compunere--Despre teleportarea mea în spațiu...

Mă gândesc de mult că teleportarea a fost definită, prima dată, drept o ciudată anomalie în care ,,lucrurile dispar și apar în alt loc”....la fel s-a gândit și Aladin că duhul din lampa putea să transporte pe oricine oriunde și.... atunci am pornit spre târgul de vechituri să găsesc ceva asemănător cu lampa fermecată.N-am găsit!M-am gândit că pot fi teleportat ca vrăjitorii lui Harry Potter,că pot trece dintr-un loc în altul, iar, dacă nu voi avea destulă experiență, mă pot dezmembra lăsând părți din corp în urmă,am văzut doar în film.Aș putea lua încă o persoană sau vietate  în timpul teleportarii,m-am hotărât: iau unul dintre câinii mei,să mă apere pe unde voi ajunge.

Cum voi face?Îmi voi pune degetul în mijlocul frunții și mă voi concentra, îmi voi alege pe un calculator locul unde vreau sa mă teleportez, iar, după ce aleg coordonatele, mă voi urca pe un platou special de pe un aerodrom,pe furiș, și voi  începe  aventura.Să înceapă!!!!

Mă îndrept rapid spre steaua cunoscută decât de puțini astronomi- Crohlinrastra,îmi țin strâns câinele,care nu pricepe nimic și în jurul meu văd : lumini trecătoare,fulgere,forme ciudate de culori strălucitoare.E ca-ntr-un carusel nocturn,strălucitor.Mi-am dorit aventura aceasta și mă simt ușor speriat,dar fericit...plutesc...ajung și parcă cineva mă așază pe un sol nisipos,nu mă scufund,deși e instabil,simt un parfum de flori.Privesc uimit în jur,totul e albastru intens de diferite nuanțe :văd forme de arbori,de flori,întind mâna și le simt ca vata de zahăr,câinele latră,dar sunetele se transformă în nori albăstrii.Plecăm cu pașii ușori spre interiorul planetei și sunt din ce în ce mai uimit,nevăzând nicio ființă.Înțeleg că suntem singuri,nicio formă de relief,așezare și nu mă simt bine în acest albastru infinit,unde totul e un abur ce se ridică și se lasă deasupra mea,este ca un cer mișcător.Vreau să iau o amintire,dar totul e fum și-atunci văd ceva asemănător cu o floare,o iau ușor,privesc din nou în jur,apoi repet ritualul învățat la plecare și cu viteza mai mare decât a luminii ajung în parcul,unde câinele meu pleacă lătrând spre alți prieteni:oameni și vietăți E bine acasă,iar dintr-un vas o floare albastră îmi surâde,clipind complice.....

opinia despre semnificația mesajului dintr-un fragment epic

,, Vacanţă de iarnă. Cei doi băieţi stau la taifas, lungiţi pe covoraşul din faţa sobei de teracotă. Sparg cu vătraiul nuci aurite şi azvârlesc leneş cojile pe uşiţa deschisă. Pe masă, abandonate, figurile de şah fraternizează împăcate de ultima remiză. În odaie e cald, iar la ferestrele orbite aproape de înserare se cern fulgi foşnitori. Ceas de tihnă, de elanuri zvâcnind generos în micile inimi, ceas de spovedanie.

- Nu ştiu cum sunt alţii, glăsuieşte emoţionată gazda, dar pentru nune prietenia înseamnă în primul rând generozitate, dăruire, nu drămuire. Am un prieten? Ei bine, simt aşa, un imbold, care mă înaripează, care mă face să-i ofer totul... Caută un cuvânt şi mai cuprinzător, dar se mulţumeşte cu un gest ce ar indica ecuatorul camerei şi repetă cu tonul jos, al emoţiilor înalte: TOTUL...

Să-ţi dau un exemplu concret. Sunt prieten cu Vintilă, nu-l ştii? Băiatul tutungiului din colţ. Ei bine, crede-mă, să am un tort cât munţii Himalaya, i-aş da lui Everestul... Dacă, uite, cojile astea de nuci ar fi mingi de fotbal, i-aş spune: „Ia, Vintilă, câte vrei”. Dacă toată zăpada asta din curte ar fi halviţă sau frişca, l-aş chema întâi pe el: „Ia, băiatule, cară cu lopata... Nu te sfii”. Dacă pe Dunăre ar curge nasturi...

Spovedania e brusc curmată de târâitul soneriei. Băiatul iese în vestibul şi se uită cercetător prin ochiul de la uşă. Apoi se întoarce indispus pe vârful picioarelor.

