prin văzduh zbierete și țipete de te treceau fiorii.

Cuprinsă de spaimă, Lia nu mai știa ce să facă și unde să se ascundă, unde să-și găsească adăpost. Ea sări iute pe vatră și se furișă-n cuptorul pe care-l curățise de cenușă, când deodată Ielele, nebunele, deteră năvală val-vârtej unele peste altele, care pe ușă, care pe fereastră, care prin crăpăturile din pereți, căci se strecoară ele și prin urechea acului.

Și erau, neică, frumoase toate, care de care mai subțirică, și mai ușoară, și mai sprintenă, și mai zburdalnică, și gătite toate în haine țesute ca păiengenișul, încât ochii Liei se deschiseră mari și rămaseră înțepeniți în țâțânile lor, că nu se mai săturau să vadă și să se uite cu jind de femeie jignită.

– Ce e aici!? ce a fost? ce are să fie!? grăi cea mai mare dintre ele, înspăimântată de curățenia pe care o vedea împrejurul ei.

Aici a fost ori e cineva... Sâmt, parcă, miros de ființă străină ... Inima Liei ticăia pitiș, căci vai era și de sufletul, și de trupșorul ei dacă Ielele, nebunele, care o zăpsiseră, îi și dedeau de urmă.

– Nu-i! nu-i! nu-i! strigară însă toate din toate părțile. Nu poate să fie! am dat roată împrejur, și nicăiri iarba nu-i călcată și nici fir de păr, nici zdreanță de haină, nici urme de sânge țâșnit n-am găsit pe spini și pe mărăcini, iar prin văzduh numai noi putem să străbatem.

Văzuseră ele pîrtia de flori pe unde călcase piciorul Liei, dar nu putea chiar nici în basm să le treacă prin minte gândul că florile vii sunt urmă de fată cu inima curată; se potoliră dar, se prinseră în horă și începură să joace lin, bătând cu piciorul în pământ și cântând cu glas adimenitor: „Ieși, Limir, ieși, Limir-împărat, ieși să bem și să mâncăm! - Ieși, Limir, să ne veselim! Ieși, ieși, ieși, Limir-împărat."

Și atât de lin jucau și atât de ademenitor cântau, încât Liei îi venea să iasă din cuptor și să se prindă în horă cu ele. N-a mai făcut-o însă și asta, căci deodată pământul se deschise și în deschizătură se ivi, ridicându-se încetul cu încetul un tânăr, și trupeș, și chipeș, să-l vezi și să știi că l-ai văzut, Limir el însuși.

Limir acesta era nu un făt-frumos ca toți feții-frumoși de prin povești, vreun fecior de împărat, care umblă razna prin lume și încurcă mințile zânelor și ale fetelor de împărat, ci el însuși împărat, care avea și împărăție întinsă, și oștiri nenumărate, și palaturi strălucite, și slujitori credincioși, toate câte se cer pentru o stăpînire mare și puternică. Toate le avea, ba mai era și blând, și drept, și milos, și darnic, cum unui împărat i se cuvine să fie, dar avea și un păcat: prea se credea, prea se socotea mai și mai decât toți, prea era doritor de a ieși din lume și prea nemulțumit că nu poate să iasă și, văzându-i slăbiciunea aceasta, Ielele s-au făcut stăpâne pe el și-l ademeneau, și-l furau cu momeli, ca să-și petreacă nopțile veselindu-se în felul lor cu dânsul.

Și cum ieșea Limir-împărat din pământ, ieșea dimpreună cu el și palatul lui cel strălucit, încât Ielele, nebunele, se pomeniră într-o sală întinsă și împodobită tot cu aur și cu pietre scumpe, în mătăsuri și catifele, iar acolo unde sta Lia pitită era un dulap de cristal, din care vezi fără ca să fii văzut, iar la o parte era întinsă și încărcată de toate bunătățile masa cea mare, pe care ardeau lumânări de-ți luau vederea.

– Care va să zică, de asta vă era vouă!? grăi Lia înciudată. De asta vă ardea! Aici vă ducea gândul!

Așa zicea și iar îi venea să iasă, dar nu ca să se prindă în horă, ci ca să răstoarne și masa cu toate bunătățile încărcate pe ea și tot ceea ce îi mai cădea în cale și să le alunge pe Iele, nebunele, căci multă era întristarea în fața lui Limir, pe care nu-l lăsau în pace, și rău îi ședea să fie trist.

Deodată însă răsună de undeva din văzduhuri o muzică - să stai, s-asculți și să-ți ieși din minți, nu alta! - și Lia rămase încremenită și cu ochii duși la Limir, care, prins în horă, sălta îndelete și mândru, fără ca să se uite fie la dreapta, fie la stânga, și fără ca să zâmbească, parcă nu-i în lume nimeni alăturea cu dânsul și nu vede, sărman de sufletul lui, pe zânele ce-l sorbeau cu ochii.

Aștepta fata să-l mai vadă și așezându-se la masă cu ele, căci nu știa că zânele se veselesc numai gândindu-se cu gândul, beau și mănâncă numai mîngâindu-și vederile la masa încărcată și simt plăcerile numai închipuindu-și-le. Când era colo, spre miez de noapte, luminile începură să se stingă una câte una și, când nu mai rămase decât una singură arzând, iar se porni vântul, palatul cel frumos se prăbuși și se cufundă dimpreună cu Limir-împărat în pământ, iară Ielele, nebunele, se deteră valvîrtej unele peste altele și se depărtară ca volbura în timpul verii.

Lia rămase câtva timp frecându-și ochii. Nu mai știa nici ea: i s-a părut, a visat, a aiurit ori le-a văzut toate în aievea?

Într-un târziu, a ieșit din cuptor.

Coliba luminată de un muc de opaieț iar era cum o găsise, plină în toate colțurile de păiengeniș îngreunat de praf și de gunoaie adunate din șapte țări, iar pe jos și pe păreți - nici să te uiți!

Acum însă Lia nu se mai apucă de muncă grea și lungă, ci începu să bată cu piciorul în pământ și să cânte cu glas adimenitor:

„Ieși, Limir, să ne vedem față în față. Ieși, Limir-împărat, să grăim și să ne bucurăm! Ieși! ieși! ieși!” Nimic nu se mișcă.

„Ieși, Limir, stărui dînsa din nou, ieși, Limir-împărat, ca să te ating cu mâna, ieși, ca să văd dacă ești om în toată firea, să-ți aud glasul și să simt bătăile inimii tale.”

Tot nu se mișcă nimic.

Când bătu însă de-a treia oară cu piciorul și zise: „Ieși, Limir, că vreau și vreau să mă uit în ochii tăi!”, pământul s-a deschis și iară a ieșit la iveală Limir în mijlocul altei săli încă mai frumos împodobite, tot în roșu și verde, și i-a întins mâna ca să se prindă în horă cu ea.

Ei se cutremurară amândoi: el pentru că mâna ei era caldă de se înfierbânta sîngele în vinele lui, iară ea pentru că mâna lui era rece de îngheța sângele în vinele ei.

Și se uitară uimiți unul la altul: el o vedea cu obrajii rumeni, cu ochii plini de văpaie și cu zâmbetul pe buze, desculță și îmbrăcată în cămășuța ei curată, iară ea îl vedea pe el în podoabe împărătești, dar cu fața albă ca varul, cu ochii stinși și cu buzele supte.

– Dar tu, sărman de sufletul tău, cum ai răzbit până aici? grăi dânsul pe șoptite.

– Întreagă, sănătoasă și curată, răspunse ea.

– Nici buruiana n-ai călcat-o, nici hainele nu ți s-au zdrențuit, nici trupul nu ți s-a sângerat, nici tălpile nu ți s-au umplut de spini? întrebă el.

– Nu! răspunse ea.

Limir simți cum i se dezmorțește trupul și i se înviorează sufletul.

– Lucru nemaipomenit - grăi dânsul - dar tot vai de sufletele noastre, căci mari chinuri ne așteaptă pe amândoi. N-ai întîlnit în calea ta o turmă de oi păzită de niște câni ?

– Ba da, răspunse ea.

Oile acelea sunt tot fete care au îndrăznit să vie, iar cânii tot voinici cari au încercat să mă scape de aici - răspunse el - și amare o să-ți fie zilele dacă Ielele dau peste tine. Eu, muncit mereu de dorințe ce nu se pot împlini, am să te iau într-una la goană și să mușc în carnea ta, iar tu, ca să scapi, ai să alergi prin bălării și prin mărăcini cuprinsă de spaimă. O singură scăpare ar fi: să nu stai aici, nici să nu te întorci, ci să răzbești înainte și mereu înainte prin desișul pădurii, până ce nu vei da de altă colibă ca aceasta, în care stă Mama Ielelor, și să dezlegi întrebările pe care ți le va pune ea. Pierduți suntem amândoi dacă nu răzbești și nu ești în stare să dezlegi, căci numai așa se pierde puterea vrajei.

– Duce-mă-voi și mă voi tot duce - grăi Lia - și voi răzbi și-mi voi aduna toate puterile dacă e vorba să scap un suflet. Și nici c-ar fi fost adevărată povestea dacă n-ar fi grăit așa și nu i-ar fi fost fapta ca vorba.

Îndată dar ce Limir-împărat s-a cufundat iar dimpreună cu palatul lui, Lia a prins inimă și a pornit-o înainte.

N-au mai venit însă acum nici râmele, nici aricii, nici oile, nici dulăii ca să-i netezească drumul, ci trebuia să răzbească, vai de trupșorul ei, prin bălării, printre spini și mărăcini, încât fășii-fășii i s-a făcut cămășuța, fire-fire i s-a smuls părul din cap prin scaieți, trupul i s-a sângerat și tălpile picioarelor i s-au umplut de spini. Nu poate însă nimic în lume să moaie voința tare, și Lia a mers și tot a mers, cum se zice, zi de vară până în seară și azi, și mâine, și poimâine, trei zile de-a rândul.