- E Vintilă. Du-te şi spune-i că nu sunt acasă. A venit să-i dau patinele mele...

- Păi, nu i le-ai promis? întreabă nedumerit musafirul.

- Ba da, înalţă plictisit din umeri băiatul, dar aşa... În general. I-am spus ieri, într-o doară, că dacă... Ştiu eu, în sfârşit, da, îmi amintesc precis... că, dacă din tot oţelul din lume s-ar fi făcut o singură pereche de patine, lui i le-aş fi împrumutat în primul rând... Dar nu s-au făcut numai patinele mele din tot oţelul din lume, curmă el brusc discuţia.

-Și nu i le dai?

-Să-și cumpere!Și pe urmă,ce?Doar nu s-au făcut numai patinele mele din tot oțelul din lume,curmă el discuția.

Se aşază pe covoraşul din faţa sobei şi aşteaptă ca scârţâitul paşilor musafirului să se piardă de-a binelea. Apoi sparge o nucă aurită cu vătraiul şi, zvârlind cojile în jarul roşietic, continuă cu seninătate:

- Unde am rămas? A, da, îmi amintesc... Aşadar, dacă pe Dunăre ar curge nasturi, l-aş chema întâi pe el; „Ia, Vintilă, ia câţi poţi, cu năvodul”...

                                                                        Mircea Sântimbreanu, Dărnicie

În fragmentul din povestirea,,Dărnicie”Mircea Sântimbreanu sunt prezentați doi băieți într-o zi de iarnă,într-un  moment  de odihnă,când din inimile lor de copii își descoperă sentimente.Atmosfera este liniștită ca de poveste:focul din sobă iscat de cojile de nuci,piesele de șah uitate,căldura,fulgii de afară.În fața focului din sobă unul dintre băieți își exprimă atât emoţiile,crezul despre prietenie pe care o definește a fi:,,generozitate,dăruire”și nu ,,drămuire”,nu ar chibzui,nu ar judeca față de un prieten,i-ar oferi totul. Mărturisește sincer, teatral că prietenului său,Vintilă i-ar dărui totul și enumeră,exagerat,inspirându-se din povești,hiperbolizând,darurile pentru prietenul său:un tort cât Everestul,mingi de fotbal nenumărate,dulciuri.Dar odată cu apariția acestuia la ușă,se transformă într -un egoist mincinos:îi promisese patinele sale,iar refuzul,cuvintele îi descoperă adevărata față.             Cum se vede, textul transmite mesajul: a spune că ești prieten,nu este același lucru ca și a acționa ca un prieten,totul pentru el se numește ipocrizie.

În opinia mea, mesajul textului este adevărat. Este bine ca între oameni să existe prietenie adevărată, este cel mai mare dar pe care un om îl poate oferi altuia, cei care declară prietenia doar din vorbe, cultivă ipocrizia şi renunţă fără niciun regret la relaţia adevărată de prietenie. 

      În primul rând, lectura fragmentului explică vorbele băiatului care intră într-un rol al ipocritului,prefăcându-se,declară asemenea personajelor din fabule, în atmosfera liniștită de iarnă, minciuni cu atât mai periculoase, cu cât el crede în ele,îi dezvoltă imaginaţia,îi produce plăcerea de a vorbi.Disprețul pe care-l exprimă față de prietenul său,Vintilă, este o manifestare a lipsei de sinceritate.                        

        În al doilea rând,băiatul ipocrit,mincinosul anonim, este de­pen­dent de atenţia celuilalt,la fel anonim, exprimarea este atât de convingătoare,tonul atât de sigur ,explicând că prietenia înseamnă încredere, sinceritate, o legătură de suflet,dar nimic nu e adevărat,nici după ce-și gonește,,prietenul”.Din băiatul exuberant cu vorbe frumoase devine plictisit,nepăsător,apoi redevine vorbăreț cu aceleași argumente despre prietenie.Scriitorul nu le dă nume celor doi băieți care sunt în camera caldă,ci numai celui neprimit,Vintilă,un naiv ce a crezut în promisiunea că va primi patinele.

     În concluzie, cred că mesajul acestui text este educativ, pentru că scriitorul prin monologul,,serios” al celui ce exemplifică prietenia dezvăluie o amară ironie;,,dărnicia” băiatului este falsă,este o minciună.

gen liric--poezia,,O ramură întârziată”de Octavian Goga

Nu ti-a fost dat să vezi vreodata,
Când toamna palida coboara,
Intr-o gradina despoiata,
O ramura intirziata
Ce-a inflorit a doua oara?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Se te intrebi: ce taină, oare,
Ascund ințelepciunii tale
înfriguratele petale,
Ca miine stinse, fără soare?

Si dac-o blinda-nduiosare
Ti-a frint o clipa-n ochi lumina,
Cum stai asa, intrebatoare,
Uitindu-te la biata floare,
Ai inteles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primaverii.
Si-n preajma mortii abatute
A picurat, pe nestiute,
Un strop din cântecu-nvierii...

Opera lirică este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod direct, folosind numeroase procedee artistice -imagini artistice și figuri de stil, modurile de expunere tipice sunt descrierea și monologul liric, sunt prezente mărcile lexico-gramaticale ale eului liric -pronume și verbe la persoana I sau a II-a, singular sau plural, interjecții, verbe la mod imperativ, părțile de vorbire predominante sunt substantivele și adjectivele.

       În primul rând, poezia,,O ramură întârziată” de Octavian Goga este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct. Poetul adresează întrebări ,desigur,fără a aștepta răspuns,astfel îi transmite celei pe care și-o închipuie admirând într-o toamnă târzie-anotimp al declinului vieții,al apusului luminii,când se-ntâmplă un miracol:o ramură ,, a înflorit ”,,a doua oară”,simbol al vieții,al regenerării, într-o grădină pustiită de frig.Ramura este asemenea unui fir al gândului ce înflorește în grădină-lumea în miniatură,hrănindu-se cu speranțe,bucurii,cu energie.

 Melancolia toamnei și muzicalitatea ei tristă e o încredere în revenirea sentimentelor.

 Întrebările o urmăresc pe  cea din depărtări:dacă ,, înfriguratele petale”asemenea  zilelor întunecate ascund ,,taine”,dacă o emoție ușoară trăită în lumina târzie îi va lămuri,,vina”,greșeala de a înflori,de a se bucura.Poetul descoperă și lămurește taina,misterul ramurii înflorite în toamnă,a clipelor luminoase: este cunoaşterea, adevărul şi speranţa, căldura.,viaţa, începutul şi sfârşitul unei  retrăiri, a unei învieri, readucerea la viață a freamătului ,a cântecului în apropierea morții naturii,dar și a sufletului.  Omul are melancolia retrăirilor clipelor când a înflorit,și-a înălțat sufletul spre lumină,spre apropierea de iubire.            

          În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită prezenţa prin întrebările adreste unei ființe absente,lumii și, în final, prin dorința de a da un răspuns sieși și lumii, prin verbe, pronume personale,persoana a2a-,,te,ți”;,,să vezi,să întrebi,stai”.

            În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă nedumeririle: imaginea vizuală a grădinii,a ramurei,a petalelor. Epitetele „palidă,întârziată,înfriguratele,blândă”exprimă un sentiment de nelinişte. Personificarea toamnei ca o ființă ,,palidă”într-o natură pustie și înfrigurată creionează un desen delicat ,trist.şi chiar teamă în faţa frigului. Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală,melancolică a textului, care este organizat în strofe de cinci versuri-cvinarie,

cu măsură egală de 9silabe, rimă împerecheată şi ritm trohaic.

        În concluzie, poezia „O ramură întârziată” este lirică, deoarece prin vocea  unui eu liric, autorul întreabă și răspunde în mod direct gândurilor ce-i străbat sufletul , folosind un limbaj expresiv care impresioneză.

         

gânduri despre grâu...

Grâul este un simbol în tradiția folclorică, dar și în cea religioasă. Bobul de grâu încolțit este simbolul vieții care biruiește moartea. În lumea ortodoxă, este privit drept simbol dumnezeiesc, al creștinilor care îl poartă mereu pe Dumnezeu în suflet. Este un simbol al belșugului, dar și un prevestitor al recoltelor. Este sămânța regeneratoare,simbolizează renașterea vieții,unul din simbolurile vegetale ale lui Iisus Christos, o poate reprezenta pe Fecioara Maria ca fiind mama lui Christos. La dacii noștri simbolistica pentru bogăție era spicul de grâu și pentru evoluție spirituală – strugurele.