A treia zi pe înserate a zărit, în sfârșit, din depărtare, coliba cea încă mai dărăpănată, în care ședea, precum îi spusese Limir-împărat, Mama Ielelor.

Asta, o hârcă bătrână și colțată, cu nasul cârlig și cu ochi de șarpe călcat pe coadă, o simțise de mult și o aștepta în pragul colibii răzămată de bățul ei noduros.

Lia simți că-i trece prin inimă fier roșu și prin vine sloi de gheață când se uită în fața ei: s-o facă scrum cu ochii, și nu alta.

– Bună seara, maică, și bine te-am găsit! grăi Lia cu glasul ei de turturică speriată.

Bătrâna mișcă puțin din cap, dar nu-i răspunse nimic, ci-și ridică numai bățul și bătu cu el în pământ, parc-ar fi voit să vestească pe cineva că a sosit cine avea să sosească.

Nu mai văzuse ea în viața ei, - și tânără nu mai era, - picior de om pământean pe acolo, și sta și se uita și nu se putea dumeri cum a putut o fată plăplândă să răzbească printre Iele, nebunele, și să ajungă așa de departe.

A răzbit însă, și parcă nu se simțea destul de tare ca să se prindă cu dânsa.

– De! îi zise ea într-un târziu cu glas pițigăiat. Vei fi venit tu de ce vei fi venit, te va fi ispitit cine te va fi ispitit, te va fi ajutat cine te va fi ajutat, dar degeaba ți-ai sângerat trupul, că nu sunt eu aceea pe care o cauți, ci soacră-mea, bunica lor, care sade peste nouă țări și nouă mări, și mult ai mai avea să umbli și să-ți sângerezi trupul ca să ajungi la ea, bătrână, colea, ca mine, ai fi când te-ai întoarce, dacă te vei mai întoarce de acolo. Fă-ți mai bine calea întoarsă - adause ea cu glas dulceag și momitor - și bucură-te c-ai scăpat până aci cu obrazul curat.

– Nu nouă - îi răspunse Lia - ci nouăzeci și nouă dac-ar fi țările și tot atâtea mările, eu tot înainte aș merge. Baba se încruntă o dată, își încreți sprâncenele stufoase și bătu iar cu bățul ei noduros în pământ.

– Ia să-ți văd virtutea! zise apoi, și deodată se iviră ca ieșiți din pământ o mulțime de dulăi îndârjiți și se repeziră cu toții lătrând și cu dinții rânjiți asupra Liei, ca s-o sfâșie în bucăți.

Lia-și urmă însă inimoasă drumul, deși dulăii i se ațineau în cale. Degeaba-i asmuța baba, căci nici unul nu sărea la fată, ci făceau potecă, sărind peste buruieni și călcându-le, culcând mărăcinile la pământ și curățindu-le de spini, care toți intrau în tălpile lor.

Erau cânii cărora Lia le făcuse un mare bine și cu cât mai mult turba în mânia ei baba, și cu cât mai rău îi asmuță, cu atât mai mulți erau și spinii intrați în tălpile lor; în cele din urmă, ei nici nu mai lătrau, ci chelălăiau schiopătând ca vai de ei din toate patru picioarele. I se făcu Liei și astă dată milă de dânșii, dar, vorba aia, „milă mi-e de tine, însă mă arde pe mine”; ea nu se mai opri ca să le scoată spinii, ci-și urmă drumul în vreme ce baba îi bătea pe dulăi cu bățul ei noduros.

N-a mers însă Lia mult, și se auzeau încă din depărtare chelălăiturile cânilor, când se iviră în calea ei o mulțime de șerpi mărunți, care se uitau cu gurile căscate și cu limbile scoase la ea și-i sâsăiau în urechi de te treceau fiorii. Ea mergea înainte, printre ei și peste ei, băgând de seamă ca nu cumva să calce pe vreunul pe coadă. Cu cât însă ea înainta, cu atât șerpii ieșiți în calea ei erau mai mari și mai furioși, cu atât sâsăiturile lor erau mai ascuțite și cu atât spinii de prin mărăcini, erau mai lungi, mai groși și mai ascuțiți. Nu e însă în lume nimic ce poate să țină în loc pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să meargă înainte.

– Balauri cu șapte capete dac-ați fi, eu tot calc peste voi! grăi Lia, și-și urmă drumul. Deodată se ivi în calea ei un șarpe mare, mare, de tot mare, cu gura ca șura și cu limbile late de-o palmă și lungi de trei coți, s-o înghită într-o îmbucătură și să-i cauți degeaba urma.

Lia își făcu de trei ori cruce, gata în gândul ei de orișice. Când însă șarpele se repezi cu gura căscată printre mărăcini la ea, un spin lung, și gros, și ascuțit apucă între falca de jos și se înțepeni în cerul gurii lui negre și i se făcu căluș înfipt.

Cuprins de dureri sfâșietoare, șerpoiul începu să se încolătăcească, să se zbată și să se salte.

Liei i se făcu milă de el și, luându-și inima în dinți, ea se apropie și-i scoase spinul din gură.

– Puțin ai ostenit, dar mult bine mi-ai făcut și mare o să-ți fie răsplata! grăi șarpele ușurat, și începu s-o mângîie cu limbile lui, și, cum o mângăia, rana i se vindeca, fiindcă nu e în lume leac ca limba de șarpe, și cât ai bate în palme, ea se făcu de o sută și de o mie de ori mai zdravănă, mai gingașă și mai frumoasă de cum fusese.

– Încalecă acum pe mine - îi zise dup-aceea - și ține-te bine, că am să te duc nu ca armăsarii hrăniți cu jăratiic, nici ca pajurile-n zbor, ci ca zmeii ce se iau la întrecere.

Lia încalecă și șarpele cel mare se aruncă în săltate, de-o ridică deasupra mărăcinilor, apoi se repezi înainte, încât ochii ei se împăiengeniră de nu mai vedeau nici la dreapta, nici la stânga, ci numai zare nesfârșită înainte.

Cât dai în palme, ajunseră la mare și șarpele se avântă în valuri, și-o duse lunecând printre ele înainte până la celălalt țărm.

Așa au trecut trei țări și tot atâtea mări, alte câte trei și iar câte trei, de s-au făcut câte nouă în cap, cum zisese Mama Ielelor, dar le-au trecut pe toate parc-ar fi ațipit aici și s-ar fi pomenit acolo.

Zgripțoroaica cea împetrită de bătrână simțea după miros că vine și se apropie ceva ce n-a mai fost prin partea locului, dar nu putea să deie cu socoteală ce și cum și de ce, și sta în pragul colibii dărăpănate, gârbovă, răzămată în două bețe noduroase și clănțănind din cei doi dinți ce-i mai rămăseseră în gură. Când fură aproape, șarpele se opri și se întinse, ca Lia să descalece.

– Acum urmează-ți drumul în pace - grăi dânsul scuturându-și solzii - și când vei mai avea nevoie de mine, bate de trei ori din palme, că eu, orișiunde aș fi, te aud, și, vară fie, iarna fie, viu într-o clipă la tine. Lia-i mulțumi, cum se cuvine și-și urmă drumul.

Bunica Ielelor începu, când dete cu ochii de ea, să tremure mai de mânie, mai de îngrijare, căci simțea că și-a găsit nașul.

Cum o vedea - așa de tânără, și frumoasă, și dulce la fire, și întreagă și nevătămată - înțelegea că mare trebuia să-i fie puterea și multe farmecele ca să fi putut răzbi cale atât de lungă fără ca să îmbătrânească și drum atât de greu fără ca puterile să i se sleiască.

„Acum e acum!" își zise dar, întețindu-se.

– Bună seara, mamă! grăi Lia și astă dată.

Bunica Ielelor nu îi răspunse nici ea, ci o măsură eu ochii ei țepoși de sus până jos și de jos până sus.

– Nu sunt mamă, ci babă, îi răspunse apoi într-un târziu morocănoasă, și mult era fioroasă când își dădea astfel răspunsul.

– Nu-ți știu anii și n-am să-i număr, întâmpină Lia cu glas de pisică lingușitoare, dar îți văd fața și bunătatea din ea, și, orișicum te vei fi socotind, mie îmi ești cum îmi pari.

Baba se mai muia puțin. Orișicât de bătrână ar fi baba, i se-nveselește inima când o crezi încă tânără, și cel mai rău om se moaie și el nițel când alții îl cred bun.

– O fi, n-o fi cum zici - grăi dânsa - de mare lucru te-ai apucat, și mult mi-e milă de tine, că de venit ai venit cum ai venit, dar nu știu cum o să te întorci.

Mult ar fi dorit ea să știe cum a potrivit Lia lucrurile ca să răzbească întreagă și nevătămată și să vie cale atât de lungă fără ca să îmbătrânească.

– Ce te-a adus? adăugă ea, și asta era întâia din cele trei întrebări.

– Ajută, ca să te ajuți! îi răspunse Lia. Cum am venit, așa o să mă și întorc, și valvîrtej dacă s-ar răsturna toate, drumul degeaba n-o să-mi fie.

Când auzi asemenea vorbe, Bunica Ielelor iar începu să tremure, însă mai puțin de mânie și mai mult de frică.

– Cum mă vezi? întreba iar dânsa.

– Cu ochii, răspunse Lia fără ca să știe că răspunde la a doua întrebare.

– Și ce cauți? fu a treia întrebare.

– Omul, răspunse Lia, cât umblă pe pământ, tot moartea o caută.

Acum baba se cutremură.

– Ia să mă uit mai bine-n ochii tăi, îi zise, și se apropie de dânsa rezemându-se în cele două bețe, i se uită în ochi și-i puse mâna pe umărul gol.