      Se  povestește că într-o sâmbătă, a doua zi după Paște, Iisus mergea prin semănături și ucenicii lui smulgeau spice, le frecau cu mâinile și mâncau boabele aurite.Au văzut spicele de grâu înălțându-se spre soare, au urmărit soarele cum își trimite galbenul curat, împletindu-și razele în călătoria sa către Pământ. Privesc pământul,aici boabele de grâu au acum o altă valoare…cea a muncii, străbătuseră de acolo din adânc un drum al cunoaşterii, ştiau că valoarea se datorează răbdării şi înţelegerii …. Pământul ascultă şi se bucură… îi place armonia, gândurile de pace şi tonul sfătos al firelor  de grâu… doar nu le-a îngrijit degeaba…simte împlinirea  tainei ce vine din lumea minunată,ascunzând adevărata putere de viață.

      Adeseori,îmi spun că, dac-aș fi un bob de grâu,aș aștepta cuminte ,devenit spic, să mă coc,răbdând smerit în arșița fierbinte, și... dacă toate s-ar împlini, un dor mi-ar mai rămâne: ca toate boabele de grâu răsărite....să fie doar o pâine.

Tradiţia spune că în dimineaţa de Sfântul Andrei este bine ca românii să pună grâu la încolţit într-un vas.

Titlul,,Cântecul iubirii”de Liviu Rebreanu(fragment)--opinie

,,Barba bătută de brumă a moșneagului tremură o clipă.

Se uită galeș, pe sub gene, la Ileana, pe care lumina trandafirie a flăcărilor o învăluie într-o haină scumpă din povești, apoi cu glas lin, cu ochii închiși, parc-ar citi în carte vremile trecute, începe: “Uite... era fetișcană, ia așa, ca tine. O guriță cât o cireașă coaptă și doi ochi albaștri cum e cerul când e mai limpede. Și cum râdea, cum râdea! Îți fura inima.

A trecut potop de vreme de-atunci, dar îmi aduc aminte de ea, parcă numai ieri aș fi văzut-o. Mai știi? Poate îmi furase și mie inima.

Eram pe-atunci ostaș tânăr și slujeam în Italia, într-un orășel ca o grădiniță de flori... C-atunci așa era lumea. Te prindea la oaste, te ducea prin câte și mai câte țări străine, ș-acolo te ținea cu zecile de ani. Plecai tânăr de-acasă, fără urmă de mustăcioară pe sub nas, și te întorceai bătrân, bărbos și toropit, de abia-abia te mai cunoștea cineva în sat... Așa era lumea, și pace...

Ea, să fi avut atunci vreo șaptesprezece ani, dar era chipeșă ca un flăcău și frumoasă, hei, frumoasă ca floarea spinului la începutul primăverii... Avea un nume hăt ciudat... dar noi o poreclisem Minodora, și Minodora i-am zis cât a umblat printre noi. Ședea într-o cocioabă dărăpănată, în afară de oraș, chiar în preajma lagărului nostru... Fata trebuia să zorească ziuanoaptea ca să câștige de-ale gurii. Alerga și se sfărâma necontenit printre noi, cu un coș plin de plăcinte, de cozonaci, de covrigi și alte bunătăți d-ald-astea. Și noi, oricât de necăjiți eram, cumpăram totdeauna și-i goleam coșul, de ne era foame, de nu ne era, numai s-o vedem veselă...  Căci cum râdea fata aceea, cum râdea!...

Apoi vezi, așa trecea vremea. ”

                                                                 (Liviu Rebreanu,Cântecul iubirii)

În opnia mea, titlul operei “Cântecul iubirii” este o metaforă care sugerează frumuseţea poveştii de iubire trăite în tinereţe şi evocate de către personajul moş Costin. Dragostea celor doi tineri fusese plină de pasiune şi entuziasm, tulburându-le sufletul până în profunzimi nebănuite.

       În primul rând,autorul îl descrie pe bătrân ca o apariție de basm.După ce îşi priveşte ,,galeș”fiica,pe Ileana,în lumina trandafirie ca pe o frumoasă din basme,,într-o haină din povești”. Este un moment plin de magie,glasul devine lin,își închide ochii și trece din realitate în trecutul vieții.Este încă fascinat de chipul fetei de odinioară și o descrie asemănând-o cu fata  lui,dar insistă asupra gurii și a ochilor și mai ales a râsului,,îți fura inima”.Timpul trecut este așa de îndepărtat, încât îl hiperbolizează,,potop”. Bătrânul începe să-i descrie o fetişcană, ca ea, pe care o cunoscuse în tinereţe şi care era îndrăgită de multă lume. Deşi trecuse vreme lungă de atunci, el îşi aminteşte clar de tânără, recunoscând că îi furase şi lui inima.

                       În al doilea rând. Moş Costin îi povestește fiicei sale că în acea vreme el era ostaş în Italia, pentru că pe atunci tinerii din oaste erau trimişi în ţări străine şi stăteau acolo zeci de ani. Mulţi plecaseră de tineri de acasă şi s-au întors după foarte mult timp, fiind greu de recunoscut chiar şi de către cei din satul natal. Aşa era lumea,o constatere tristă.

Uimește siguranța felului cum povestește,retrăiește,rememorează,nu pierde niciun amănunt,își amintește că pe fata din Italia o botezase cu nume românesc,Minodora.Cu milă în suflet o revede alergând,ca să câștige ,,de-ale guri”-impresionează verbul,,se sfărâma”:,,milă,tristețea amintirii,iubire ascunsă,dorință de a o reauzi râzând,repetă lăcrimându-i sufletul:,,cum râdea fata aceea,cum râdea”.Timpul povestirii este prezentul folosit în prima parte a textului, timpul povestit este trecutul, concretizat prin forma de imperfect  al verbelor identificate în ultimele alineate, sugerând rememorarea unor fapte petrecute cândva. Personajul-narator ,moş Costin, se confesează prin naraţiunea la persoana I.

             În concluzie,titlul este un cântec al amintirii,al unei iubirii trăite departe de casă,pe meleaguri străine,unde o fată ca din povești i-a oprit pentru o clipă inima.Povestirea este atăt de simplă,încât pare desprinsă dintr-un film cu lumini și umbre,doar ușoarele întreruperi ,redate prin puncte de suspensie, vocea bătrânului curge domol ca în basmele copilăriei.Cuvintele sunt simple aduse dintr-o inimă ce a fost cândva plină de iubire.

doina,,Nu mă bate,Doamne,rău”

Nu mă bate, Doamne, rău,
Că și io-s copil de-al tău;
Nu mă bate, Doamne, tare,
Că și io-s de-al dumitale.

Cât e omul tinerel
Se ține doru de el;
Dacă omu bătrânește,
Doru se călătorește.
Ferice, codrule, de tine,
Că nu-mbătrânești ca mine.
Toamna tu îngălbenești,
Primăvara înfrunzești.
Omu dacă bătrânește,
Altu-n veci nu-ntinerește.
Pare-mi rău și mult mi-i jele
De tinerețele mele.
De-aia cânt și îmi petrec,
Că văd că zilele trec.

 Doina populară este o creație vocală sau instrumentală în care sunt exprimate sentimente intense de dragoste, de dor, de înstrăinare, de revoltă. 

Textul poetic al doinei este strâns legat de o melodie adecvată, caracterizată prin tempo larg, tărăgănat.

Aceasta este o doină de dor și jale, pentru că îndeplineşte toate condițiile acestei specii,aparține genului liric, deoarece autorul anonim exprimă sentimentele de dor, în mod direct, prin intermediul imaginilor artistice, figurilor de stil și eului liric.

Titlul este primul vers al poeziei:o rugăminte-imperativă a omului către Dumnezeu prin intermediul discursului liric a unor sentimente puternice legate de principalele aspecte ale vieţii.

          În primul rând, autorul ei este un poet anonim, care-şi exprimă în mod direct cele mai puternice sentimente de dor, meditând la soarta omului,la trecerea timpului.,a tinereții.

Doina  este realizată sub forma unui monolog, rostit de un om,într-un moment de sinceritate, i se adresează printr-o rugăminte- monolog lui Dumnezeu.Repetarea rugăminții accentuează intensitatea trăirii,,nu mă bate”,este strigătul ,,copilului,fiului” ce nu se dorește năpăstuit,nefericit,îndepărtat de Dumnezeu,privit cu respect ca un părinte.

    De-a-lungul existenței sale,omul este încercat de ,,dor”- sentiment profund şi răvăşitor ce strânge în el: jalea, neîmplinirea, înrobește ființa, dorul se împleteşte cu destinul.Neliniștea,,omului tinerel”ca o trăire cu pasiune a vieții, cu dorurile ei este opusă ,,bătrânirii”,nostalgiei,plecării sentimentelor de înălțare,de frământări,de dorințe.Gândul și-l îndreaptă spre codru- locul fericirii absolute, paradisul terestru, simbol al eternităţii,sub ocrotirea căruia omul ar dori să se sustragă destinului.Codrul are atributele veşniciei, are putinţa de a trece peste anotimpuri înflorind și îngălbenind.Omul regretă tinerețea ,trecerea zilelor și trăiește prezentul cu bucurie:,,cânt”...,,petrec”.