Ochii Liei erau stinși, iar trupul ei era rece ca sloiul de gheață.

Nu știa Lia, săraca, că-i vindecase șarpele, mîngâind-o cu limbile lui, toate rănile și-o făcuse nevătămată, ca nici sabia să n-o taie, nici focul să n-o ardă, dar îi făcuse și sîngele rece ca al lui, strânsese tot focul vieții din ea și-i oprise viața în loc, ea, orișicât ar mai sta pe pământ, tot așa cum e să rămâie.

N-o știa Lia aceasta, dar o știa baba cea înrăită, care vedea acum că nu mai are nici o putere asupra ei - câtă vreme nu e om în toată firea.

– Vai de sufletul tău - îi zise dar luându-i mâna - nu vezi tu, nu simți, nu-ți dai seamă că nu mai ai nici o viață în trupul tău, că sângele nu mai curge în vinele tale, că ești rece ca sloiul de gheață? Uite! Fiindcă ești fată bună și mi-ai vorbit frumos, mi s-a făcut milă de tine și am să-ți gătesc o alifie ca să te freci cu ea și să te faci iar cum ai fost. Orișicine, bărbat fie ori femeie, scapă chiar și de cea mai spurcată vrajă dacă se freacă cu alifia aceea.

Lia se simți chiar mai rece de cum era; își aducea aminte de vorbele pe care i le grăise Limir-împărat și știa acum că după alifia aceasta a venit ea aici.

– Bună ești și miloasă - îi zise dar - și cât o fi lumea n-o să te uit.

Orișicât de îndrăcită ar fi fost însă, Bunica Ielelor nu putea să facă alifia aceea ea singură, ci numai ajutată de o fată nevinovată, care trebuia să adune șapte flori de la șapte buruieni, de șapte ori câte șapte frunze de la tot atâția copaci și șaptezeci de rădăcini de la șaptezeci de alte buruieni și să le pună toate în cazan, ca baba să le fiarbă toate în bale de la șaptezeci și șapte de șerpi.

S-a apucat dar Lia și astă dată de muncă lungă și grea: a adunat de prin pădure cele șapte flori, cele de șapte ori câte șapte frunze și cele șaptezeci de rădăcini, a frecat cazanul cel mare, pirostriile de fier și linguroiul de aramă de le-a făcut lucioase, a strâns șaptezeci și șapte de brațe de vreascuri uscate șvarog, ca să aprindă focul, a pus flori, frunze și rădăcini în cazan, a ridicat cazanul pe pirostrii și se bucura, sărmana, că a scăpat și de aceste, căci nu se gândea că pierirea și-o pregătește.

Baba a bătut apoi din palme și au venit din șaptezeci și șapte de părți cei șaptezeci și șapte de șerpi, toți cu limbile scoase și gata de a umplea cazanul.

Între aceștia se afla însă și cel scăpat prin Lia de grele suferințe: el se furișă lunecând pe lângă dânsa și-i zise pe sâsâite la ureche:

– Să nu te pună păcatele să te freci cu alifia, că-ți pierzi toate puterile, ci scuipă în palme și fă ca și când te-ai fi frecat cu alifie.

El știa că nu are alifia putere decât frecată fiind cu mâna unei fete nevinovate.

– Așa o să fac! Zise Lia și, după ce șerpii își făcură și ei rândul, voi să aprindă focul.

– Oho! mai va, fată, mai va! grăi bătrâna. Pentru ca fiertura să se prindă, trebuie să mai dereticești prin colibă și să cureți curtea din dosul colibii, ca toate să fie ca la casa unei fete mari.

– S-o mai fac - zise Lia - și pe asta.

S-o facă - vai de capul ei!

Ea rămase încremenită când deschise ușa colibii: de când Bunica Ielelor a fost fată mare, n-a mai dereticat nimeni prin colibă, gunoiul se adunase mormane, iar prin colțuri păiengenișul încărcat de praf sta perdele groase și pretutindeni mișunau păiangeni mari cât pumnul, muscoi înțepători și fel de fel de alte bâzdâgănii, care, simțind mirosul de sânge curat, deteră năvală asupra Liei, ca s-o sleiască într-o clipă.

Știau, afurisitele, că ea, care lasă locul curat pretutindeni pe unde trece, e dușmanca lor cea mare. În curând simțiră, însă, că n-au ce să-i facă și i se deteră rușinate din cale. O știuse și baba aceasta, și-o pusese pe Lia să dereticească numai pentru ca să le îndârjească.

– Puișorilor, drăguților - le zise dar - mai aveți puțintică răbdare, că în curând vi-o dau gata.

A curățit dar Lia și păiengenișul, și pereții, a cărat gunoiul, a măturat și a șters praful, a făcut coliba curată de-ar fi putut să steie chiar și Limir-împărat în ea. Ea rămase și mai încremenită când ieși în curte.

Aici își ținea baba hoarele, găini moțate, rațe deșelate, broaște-țestoase, șopârle râioase și fel de fel de alte jigănii spurcate, cu ale căror ouă trăia și care umpluseră curtea de găinaț și de fel de fel de alte murdării, încât te cuprindea leșinul chiar și când te gândeai numai că ai să simți mirosul. Iară prin murdăriile acelea colcăia gadul de viermi, prin văzduh roiau fel de fel de muște, pretutindeni mișunau jigănii care se hrănesc cu viermi și cu muște, și șoareci, și guzgani, și conopiștirițe, și lilieci, bufnițe cu capul cât banița și șerpi fel de fel, să vezi cu ochii și să nu crezi, ci să te miri și să nu mai știi ce să zici.

– Las', că vă viu eu de hac! grăi Lia, și intră cu bărbăție în curte. Într-o clipă deteră cu toate năvală asupra ei, unele târâș, altele pitiș, iar altele alergând ori zburând, Degeaba însă, că nu puteau să-i facă nimic: ea se scutură o dată, și toate căzură la pământ.

– Puișorilor, dragilor - grăi baba și de astă dată - aveți puțintică răbdare, că vi-o dau deodată gata.

Poate orișicine să dea cu socoteală cât și cum a trebuit să muncească Lia ca să curețe și curtea Bunichii Ielelor, - muncă, nu șagă! Las' că de aici căra și colo se aduna, dar afurisitele acelea de lighioane se îngrămădeau în urma ei, și unde ea curăța, acolo se spârcăiau ca să le umple toate de alte murdării, și iar trebuia să curețe, și iară, și iarăși – și până ce n-a ajuns să curețe și mațele din ele.

„Uf!" grăi dânsa când o mântui și asta și se duse să aprindă focul la cazan. Au fiert florile, și frunzele, și rădăcinile, și tot au fiert în clocote, în vreme ce baba mesteca mereu cu linguroiul și boscorodea cum știa, și tocmai pe la miezul nopții văzduhul se umplu de un miros plăcut și începu să se prindă pe deasupra un fel de pojghiță ca smântâna. Asta era alifia care dezgheață sângele, dezmorțește vinele și pune în mișcare viața, ca omul om să fie.

– Ia, fată - grăi baba cu glas momitor - și freacă-te și la ochi, și la tâmple, și la crucea pieptului, și în palmă, c-o să te simți ca înviată din morți!

Asta era dar taina.

– La ochi, la tâmple, la crucea pieptului și în pălmi, grăi Lia, atât voiam să știu! Ea se duse apoi, luă un țest de broască, îl curați bine și începu să adune în el alifia până ce nu-l umplu. Când veni însă rândul să se frece, ea făcu precum îi zisese șerpoiul: dădea pe deasupra alifiei ca și când ar fi luând din ea, dar făcea parcă-i era greu mirosul și se ținea de nas cu mâna stângă, iar pe subt ea scuipa pe deget, apoi se freca.

Așa s-a frecat și la ochi, și la tâmple, și la crucea pieptului, și în pălmi, iar Bunica Ielelor nu se îndoia că cu alifie s-a frecat.

– Țo pe ea, puișorilor, dragilor! strigă dar cu toată răutatea ei, și bâzdâgăniile toate și toate jigăniile deteră năvală asupra Liei, ca într-o clipă s-o facă miș-fărămiș, încât numai oase albe să se aleagă de ea. Lia însă se scutură o dată, răsturnă cazanul de pe pirostrii, și pe aci îi fu drumul - cu țestul plin de alifie.

– În ceas bun să fie! strigă șerpoiul, care îi ieși peste puțin în cale. Cum ai pornit-o, așa s-o și scoți la capăt. Acum scuipă încă o dată pe deget, ia cu el alifie și freacă-mă în frunte, la ochi și la crucea pieptului. Lia făcu precum i se zise, și șarpele se zbătu puțin, se dete o dată peste cap și se făcu armăsar cu nări umflate și cu ochi focoși.

– Eu sunt armăsarul lui Limir-împărat, îi zise, pe care nimeni afară de dânsul nu l-a încălecat. Încalecă-mă și ține-te bine, că am să te duc cum nici pe el nu l-am mai dus. Lia a încălecat ș-apoi a pierdut vederile în repeziciunea goanei în care a fost dusă și dusă mereu, într-o răsuflare, până la turma păzită de câinii cu picioarele pline de spini.

Aci armăsarul se opri.

– Uite! vezi oile acelea!? grăi armăsarul. Sunt tot fete care au făcut ca tine încercarea de a-l scăpa pe Limir-împărat și-au fost vrăjite de Iele, iar câinii sunt tot feți-frumoși, care, duși de dorul lor, au răzbit până la Mama Ielelor, ca să le scape pe fete, și-au căzut în urgie. Descăleca și du-te de le freacă, și-i freacă, cum știi, cu alifie, dar bagă de samă ca să nu ți se prindă alifia de deget.

Lia făcu precum i s-a zis și, una câte una, oile se scuturară, se deteră peste cap și se făcură fete care de care mai frumoase, încât tot să stai și să te uiți la ele.