           În al doilea rând,subiectivitatea lirismului se se remarcă sub forma unor mărci ale afectivității:vocativele:,,Doamne,codrule”;verbe,pronume pers.a2a  ca mărci ale adresării directe;verbe,pronume pers.I prin care-și destăinuie puterea de a trăi în prezent.Expresivitatea exprimării omului ce se  roagă pentru a-și păstra tinerețea este realizată prin figuri de stil:termeni din câmpul lexical al naturii:,,codrul,toamna,primăvara”,lipsa epitetelor, repetițiile accentuează trăirea omului copleșit.Prozodia –rima împerecheată,măsura de 8silabe,ritmul trohaic conferă o muzicalitate deosebită poeziei, accentuează impresia de armonie. Oralitatea este dată de exprimarea populară, a exclamaţiilor în invocare. Autorul anonim îşi exprimă simplu şi direct dorințele.Limbajul folosit este limbajul popular în varianta lui solemnă se caracterizează prin simplitate și armonie.  Structura poeziei oglindeşte această simplitate

          În concluzie, datorită subiectivității textului și limbajului artistic, se poate afirma că poezia este o doină populară.

compunere--O întâmplare petrecută în timpul vizitei la Muzeul Satului

 
 

În vacanța de vară,bunicii ,veniți în vizită în București,au dorit să viziteze Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”,pe scurt Muzeul Satului, una dintre cele mai mari atracții turistice.Bineînțeles că i-am însoțit,auzisem de acest muzeu,dar eu,sportiv,nu am mers niciodată acolo.Am ajuns la poarta muzeului și am intrat împeună cu un ansamblu de dansuri,băieți și fete îmbrăcați în costume naționale din zona Maramureșului,urmați de un taraf ce interpreta melodii populare.Dintr-odată m-am simțit ca-ntr-un alt timp,parcă deschisesem poarta fermecată din basme. Eram într-o așezare, un sat înconjurat de verdeață și lacuri cu gospodării, cu ustensilele tradiționale, o moară de apă, una de vânt, o presă de ulei, nu știam unde să mă uit.Am alergat spre moara de apă,case mai văzuse.Pe o ușă din lemn a ieșit un bătrânel cu barbă albă,iar pe cap purta o căciulă veche,neagră, mi-a zâmbit și mâna lui noduroasă mi-a arătat stâlpii vechi,groși.M-a condus în interior și am auzit scrâșnetul pietrelor de moară, pâlnia mare, de lemn, în care se pune grâul ce curge prin partea îngustă a acesteia, ajungând între cele două pietre mari, care îl macină lent. Făina rezultată curge într-o cuvă din lemn, căptușită pe interior cu metal, iar de aici este luată și pusă în saci.Am urcat în podul,cu o ferestruică de unde am privit întregul sat.Totul era ca-ntr-o poveste,iar bătrânelul semăna cu un dac de pe columnă.L-am lăsat în urmă,voiam să văd roata cu palete așezată în calea curentului de apă. La plecare i-am mulțumit,iar el mi-a pus în palmă câteva boabe de grâu,ca să le semăn de sf.Andrei.                     

Am vizitat cea mai veche casă construită în secolul al XVII-lea.
Ne-am odihnit pe prispa unei case,un fel de terasă susținută de stâlpi,am admirat mobilierul caselor, uneltele, obiectele din lut, icoanele, carpetele și costumele folclorice, toate ilustrând dragostea de frumos a țăranului român dorința lui de a oferi tuturor obiectelor casnice și nu numai o expresivitate artistică,i-am aplaudat pe dansatori și cântăreți.Înainte de a pleca,un ghid ne-a oferit câteva pliante ca amintire,am recunoscut moara de apă și,mândru,i-am povestit că am vizitat-o,iar el m-a privit nedumerit,spunându-mi că e imposibil,pentru că e în renovare.Ciudat,dar bătrânelul?dar vorbele lui?am desfăcut palma și am văzut boabele de grâu....cine mi le pusese în palmă???????sau a fost.......

argumentare gen liric-poezia,,Desen” de A.E.Baconsky

Imi place sa privesc afara.
- Cand au cazut aceste frunze?
Si arborii se scuturara,
Si-n viziuni adanci, ascunse.

Stau vulpi roscate. Stoluri, salbe,
Peste padure nori de ceata,
Ca niste zburatoare albe
Plutind de varfuri se agata.

Negru pamantul se arata ;
Pe campuri vantul iar adoarme.
O ciuta cade fulgerata
De trasnetele unei arme.

Si linistea cu-aripi usoare,
Prin mii de pori respira-n toamna.
Doar plopii mistuiti in zare
Spre departare ma indeamna.

GENUL LIRIC -Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

   „Desen” este un text liric, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.Titlul este un substantiv care dezvăluie starea emoțională prin arte de a zugrăvi prin cuvinte un tablou al toamnei.

       În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct. Contemplând un peisaj de toamnă, poetul mărturisește plăcerea  de a privi,,afară”-în natură, dincolo de limitele unui  spaţiu,iar uimirea a ceea ce vede o exprimă printr-o întrebare:nu-și poate explica timpul căderii frunzelor,al dezgolirii arborilor,al locurilor tainice unde,,stau vulpile roșcate”.Gândurile au neliniștea celui ce privește aceste semne.Tabloul devine vizual și privirea se înalță,,peste păduri” urmărind șirul stolurilor,alburiul norilor fantomatici prinși ca un păienjeniș de vârfurile copacilor goi.Peisajul terestru,,negru”,trist,lipsit de speranță,ascunde somnul vântului,lăsând să se audă o armă aducătoare a moarții căprioarei,simbol al inocenței,frumuseții,vieții.Starea de calm este adusă de aripile toamnei zburătoare printr-un mesaj secret din alte lumi, prin foșnetul plopilor,,în zare”-fundalul suferinței,al neliniștii omului în fața marilor taine ale vieții.Tristețea naturii îl copleşeşte pe poet ,dorindu-și alfel de locuri.

            În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric exprimat prin prezența pronumelor-persoana I,,îmi,mă”,a verbelor :,,privesc,”prin interogația  din prima strofă.

            În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit prin intermediul căruia poetul îşi exprimă emoţiile,privind semnele toamnei pe care le enumeră. Imaginile vizual-auditive ale toamnei sunt completate de epitete: „adânci, ascunse,negru” care transmit un sentiment de nelinişte şi chiar de teamă,iar,,roșcate,albe,ușoare”aduc nota delicată a anotimpului.Comparaţia norilor cu „zburătoare albe”aduc o notă de mister tabloului,personificarea norilor,a vântului,a liniștii, imaginile metaforice creează un tablou de natură așezat la limita dintre real și ireal, proiectand în exterior universul sufletesc. 

 Confesiunea lirică sugerează stările ciudate prin care trece, senzația de înstrăinare. Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură de 8–9silabe, rimă încrucișată şi ritm iambic,melancolic..

   În concluzie, textul „Desen” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct emoţii şi gânduri legate de toamnă, folosind un limbaj expresiv ,desenând toamna. 

argumentare gen epic--fragment,,Monastirea Argeșului”

„Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănastire
Şi de pomenire.
Deci voi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Curând vă siliţi
Lucrul de-l porniţi,
Ca să-mi ridicaţi,
Aici să-mi duraţi
Mănastire naltă
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!”

Meşterii grăbeau,
Sforile-ntindeau,
Locul măsurau,
Şanţuri largi săpau,
Şi mereu lucrau,
Zidul ridicau,
Dar orice lucra
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucrau în zadar!
Domnul se mira
Ş-apoi îi mustra,
Ş-apoi se-ncrunta
Şi-i ameninţa
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meşterii cei mari,
Calfe şi zidari,
Tremurau lucrând,
Lucrau tremurând
Zi lungă de vară
Ziua pân-în seară,
Iar Manole sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Şi un vis visa,
Apoi se scula
Ş-astfel cuvânta:
„Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari!
Ştiţi ce am visat
De când m-am culcat?
O şoapta de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soţioară,
Cea-ntâi surioară
Care s-a ivi
Mâini în zori de zi
Aducând bucate
La soţ ori la frate. 

  ,,Monastirea Argesului" este o baladă populară si aparține genului epic, în care se îmbină armonios elemente lirice, epice și dramatice. În structura baladei se disting două planuri, unul epic în cadrul căruia autorul anonim narează faptele și construiește personajele reale sau fabuloase și celălalt lirico-dramatic, ce se definește prin gândurile, sentimentele și prin atitudinea meșterului-creator de frumos.