Armăsarul necheză o dată și din lărgimile câmpiei veniră în goană mare cai frumoși, pentru fiecare fată câte unul, iar după ce încălecară, fetele se pomeniră gătite în haine scumpe și frumoase, cum li se cuvine călărind pe asemenea cai.

Lia, văzându-le atât de frumoase și atât de frumos gătite, era cuprinsă de ciudă și-i părea rău că le-a făcut bine, dar tot îi frecă și pe câini, care se scuturară și ei, se deteră peste cap și se făcură feți-frumoși, care de care mai voinic. Armăsarul iar necheză și iar veniră cai frumoși, pentru fiecare câte unul, și voinicii, încălecând, se pomeniră și ei îmbrăcați în haine scumpe și frumoase.

– Dar aceia cine sunt și de ce dorm când ar trebui să steie treji și să poarte grijă de turmă? întrebă Lia arătând asupra păcurarilor.

– Așa li-e rostul, grăi armăsarul. Sunt sfetnicii lui Limir-împărat, care prin momelile lor, și-au amețit stăpânul și i-au umplut capul de fumuri. Haid' să mergem mai de parte.

Lia încălecă și abia acum își dete seama că ea însăși e gătită în haine încă mai frumoase și mai scumpe decât ale celorlalte fete și împodobită tot cu aur și cu pietre scumpe. Pe când însă ceilalți vorbeau și râdeau în voie bună, ea se ținea țeapănă, rece și mândră în scări, era posomorită și înfumurată parcă n-ar fi nimeni vrednic să stea alături cu dînsa, nici să simtă mirosul alifiei ce mai rămăsese în țestul pe care îl ducea cu multă grijă în mâna ei stângă. Mult ar fi voit, Doamne, să se vadă în oglindă și rău era mâhnită că era pustiu împrejurul ei și nu se adună de nicăieri lume ca s-o vadă și să stea uimită.

Mare-i fu dar bucuria când, așa cum mergeau în josul câmpiilor, li se ivi în preajma vederii un sat. Peste puțin, însă, ea zări mai la o margine și coliba în care crescuse și din care plecase în lume, și-i veni să-și schimbe drumul. Îi era greu afară din cale să-și vadă sărăcia și să deie ochi cu mama ei cea îmbrăcată în zdrențe înnodate.

– Ei! grăi însă, prinzând inimă, ce-mi pasă!? Ei tot nu știu nimic, nimeni n-o să mă cunoască, iar eu fac ca și când n-aș fi știind nimic.

Așa a și fost.

A mers iute vestea că vine o împărăteasă cu curtenii ei, ca să-i ducă lui Limir-împărat daruri neprețuite, și multă lume li s-a adunat în cale ca să-i vadă.

Era și văduva cea săracă, mama Liei, acolo, și cum văzu din depărtare alaiul, își aduse aminte că așa-și visa dânsa fata.

– Lio, fata mea, Lio! strigă ea după ce alaiul se apropie. Lia însă se ținea țapănă, rece și mândră în scări și trecu posomorâtă și înfumurată înainte, parc-ar fi fost din altă lume.

– Nu-i Lia, fata mea, grăi văduva întristată. Și totuși, parc-ar fi aidoma ea. Ce s-o fi ales de Lia mea?

Așa au trecut prin sate și prin orașe multe, mereu prin mijlocul mulțimii uimite, și Lia se simțea din ce în ce mai nemîngîiată că toți o vedeau, dar ea însăși nu putea să se vadă pe sine.

A mers în cele din urmă vestea până la Limir-împărat, care-și petrecea zilele în marele lui palat, înconjurat de sfetnici și de slugi fără de număr, dar singur în mijlocul lor, tot tânăr și frumos, dar mereu posomorât. „Doar o da Dumnezeu!”, ziceau supușii lui când o vedeau pe Lia atât de frumoasă și cu alai atât de strălucit. Mult ar fi dorit să-l știe și pe el om cu rost la casa lui și pereche mai potrivită nu puteau să-și închipuiască.

Limir-împărat mai zâmbea parcă și el din când în când și o aștepta cu oarecare nerăbdare. Când a aflat, însă, că ea e mândră și se ține țapănă în scări, el a început să-și încrețească sprâncenele și să dea porunci ca să i se adune oastea.

„Nu cumva!? își zicea. N-ar voi cumva să se sămuiască cu mine!?” Asta ar fi voit s-o vadă.

Când curtenii l-au vestit, în sfârșit, că Lia a sosit cu alaiul ei, Limir s-a gătit în cele mai strălucite podoabe și a poruncit să i se adune curtenii în sala cea mare, unde-și avea tronul făcut din aur și așezat la înălțimea de șaptezeci și șapte de trepte. După ce el urcă cele șaptezeci și șapte de trepte, se așeză în tron și luă scheptrul în mână, sfetnicii și curtenii - își plecară capetele și îngenuncheară pe trepte, fiecare după rangul lui, cei mai umiliți și mai vrednici mai sus și mai aproape de stăpîn, iar cei mai îndoielnici, ceva mai jos și mai departe de el.

Așa-l găsi Lia când intră cu alaiul ei în sală și, cît dete cu ochii de el, îl și cunoscu și fu gata să-i aducă aminte cele petrecute în coliba Ielelor.

La dreapta tronului era însă o oglindă mare și la stânga alta și Lia rămase, când se văzu în oglindă, într-un fel de aiurire; nu mai vedea acum nici sală, nici curteni, nici tronul cu cele șaptezeci de trepte ci, uimită de frumusețea ei, se simțea cu trei palme mai înaltă și-și ridica cu atâta mândrie capul, încât toți începură să tremure în fața ei. Limir-împărat își aduse aminte de ea și nu-și mai putu stăpâni firea.

„M-a întrecut, m-a răpus, m-a dat gata!?” își zise el, și coborî printre curtenii săi umiliți cele șaptezeci și șapte de trepte, ca să meargă la ea și să i se închine ca orișicare muritor.

– Lia - îi zise - parcă ne-am mai văzut și, plecându-se, îi întinse mâna. Lia înghiți un nod: îi era peste putință să facă mărturisirea că dânsa e ceea ce umbla odată desculță și în cămășuță curată.

– Ți se va fi părând - îi răspunse - dar îi întinse și ea mâna, așa, mai din depărtare. El îi ținu câtva timp mâna, dar nu mai simțea fiorii pe care îi simțise, nu se dezmorțea, nu i se încălzea sângele în vine.

– Da, mi s-a părut numai! Alta era și altfel în toată firea ei aceea pe care o știu, grăi posomorât, și se întoarse ca să urce cele șaptezeci și șapte de trepte, să șadă în tron și să ia scheptrul în mână. Lia însă nu-l lăsă, ci-l ținu în loc. Acum i se înfundă însă și Liei.

În zadar îi spuse c-a umblat și a ostenit, a trecut prin multe și s-a canonit ca să caute alifia ce dezmorțește vinele, în zadar îl încredința că a găsit-o și vine cu ea de peste nouă mări și nouă țări, în zadar stărui să-l frece fie măcar și numai la ochi și la tâmple, căci el ținea una și bună, că alta e aceea pe care o știe dânsul și o așteaptă, o lua drept o vrăjitoare care vrea să-l piardă cu farmecele ei, ba în cele din urmă se îndârji și voi s-o dea afară din palat și s-o alunge din împărăția lui.

Toate ca toate, dar asta n-o mai putea suferi Lia.

Atinsă în mândria ei, ea-și pierdu sărita și cu ea toată rușinea. Băgă dar mâna în țestul cu alifie și se frecă la ochi, la tâmple, la crucea pieptului și în pălmi, apoi se scutură ca trezită din somn și rămase în fața lui așa cum o știa el, desculță și în cămășuță curată.

– Asta e! strigă Limir-împărat, și sări să o cuprindă în brațe, dar nu-i simți bine trupul cald, când Lia îi dete brânci atingându-l la obraji și la crucea pieptului cu mânile ei pline de alifie și se desfăcu din brațele lui ca șarpele lunecos.

– O să alergi tu după mine cum am alergat eu după tine! grăi dânsa, apoi se depărta iute, dimpreună cu alaiul ei, încălecă și plecă în goană mare.

A și alergat Limir, bietul de el.

Atins și ici și colo de alifie, el nu mai era nici viu, nici mort, ci numai așa - leșinat și lihnit. Porunci dar ca iute-iute să încalece cu toții și s-o urmărească pe Lia. A trecut însă vreme multă până ce slugile au scos caii din grajdurile împărătești, li-au pus șelele și frânele și până ce sfetnicii și curtenii au încălecat, căci de! erau boieri, nu oameni de rând. Era departe Lia când ei au plecat în urmărirea ei și nici vorbă nu putea fi ca s-o ajungă în drumul ei spre coliba văduvei. Mare a fost, Doamne, bucuria mamei când și-a văzut fata întorcându-se tot cum a fost, dar cu alai frumos și mare de nu-l mai încăpea nici coliba, nici curtea, nici preajma curții.

Răsăreau florile și acum pe urmele pașilor ei și se clătinau plecându-se spre ea, dar nu mai erau triste, ci-i cântau voioase: „Bună ești, harnică ești, frumoasă și la fire dulce ești și puțin ai să mai stai cu noi, că vine într-o răsuflare ursitul tău.”

A și sosit în curând, și văduva cea săracă nu mai știa ce să înceapă când s-a pomenit la coliba ei cu Limir-împărat el însuși, venit ca să cerșească alifie și să-i pețească fata.

Că i-o dă ori nu i-o dă, despre asta nu mai putea să fie vorba: s-a făcut, neică, o nuntă împărătească de se vestește și astăzi despre ea, și șapte zile și șapte nopți împărăția întreagă a tot mâncat, băut și s-a veselit, a tot jucat și jucat, de-a schimbat fiecare flăcău de dai-Doamne câte trei perechi de opinci!

Numai sfetnicii și curtenii lui Limir-împărat erau cam puși pe gânduri, căci, de! multe s-au întors cu susul în jos și mulți dintre cei de pe treptele de sus s-au coborît ceva mai în rând cu talpa scării. Iar Ielele, nebunele, au rămas cum fuseseră, dar de atunci încoace, când se întâlnesc pe la răscruci, se mai prind și numai singure în horă.

 Sfaturi...sfaturi...sfaturi....

 

Gândește-te bine înainte de a începe lucrarea și spune cu hotărâre:eu știu...eu știu...eu știu...am învățat cât și cum am putut!!!!!!!!!!!

Citește cu atenție tot subiectul. Nu intra în panică la punctul,,Prezintă.....,,Asociază textul”......sau ,,Crezi că”.....sau  compunerea........Fă-ți planul cu multă grijă.,scrie pe ciornă doar ce vrei să nu uiți ......

Caută să scrii cât mai curat și mai frumos, pentru că are multă însemnătate Este primul lucru cu care face cunoștință profesorul-corector, înainte de a citi conținutul tezei(se spune așa: până să vezi că omul e cumsecade,îi observi mai întâi îmbrăcămintea, deși se mai spune că ,,nu haina face pe om."...Asta are rost în anumite împrejurări, mai târziu te vei convinge că toate proverbele sunt adevărate.)

Deci... scrie citeț! ține seama de punctuație și de ortografie! Oricât de bine răspunzi, dacă nu scrii  corect, n-ai făcut nicio ispravă.Știu că ai imaginație,dar nu o poți exprima,străduiește-te,poți împrumuta din lecturile din manual:cuvinte,propoziții—le-ai învățat,deci îți aparțin!!!!

                     Știu că ai citit și cărțile unor autori străini,unele au devenit filme de succes,dacă vreun personaj te-a impresionat sau o scenă ți-a rămas în amintire,folosește-o la asociere,iar dacă cel ce corectează nu știe de acea carte,nu-i nimic ,se va informa repede și te va nota favorabil!!!!
Exprimă-ți ideile în propoziții și fraze cât mai limpezi. Lasă la o parte cuvintele pe care,de obicei,nu le folosești,stilul întortocheat ; asta e treaba scriitorilor mari!
Nu te  grăbi !Să nu te impresioneze că cel de alături scrie de zor și că va fi înaintea ta. Lasă-l să scrie! De unde știi că nu scrie prostii?

                                 (subiectele poate nu îți vor plăcea,dar de unde și de la cine altele?????ai văzut și unele simulări și mai bune și mai rele,nu știu cât și cum se gândesc la sufletele voastre tremurânde....imporantantă e impresia!!!!!)

                   Nu uita să ai un ceas la mână...așa vei avea timp să recitești lucrarea.

            Când ieși din sala de examen,să ai gândul că ai făcut tot ce ai putut.
                    și acum, îți doresc succes! (va fi bine....am încredere în tine!!!!!!!!!

îți trimit o ramură de tei parfumată.....se spune că vindecă sufletele......................

o ușoară RECAPITULARE

1.Precizează tipul de rimă din următoarele versuri și măsura versului subliniat:

,, De multe ori când noaptea aproape e finită,

Când luna luminoasă începe-a se păli,

Pe mâna-mi tremurândă plec fruntea-mi încrețită

Și la trecutu-mi dulce mă-ntorc a mă gândi.”

2. Transcrie din text o mărcă a subiectivității,explică folosirea ei.

3. Transcrie din text două figuri de stil și precizează felul lor.

4. Transcrie din text o imagine artistică,explică folosirea ei.

5.Transcrie un cuvânt compus  și un cuvânt format prin conversiune .

6.. Alege varianta corectă:

cuvântul subliniat în versul „Și la trecutu-mi dulce mă-ntorc a mă gândi” este folosit cu sens:

            a) propriu de bază;

            b) propriu secundar;

            c) figurat

7. Precizează numărul de sunete pentru fiecare dintre cuvintele: fericire, eu, străluceau.

8. Transcrie două cuvinte care conțin diftong din versurile de mai sus.

9. Transcrie din text două verbe aflate la moduri diferite și precizează-le..

10. Transcrie din text două adjective diferite și precizează felul lor.

11. Precizează valoarea morfologică și funcția sintactică pentru cuvintele subliniate în text.

12. Construiește un enunț asertiv în care adjectivul interesant să fie în cazul genitiv.

13. Construiește un enunț imperativ negativ în care pronumele el să fie în cazul dativ.

14. Construiește un enunț exclamativ în care numeralul cardinal trei să aibă valoare pronominală.

15. Construiește o un enunț interogativ în care substantivul comun voce să fie atribut în cazul genitiv și un enunț imperativ în care același substantiv să fie complement prepozițional în cazul acuzativ.

16. Construiește în enunț imperativ în care pronumele demonstrativ de apropiere acesta să fie în cazul genitiv.

17.  Completează, pe rând, propoziția „N-aveam altă gândire” astfel încât:

            a) să existe o frază alcătuită din două propoziții aflate în raport de coordonare prin juxtapunere

            b) să existe o frază alcătuită din două propoziții aflate în raport de coordonare copulativă

            c) să existe o frază alcătuită din două propoziții aflate în raport de coordonare adversativă

            d) să existe o frază alcătuită din două propoziții aflate în raport de coordonare disjunctivă

            e) să existe o frază alcătuită din două propoziții aflate în raport de coordonare conclusivă

            f) să existe o frază alcătuită din două propoziții aflate în raport subordonare, iar cea de-a doua propoziție să fie atributivă.

            g) să existe o frază alcătuită din două propoziții aflate în raport subordonare, iar cea de-a doua circumstanțială de timp;

            h) să existe o frază alcătuită din două propoziții aflate în raport subordonare, iar cea de-a doua propoziție să fie circumstanțială de cauză.

18. Transcrie propozițiile din versurile de mai sus și precizează felul lor:

 „De multe ori când noaptea aproape e finită,

Când luna luminoasă începe-a se păli,

Pe mâna-mi tremurândă plec fruntea-mi încrețită

Și la trecutu-mi dulce mă-ntorc a mă gândi.”

19. Completează enunțurile de mai jos, conform indicațiilor dintre paranteze:

     a) Ieri mi-ai zis că …………………………….. (a mânca, formă negativă, persoana a II-a, numărul singular, modul indicativ, timpul mai-mult-ca-perfect)

    b) Dan nu poate …………………………….. (a crea, persoana a III-a, numărul singular, modul conjunctiv, timpul prezent) această machetă singur.

    c) Compunerea trebuie ……………….. (a avea, persoana a III-a, numărul singular, modul conjunctiv, timpul prezent)câteva rânduri.

    d) ……………………….. (a ști, persoana a II-a, numărul singular, modul conjunctiv, timpul prezent) că vei întârzia la spectacol.

    f) Mi-am cumpărat acest joc cu ………………………… (propriu, masculin, plural) bani.

    g) Nu-mi plac aceste …………………………………. (ciocolată, plural, nominativ).                

    h) Îmi plac oamenii ………………………… (care, genitiv) opinii din bazate pe argumente.

20. Scrie un text de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți mesajul/o semnificație a poeziei

       ,,Cântec de primăvară”de Șt.O.Iosif

(dacă vi se pare o poezie ușoară,alegeți o altă poezie care vă place !!!!!!!!!!!!!)

 

  

test despre învățători:,,Elev”(din vol.,,Recreația mare”)de Mircea Sântimbreanu și,, Hronicul și cântecul vârstelor”de Lucian Blaga(fragmente)

Textul 1

,,Într-una din zilele vacanței de primăvară, vizitasem muzeul de istorie. La ieșire, pregătindu-mă să-mi notez impresiile, răsfoiam fără grabă cartea înnegrită cu mii de semnături, când, deodată, privirea îmi fu atrasă de una din file. Era o filă obișnuită, cu câteva rânduri scrise sus, urmate apoi pe două șiruri de niște semnături. O filă ca toate celelalte. Și cu toate acestea, repet, nu-mi puteam lua ochii de la scrisul acela prelung, cu linii apăsate, puțin înclinat, ca și cum omul ar fi scris nu pe masă, ci pe o spinare încovoiată, sau de Ia distanță, îmbulzit... Şi scrisul acela îmi era cunoscut. Îl mai văzusem undeva, cândva, de zeci, de sute de ori, mi-era la fel de cunoscut ca propriul meu scris. Întâlnirea neașteptată cu el îmi dădea sentimentul că pe aproape, în preajmă, așteptând să-l recunosc, cineva familiar și drag mă privește din spate. M-am întors. Nu era nimeni... Doar prin săli, pășind sfios, aproape pe vârfuri, zeci de copii în grupuri, și printre ei, însoțitorii, unii vârstnici, cu părul nins — învățătorii. Atunci, deodată, fulgerător, cu o bucurie de nestăpânit, mi-am amintit... El era! Era scrisul lui! Și la sfârșitul șirului de nume zării iscălitura cu aceleași litere prelungi și apăsate: ”Învățătorul Dumitru Mironescu“.

Fostul meu învățător!

Intrase în clasa noastră în toamna lui 1945. Cu o manta pe umeri, înalt, voinic, dar palid și slăbit, cu ochii arzători sub fruntea mare, ca după o boală. S-a oprit întâi cu fața la tablă. Scrisesem, ca de obicei, pe „răii clasei", iar scrisul, lăbărțat și cu greșeli, umpluse toată tabla:

 „Anastase şa vărsat cernla pe bănică.

 Ispas face pe copii să râdă șii polecrește.

Ge. Florea deschide geamul și se face crt. (corent)...“

A citit până jos, apoi a clătinat din cap și s-a întors spre clasă:

- Cine a scris? a întrebat cu voce blândă, dar slabă, de-abia auzită. M-am ridicat din bancă, cu mândrie - Eu, vă rog! Sunt șeful clasei. Aceștia sunt răii clasei…

 - Rău.

În clasă s-a făcut deodată hărmălaie. Cei „scriși” țipau, se ridicau în picioare și ridicau degetele, ca o pădure de furculițe.

 - Are râcă pe mine! El strică! Pe Voicu de ce nu l-a scris? Spun eu! Puneți-mă pe mine să-i scriu! Eu! Eu!

A ridicat mâna și zarva a încetat. A repetat apoi ca pentru sine:

- Rău... S-a apropiat de mine și, mângâindu-mă ușor, l-am auzit: Șterge, te rog, toată tabla. A trecut apoi prin bănci, a răsfoit câteva caiete și, pentru a treia oară în acea zi, a exclamat abia auzit:

- Rău! Apoi s-a oprit în fața clasei și ne-a vorbit:

- Până acum, de curând, a fost război, copii. Ați învățat pe apucate. Va trebui să muncim serios, cu râvnă, fără preget. Scoateți caietele și copiați prima temă.

Și, în timp ce toți copiii scotoceau prin bănci și în ghiozdane, și-a smuls mantaua de pe umeri și s-a îndreptat spre tablă. În clipa aceea - țin minte ca acuma - parcă o mână ne-a oprit deodată răsuflarea tuturor, iar foșnetul caietelor a încetat. Îl priveam înmărmuriți, în timp ce el, la tablă, scria cu greutate, strâmb și prelung, rând după rând. Învățătorul nostru nu avea mâna dreaptă. O pierduse pe front, în luptă.... Scria cu mâna stângă...

 Târziu, s-a întors spre clasă, cu fruntea brobonată de sudoare, palid, și a vorbit șoptit și tremurat:

- Vă făgăduiesc ca data viitoare să scriu mai frumos.

Prin iarnă, scria la tablă cu ușurință. Ne corecta caietele, îndreptând cu roșu literă cu literă, şi de fiecare dată scria în josul paginii câteva cuvinte: „Mai atent“ sau „Mai ordonat” sau, câteodată, „Bine, sunt mulțumit". Priveam scrisul lui prelung, apăsat, copiat parcă din abecedar, puțin pieziș, priveam și scrisul nostru... Ne rușinam cel mai adesea și ne luam, tăcuți și încruntați, angajamentul să scriem tot așa ca el... Ciudat. Pe nesimțite, îi imitam scrisul. Scriam mai toți aplecat spre stânga, dar câteodată literele ieșeau pocite, îngrămădite, strâmbe. A doua zi, mâhniți, vedeam în josul temei aceeași propoziție, ca din abecedar, cu roșu: „Mai ordonat” sau „Mai cu grijă" și hotărâm din nou să ne îndreptăm. Scriam, rupeam foile şi când, la sfârșit, dădeam caietele la control, așteptam cu sufletul la gură ca el să scrie dedesubt, a doua zi: „Acum este mai bine, sunt mulțumit!”

Şi, în acest timp, în mintea tuturor se ridica întrebarea: „Cum poate să scrie atât de frumos şi atât de repede cu mâna stingă?“(…) Dar într-o zi de iarnă, noi am aflat secretul.

 - Vreți să vedeți ceva? ne-a întrebat băiatul femeii de serviciu, coleg cu noi. O să rămâneți trăsniți. Veniți mâine la școală mai de dimineață.

Am venit. Nici nu se luminase pe deplin. În toată școala, o singură fereastră luminată: a clasei noastre. Ne-am adunat sub geam şi am privit înăuntru. L-am văzut pe el, singur, la tablă. Își dăduse jos haina şi scria, încet, cu grijă, literă cu literă... Când a umplut tabla, s-a dat înapoi câțiva pași şi a privit. Am văzut şi noi atunci toată tabla. Nu cuprindea nicio propoziție, niciun cuvânt. De sus și până jos era o singură literă: a mic, a mare.

Învățătorul nostru s-a apropiat apoi de tablă şi a şters-o. Pe urmă a început să scrie iarăși, mai repede, tot mai repede... și, când a isprăvit, s-a îndepărtat nițel, a clătinat din cap şi am auzit în clasa goală un cuvânt, unul singur:

- Rău!

S-a îndreptat spre burete, a șters în grabă totul și a început din nou să scrie: a mic, a mare...

Din ziua aceea, cuvintele „Mai atent“, „Mai ordonat” n-au mai apărut pe caietele clasei a patra... Vizitatorii se îngrămădeau în spatele meu. Am mai privit o dată fila cu scrisul învățătorului meu. Am privit cele două șiruri de semnături ale elevilor săi - aproape toate plecate nițel spre stângă, cu litere prelungite şi apăsate. Apoi, fericit şi tulburat de această neașteptată întâlnire, mi-am pus şi eu semnătura dedesubtul numelui învățătorului meu şi-am adăugat - spre nedumerirea celor din jur, tot cu litere prelungi şi apăsate:

                                               „Elev” ( din vol.,,Recreația mare”, fragment)de Mircea Sântimbreanu

                                                                               

Textul 2

,,Profesorul Paul Budiu, dascălul de limba greacă, aducea nota sa aparte în atmosfera Liceului Şaguna. Era un om binișor trecut de șaizeci. Curiozităţile multe şi feluritele apucături sau întâmplările în legătură cu el alcătuiau o întreagă arhivă anecdotică, ce se moștenea, crescând din generație în generație. Figura lui Budiu revărsată în gesturi deosebit de lente, o văd profilându-se pe peretele din fața clasei. În rostirea vorbelor şi în mișcări dascălul punea o bizară încetineală. Fața lui manifesta o ușoară înclinare spre gălbinare. Își supraveghea pronunțarea cuvintelor de origine greacă.

Astfel el niciodată nu făcea concesia de a spune „un filozof". Consoana z se prefăcea într-un s fin, rostit cu limbă subțire, de șarpe, iar cuvântul îl despărțea, subliniat și ostentativ, în două: „un filo-sof". Era îndeobşte știut că, printre profesorii de la Brașov, el era aproape singurul înstărit. Proprietar al câtorva rânduri de case în Schei și prin Cetate, el umbla totuși în haină peticită, pentru a-și pune în relief o modestie de înțelept, care ar fi preferat să trăiască într-o bute. Disprețul față de orice strălucire exterioară şi-l ţinea la vedere în fel şi chip. (…) Astfel, el nu era cu totul lipsit nici de orgoliul bogăţiei sale. Numai aşa se explică de ce iarna, îmbrăca sub palton, de obicei, două surtuce: cel mai scurt deasupra, ca să se vadă că sunt două.

Cât privește raporturile dintre noi și el, e cazul să amintesc că niciun elev n-avea voie să spună „Domnule profesor!" sau, mai bine zis, toți fără deosebire eram constrânși să vorbim cu el la persoana a treia și să-l numim: „Domnu"'. De altminteri el însuși vorbea despre sine numai la persoana a treia şi pentru nimic în lume n-ar fi căzut în eroarea de a spune „eu". Avea despre sine conștiința unui model impersonal, mai presus de pronume, şi se numea singur: „Domnu"'.

 Când în cursul lecției, se deda unor limpeziri sintactice, se lăsa transportat de-un mod foarte aparte de a întinde cuvântul, de a-l silabisi, de a-l ritma. În conversațiile ce le aveam cu el în clasă, am adoptat, fireşte, şi noi același chip. Nu dintr-o dată, căci aceasta ar fi fost cu neputinţă, dar încetul cu încetul, ceea ce îi prilejuia o adumbrită mare satisfacție.”

                                                        (Lucian Blaga,, Hronicul și cântecul vârstelor”, fragmente)

A

1.Notează, din textul 1, două observații pe care învățătorul le scria pe caietele elevilor.

2. În vacanța de primăvară, băiatul merge (textul 1)

a) în parc.

 b) la bibliotecă.

c) la muzeu.

d) la școală.

3.Paul Budiu era profesor de (textul 2)

a) matematică.

b) limba română.

 c) limba germană.

d) limba greacă.

4. Profesorul prefera să i se spună (textul 2)

a) „Domnule profesor”.

b) „Domnu”.

c) „Dumneavoastră”.

d) „Stimate domnule profesor”.

Textul 1                                                          Enunțul                       Corect                   Incorect

Băiatul vede semnătura învățătorului la muzeu.

Învățătorul venise la ei în clasă în anul 1946.

Enunțurile despre „răii clasei” erau scrise corect pe tablă.

Textul 2

Profesorul Paul Budiu era înstărit.

Acesta mergea îmbrăcat în haine scumpe.

Elevii vorbeau cu profesorul la persoana a III-a

6. Precizează, în două – trei enunțuri, o trăsătură a personajului Dumitru Mironescu, identificată în fragmentul de mai jos, și mijlocul de caracterizare utilizat:

 „A citit până jos, apoi a clătinat din cap și s-a întors spre clasă:

 - Cine a scris? a întrebat cu voce blândă, dar slabă, de-abia auzită.”

  Personajul este caracterizat indirect de naratorul obiectiv prin gesturi și felul de a vorbi.Sunt urmărite acțiunile calme ale personajului ca într-un ritual,urmate apoi de întrebarea adresată cu vocea,,blândă,dar slabă,de-abia auzită”,epitete care exprimă duioșie,înțelegere.Verbele la timpul perfect compus creează impresia unei sensibilități sufletești a unui om suferind,dar dornic de a se autodepăși,pentru a fi un exemplu pentru elevii săi.

7. Prezintă, în 30 – 70 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

Un element comun celor două texte este dascălul de școală,învățătorul,profesorul.

În primul text,naratorul,fostul elev,povestește cu duioșie strădania unui învățător,venit din război fără o mână de a fi un exemplu în scriere pentru elevii săi,iar elevii ajung să-i imite scrisul,,Pe nesimțite, îi imitam scrisul. Scriam mai toți aplecat spre stânga.”

În al doilea text,naratorul și el fost elev povestește despre profesorul lui de greacă, uimea prin modestia și conștinciozitatea cu care își ține lecțiile,iar elevii îi imitau pronunția unor cuvinte:,,... se lăsa transportat de-un mod foarte aparte de a întinde cuvântul, de a-l silabisi, de a-l ritma...am adoptat, fireşte, şi noi același chip.”

                  Cei doi dascăli au fost pentru elevi modele de viață.

8. Crezi că avem nevoie de modele în viață? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul 1.

Consider că modelele pe care ni le alegem ne oferă de fapt reguli de comportament la care noi ne adaptăm. Iar acest lucru ne ajută enorm, deoarece fără ele am fi predispuși tot timpul la încercare și eroare. Spre exemplu,elevii învățătorului Mironescu îl privesc cu uimire,văzând cum se străduiește să scrie cu mâna stângă,îl urmăresc cum caută ca scrisul lui să fie un model de corectitudine pentru elevii săi.Momentul când l-au observat cum făcea exerciții a fost hotărâtor pentru toți elevii,care au ajuns să-i respecte efortul,să-i imite scrisul și să devină mai buni.Peste ani,naratorul îi recunoaște scrisul și este mândru că a fost elevul unui om deosebit.Astfel,un elev a încercat să se adapteze lumii în care trăiește prin învățarea de la cel pe care l-a considerat un model. El localizează, organizează, compară și aplică astfel de metode de învațare, până când își dezvoltă reguli care îi permit să se raporteze la lumea din jur într-o manieră mai corectă. De cele mai multe ori,,modelul” apare in viața noastră,fără să-l căutăm în mod intenționat,fără a ne da seama că de el aveam nevoie. 

9. Asociază fragmentul din ,,Recreația mare” de Mircea Sântimbreanu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text. 

O asociere fericită poate fi cu povestirea,,Domnu Trandafir”de Mihail Sadoveanu,învățătorul de care autorul își amintește cu drag,cu respect.Descrierea este a unui om obișnuit,cu,,ochii blajini”,care avea ,,un prisos de bunătate în el și în suflet avea ceva din credința și din curățenia unui apostol."Un om obișnuit este și învățătorul Mironescu,întors din război fără o mână și care se ostenește să-i învețe pe copii că prin perseverență pot reuși.Ambii învățători le dau copiilor,,învățătura sufletească”,chiar dacă îi corectează prin cuvinte simple:,,măi domnule!”sau,,rău.”Ei vor rămâne veșnic în amintirea celor care au luat lumina învățăturii de la oameni aleși.

B.

1. În secvența

                 „Ne-am adunat sub geam şi am privit înăuntru.”, există

a) un diftong și un hiat.

b) doi diftongi și un hiat.

c) un diftong și două hiaturi.

d) trei diftongi.

2.Sunt despărțite corect în silabe ambele cuvinte din seria:

a) în-tâl-ni-rea, în-măr-muriți.

b) înt-âl-ni-rea, în-măr-mu-ri-ți.

c) în-tâl-ni-rea, în-măr-mu-riți.

d) în-tâl-nirea, în-măr-mu-riți.

3. Seria care cuprinde doar cuvinte compuse este:

 a) „orice”, „mândrie”.

 b) „vârfuri”, „învățător”.

c) „neașteptată”, „niciodată”.

d) „primăvară”, „șaizeci”.

4. Sensul construcției subliniate în secvența:

                  „Ați învățat pe apucate.” este :

a) foarte mult.

b) cu seriozitate.

c) la întâmplare.

d) cu interes.

5.Selectează, din fragmentul următor, trei substantive și precizează cazul acestora:

 „Figura lui Budiu revărsată în gesturi deosebit de lente, o văd profilându-se pe peretele din fața clasei.”

6. Alcătuiește un enunț asertiv, în care adjectivul „subțire” să fie nume predicativ și un enunț interogativ, în care pronumele personal „noi” să aibă funcția sintactică de complement indirect.

7. Transcrie propozițiile din fraza următoare, precizând felul acestora:

„În conversațiile ce le aveam cu el în clasă, am adoptat, fireşte, şi noi același chip.”

8. Completează enunțul următor, reprezentând mesajul unui copil către prietenul său, cu formele corecte ale cuvintelor indicate între paranteze.

- Dragul meu prieten,_______________ (a dori, condițional-optativ, prezent, persoana I, singular) acum _____________ (a ști, conjunctiv, prezent, persoana a II-a, singular) că îmi este dor de vacanța ____ _____________ (care, genitiv) amintire mă emoționează și aștept ziua _________________ (adjectiv pronominal demonstrativ de depărtare) în care ne vom revedea și vom fi_________________ (mândru, plural) de reușitele noastre.

Subiectul al 2-lea:

Scrie, în 80 – 120 de cuvinte, rezumatul textului 1.(e ușor!!!!!!!!!!!!!!)

 

test : poezia ,,Numai poetul”de Mihai Eminescu și,,A te naşte artist”.....de Alexandru Halupa

Textul 1

,, Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului :
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.”

                                          (,,Numai poetul”de Mihai Eminescu)

Textul 2

 ,,A te naşte artist este ca şi cum ai încerca să îmblânzeşti un blestem. Nu cred că există societate care să-şi fi acceptat vreodată artiştii. Întotdeauna cei care s-au manifestat altfel decât majoritatea au fost alungaţi din Cetate. De aceea gloria postumă rămâne o sintagmă pe cât de tristă pe atât de adevărată.   Atunci care ar fi rolul artistului în societate? Sau artistul mai are vreo utilitate? Mai găseşte el înţelegere? Întrebări cu răspunsuri foarte dificile dacă nu chiar imposibile mai ales în aceste vremuri când pseudovedetele şi nonvalorile sunt promovate cu o nebună îndârjire. Şi, totuşi, fără aceşti bieţi lampagii ne-am întoarce cu paşi repezi spre Evul Mediu... Cine doreşte cu adevărat să reuşească trebuie să facă ucenicie pe viaţă aşa cum spunea Arghezi. Mă gândesc la, Perpessicius, care aproape a orbit scriind despre opera lui Eminescu, la Luchian care, atacat de paralizie, continuă să picteze, la Beethoven care, complet surd compunea, superba Simfonie a-IX-a şi exemplele sunt nenumărate.    Societatea ar trebui să înţeleagă faptul că artistul este o poartă spre alte lumi că sfâşierea lui existenţială este pusă în slujba binelui şi a frumosului. Ne vin în minte versurile lui Ştefan Augustin Doinaş: Pentru zile şi nopţi care-mbată şi dor/ pentru-un vis hărăzit s-o consume/ locuiesc într-o inimă arsă de dor/ care bate puternic în lume.

  Cred că ceea ce defineşte cel mai bine un popor este apartenenţa la cultură la artă. Pe pereţii unor lagăre de concentrare naziste s-au găsit scrijelite... versuri! Fapt ce demonstrează că şi în cele mai cumplite momente omul a continuat să spere, să creeze. Un popor care nu este însetat de cultură uşor – uşor se va stinge. Poate grija zilei de mâine nu lasă loc şi unei griji pentru cultură...

  Vedem uimiţi rezultatele elevilor de la examenul de limbă în bacalaureat, vedem uimiţi cum literatura română este... ucisă, cum aceşti tineri au alte... priorităţi decât de a citi din operele lui Bacovia, Blaga sau Nichita Stănescu. De Crăciun am primit să mă colinde trei copii de clasa a VIII-a. Înainte de aceasta i-am întrebat cum se numesc şcolile la care învaţă. Mihail Sebastian, Anghel Saligny şi Mihu Dragomir. Am forţat nota şi i-am întrebat dacă ştiu măcar un singur lucru despre aceste personalităţi. M-au privit uluiţi şi, parcă supăraţi că am tupeul... să-i întreb aşa ceva, şi bineînţeles că nu am primit niciun răspuns. Măcar ştiau cum se numesc şcolile la care – să zicem – că învaţă.

  Poate niciodată nu este prea târziu să credem că valorile, arta şi cultura îşi vor găsi locul meritat în inimile tuturor. Că va veni timpul ca artiştii chiar să poată trăi din operele lor. În ultima perioadă a vieţii Eminescu trăia din chetele strânse de prieteni. Astăzi chipul lui a ajuns pe cea mai valoroasă bancnotă, pe cea de 500 de lei. Printr-o ironie greu de imaginat astfel a ajuns Eminescu... pe bani.”

                                                                        (de Alexandru HALUPA publicat în revista Litera 13 nr. 2)

 A.

1. Formulează două idei poetice, așa cum se desprind din textul 1

2. Din punct de vedere stilistic, în textul 1 se regăsesc:

a. două comparații și inversiune

b. trei comparații și trei inversiuni

c. două comparații și două inversiuni

d. trei comparații și o inversiune

3. În textul 1 imaginea poetului este:

a. demitizată

b. idealizată

c. unicizată

d. denigrată

4. Două dintre temele textului 1 sunt:

a. timpul și lumea

b. marea și timpul

c. timpul și condiția artistului

d. condiția artistului și marea

5.                              Enunțul:                                                         corect                     incorect

Textul 1 stabilește o asemănare între poet și păsări.

Artistul, prin creație, poate depăși granițele timpului.

Întotdeauna, artiștii au fost recunoscuți de societatea contemporană ca valori și au fost apreciați. Printre personalitățile care s-au sacrificat pentru a crea se numără: Beethoven, Ș. Augustin Doinaș, Perspessicius, Șt. Luchian.

Cultura unui popor este o posibilitate de salvare a acestuia.

Textul poetic propus se construiește pe baza unei antiteze.

6. Menționează în câte un enunț, tiparul textual din fiecare dintre fragmentele de mai jos:

 a),, Întotdeauna cei care s­-au manifestat altfel decât majoritatea au fost alungaţi din Cetate. De aceea gloria postumă rămâne o sintagmă pe cât de tristă pe atât de adevărată.”

   Tiparul textual este argumentativ exprimă punctul de vedere al autorului,o constatare,o opinie  despre oamenii ce au alte idei decât majoritatea și în timp aceștia vor fi uitați.Este un limbaj elevat cu neologisme,dovedind înțelegere pentru oamenii remarcabili.

  b),, Înainte de aceasta i­-am întrebat cum se numesc şcolile la care învaţă. Mihail Sebastian, Anghel Saligny şi Mihu Dragomir. Am forțat nota şi i­-am întrebat dacă ştiu măcar un singur lucru despre aceste personalităţi. M­-au privit uluiţi şi, parcă supăraţi că am tupeul... să-­i întreb aşa ceva, şi bineînţeles că nu am primit niciun răspuns. Măcar ştiau cum se numesc şcolile la care – să zicem – că învaţă.”

   Tiparul textual este narativ prin prezența unui narator subiectiv,vocea textuală, astfel acesta își exprimă uimirea despre ignoranța unor elevi care nu pot răspunde unor întrebări simple,noțiuni de cultură generală,sunt deranjați de insistența întrebărilor,refuză să răspundă,au o atitudine de indiferență,sunt mediocrii.În final,naratorul este dezamăgit.

7. Precizează, în cel puțin 30 de cuvinte, o legătură care se poate stabili, la nivelul conținutului, între textul poetic ,,Numai poetul” de M. Eminescu și articolul lui Alexandru Halupa.

  Consider că o legătură care se poate stabili între cele două texte este reprezentată de tema acestora, și anume: condiția poetului sau a artistului. Dacă textul poetic propus evidențiază modul în care poeții, artiștii se aseamănă cu păsările, care prin zborul lor sfidează imensitatea mării și a timpului, în al doilea text se vorbește despre modul cum societatea de-a lungul timpului a primit artiștii și operele acestora, fără recunoașterea meritată, așa cum reiese din secvența: A te naşte artist este ca şi cum ai încerca să îmblânzeşti un blestem. Nu cred că există societate care să-şi fi acceptat vreodată artiştii.

8. Crezi că artistul are un rol deosebit în societate? Motivează-ți răspunsul într-un text de 50-90 de cuvinte, care să susțină punctul tău de vedere, valorificând unul dintre textele propuse

Din punctul meu de vedere, artistul, fie el poet, pictor, compozitor, sculptor, indiferent de timp sau de loc, va reprezenta sensibilitatea, puritatea, fiind acea rază de lumina care îi va lăsă omului obișnuit posibilitatea de a descoperi frumosul în lucrurile mărunte din jurul lui, relevantă în acest sens fiind scvența: „Societatea ar trebui să înţeleagă faptul că artistul este o poartă spre alte lumi că sfâşierea lui existenţială este pusă în slujba binelui şi a frumosului.” Artistul devine astfel creatorul unei alte lumi, o lume sensibilă, o lume a speranței, a visului, o lume care va exista permanent alături de cea concreta, tocmai pentru a-i da strălucirea pe care fără lumina artei o poate pierde.

                       un alt răspuns:

Cred că artistul are un rol deosebit într-o societate, menirea acestuia fiind de a transfigura realitatea în operele sale, de a evidenția frumosul din oameni și din lucruri, păstrând viu astfel spiritul unui neam. Este și părerea autorului celui de-al doilea text, exprimată în secvența: „Cred că ceea ce defineşte cel mai bine un popor este apartenenţa la cultură la artă.” Astfel, artistul modelează personalitatea și sensibilitatea individului, conferindu-i posibilitatea de a descoperi frumusetea din tot ceea ce ne înconjoară.

9. Asociază textul,, Numai poetul” M. Eminescu cu un alt text literar studiat sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50-90 de cuvinte, o asemănare și o deosebire dintre acestea.

Textul poetic „Numai poetul”, de M. Eminescu poate fi asociat cu romanul „Luchian – ochii, sufletul, mâna”, de Veronica Niculescu(găsiți pe blog despre această carte), ambele aducând în prim-plan artistul, putând fi asociat cu acesta, deoarece dacă în poezia eminesciană se prezintă un portret general al artistului/poetului, în textul semnat de Veronica Niculescu este ilustrat sacrificiul artistului pentru creație, ceea ce îl deosebește de oamenii obișnuiți. Prin urmare, elementul comun al celor două opere este ideea centrală sau tema textelor, condiția creatorului/artistului (poet/pictor), condiție care presupune unicitatea rezultată din talent, dar și din capacitatea de sacrifiu. De asemenea, ideea că opera îl înnobilează pe artist și îl ajută să depășească granițele timpului este reliefată în ambele texte în secvențe ca: „Numai poetul/Ca păsări ce zboară”, respectiv prin acțiunile întreprinse de pictor, insistența de a picta în ciuda durerilor și a suferinței. Un element care deosebește cele două texte este tipul de artă, fiind vorba despre poet în textul eminescian, dat despre pictor în opera aleasă de mine.

B.

1. Precizează numărul de sunete și de litere pentru cuvintele: „lunci“ și „Arghezi“

2. Fac parte din același câmp lexical toate cuvintele din seria:

a. zile, timp, nopți, necontenit

b. societate, oameni, popor, tineri

c. artist, glorie, poet, versuri

d. a compune, a picta, a scrie, poet

3. Rescrie enunțul:

 „Societatea ar trebui să înţeleagă faptul că artistul este o poartă spre alte lumi că sfâşierea lui existenţială este pusă în slujba binelui şi a frumosului“

                       înlocuind termenii subliniați cu câte un sinonim contextual.

4. Transcrie din fragmentul următor trei adjective diferite:

 „Întrebări cu răspunsuri foarte dificile dacă nu chiar imposibile mai ales în aceste vremuri când pseudovedetele şi nonvalorile sunt promovate cu o nebună îndârjire.“

5. Alcătuiește un enunț asertiv în care să existe o propoziție principală și două propoziții subordonate, aflate în relație de coordonare disjunctivă.

6. Alcătuiește un enunț asertiv în care cuvântul poet să fie nume predicativ în cazul genitiv și un enunț interogativ în care cuvântul ce să aibă valoarea morfologică de adjectiv pronominal interogativ.

7. Rescrie următorul enunț corectând greșelile, indiferent de natura acestora:

„Î-i răsfoii jurnalul, dar mă sfii să i-o spun, lui înseși părând-u-i-se nepotrivit și nefind de accord cu asta.“

SUBIECTUL al II-­lea

Imaginează-ți că în școala ta a avut loc o întâlnire cu un artist (poet, prozator, pictor, sculptor, muzician etc).

Redactează o pagină de jurnal, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să descrii emoțiile/experiențele, sentimentele trăite cu acest prilej. În cadrul textului vei respecta convențiile jurnalului, vei prezenta o secvență descriptivă și una explicativă.

                Dragul meu jurnal,

Astăzi vreau să scriu despre o întâlnire neobișuită: 

 .....o zi  de primăvară mofturoasă....Plouă încet cu stropi mici cristalini și-n nări îmi pătrunde mirosul  florilor de iasomie,de castani,de tei. Ajung în sala de lectură a școlii noastre,unde are loc întâlnirea cu scriitorul Mircea Cărtărescu.E lume multă,profesori,colegi din diferite clase,părinți  și timid mă strecor pe lângă un perete și aștept.Iată-l intrând...zâmbitor,cu pletele prin care-și plimbă mâna.Rămâne în picioare și ochii lui calzi ne cuprind pe fiecare în parte,de parcă ne-ar cunoaște.Fără să fie rugat,începe să vorbească despre el,spunând că îi e mai bine aici,aca­să,deși a călătorit mult în lume, fiindcă are mulți prieteni,fiindcă aici îi e casa. Îl văd ca un om obișnuit,simplu, direct,prietenos.Mărturisește că atunci  când deschide caietul în care scrie, se transformă cu totul, devine altcineva.Mă uimește ce aud:el spune că scrie, ca și cum ar scrie după dictare, ca și cum totul ar fi fost deja ceva scris pe pagina aceea, iar el nu trebuie decât să răzuiască un strat alb care acoperă cuvintele. Apoi explică cum ,,nu șterge nimic, nu schimbă niciodată ordinea paragrafelor, nu scoate și nu introduce nimic.”Mi-l închipui în fața foii de hârtie,ca un om singur pe pământ,iar foaia cea albă din fața lui ar fi  Antarctica. Din spusele lui înțeleg că scrisul este singurătate,o  singurătate asumată.Vorbește despre scrierile lui: povestiri, cărți pentru copii,romane,cărți academice și,cu glas cald,ușor spune cum ,,s-a adunat” încet pentru o altă carte demnă de ființa lui: „Solenoid”, cartea pe care o numește ,,cea mai puternică și mai matură și de care sunt foarte mândru.” Se apropie de mine și-mi spune că noi,românii,trebuie să ne obișnuim cu gândul că patria noastra este Europa și că avem îndreptățirea să locuim oriunde între granițele ei, ca la noi acasă.Îmi întinde mâna și-mi urează succes în viață,la examene?!?!Câțiva colegi,apoi profesori îl roagă să semneze pe cărțile aduse....zâmbește și întreabă dacă le-a plăcut ce-au citit în ele.Apoi pleacă,culegând o petală albă ce cădea încet,încet....

Plec și eu și simt emoție,fericire...am întâlnit un om deosebit, vorbele lui mă însoțesc și le repet:

,,Trecutul e ca o fântână, nu ca un turn. Trebuie să cobori în el, nu să urci din adâncul lui.”

 ....asta e povestea,acum te las,dragul meu jurnal-prieten...pe curând!