În primul rând, autorul anonim își exprimă indirect sentimentele si gândurile prin intermediul acțiunii si al personajelor.Domnul le cere celor zece ,,meșteri mari" să construiască ,,monastire-naltă / Cum n-a mai fost alta" și le promite că-i va răsplăti cu averi si cu nume de boieri,dar și amenințându-i că, în caz de nereușită, îi va ,,zidi de vii / chiar în temelii!". Aceasta primă secvență este dominată de epic și de dialog și câteva figuri de stil: epitet: ,,monastire-naltă",iar repetițiile contribuie la muzicalitatea versurilor.  Meșterii muncesc cu entuziasm, dar ceea ce construiau ziua  se surpa noaptea. Zădărnicia muncii lor este exprimată printr-o enumerație și o repetiție: ,,A doua zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar, / Lucra în zadar!". Domnul reacționează violent și-i amenință pe meșteri cu moartea -îi va zidi în temelii. Verbele  la timpul  imperfect ilustrează  tensiunea momentului: ,,se mira", ii mustra",se-ncrunta", amenința”. ,,Meșterii cei mari" nu mai lucrau cu pasiune, ci din teamă: tremurau,, lucrând”. Manole se detașează de ceilalți meșteri, el înțelege zadarnicia lucrului și că este ales al divinității, este artistul înzestrat cu har. Visul este unica modalitate de comunicare a omului cu forța divină,care îi dezvăluie taina izbânzii: zidurile vor rezista dacă ,,Cea-ntâi soțioară / Cea-ntâi sorioară" va fi zidită de vie.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje.:Domnul  în antiteză cu Manole, este arogant și egoist, autorul anonim caracterizandu-l indirect prin faptele lui, este orgolios și autoritar, crud și violent, el îi amenință cu moartea pe meșteri, dacă aceștia nu vor reuși să clădească mănăstirea atât de frumoasă precum și-o dorește el. Manole este meșterul cel mai priceput, singurul capabil de  a zidi ceva măreț.
           De la început este caracterizat direct de către autorul anonim, prin detașarea de ceilalți meșteri,este inteligent și stăpânit de patima creației, suferă cumplit atunci când zidurile se prăbușesc.

 Ales de destin să-și împlinească menirea de a construi un lăcaș unic prin frumusețe și trainic, Manole comunică  prin vis  cu Dumnezeu..

  În al treilea rând, textul este epic, deoarece are un narator- popular, este vocea care povesteşte la persoana a III-a. Narațiunea evidențiază calitățile morale ale personajelor, lucrul zadarnic al meșterilor,iar dialogul evidențiază stările sufletești și gândurile personajelor, precum si relatiile dintre ele.

  În concluzie, pentru că are acţiune, personaje şi narator, versurile fac parte dintr-o operă epică.

 

caracterizarea personajului din fragmentul,,Viața ca o pradă”

,, Profesorul nostru de istorie de la Cristur-Odorhei, unde fusesem transferat în urma desfiinţării şcolii normale din Abrud, era un om mic de statură, chiar foarte mic, la limita dintre un pitic şi un om normal, cu toate acestea nu se întâmplă nimic rău între el şi noi, reuşi să ne impună respect fără să fie silit să ne determine să ne fie frică de puterea pe care o avea, ca orice profesor, de a ne da note pedepsitoare sau subiecte grele la teze. Pentru un om pândit de complexul staturii sale, desigur că asta era o victorie pe care o apreciam doar cu instinctul, ţinând la el în mod nejustiiicat, deşi în privinţa notelor era la fel de sever ca orice profesor care nu doreşte să aibă în clasa lui corigenţi. Nici măcar nu-mi amintesc să-mi fi dat seama că până la ora aceea ar fi ştiut atâta istorie încât să ne facă la orele lui să-l ascultăm cu răsuflarea tăiată. Şi într-o zi intră în clasă un necunoscut însoţit de directorul şcolii, un domn ale cărui picioare păreau mai înalte decât profesorul nostru întreg. Directorul s-a retras şi acest necunoscut s-a urcat la catedră şi a început să urmărească tăcut desfăşurarea orei. Era, desigur, un inspector. Micul nostru profesor începu să se plimbe liniştit printre bănci, deşi de obicei se ferea, fruntea lui abia se zărea dintre noi. Cu un glas al cărui timbru mă atinse ca o surpriză niciodată trăită de mine, îmi rosti, în tăcerea care se lăsase, numele. Glasul său era aproape frăţesc, părea să-mi spună: "Uite, tot ce gândeşti şi simţi tu, eu ştiu de mult, dar te-am lăsat şi nu ţi-am dat note mari fiindcă mi-am dat seama că dacă te turbur poate că nu vei mai iubi atât de mult istoria, care e secretul lecturilor tale, dar acum am nevoie de tine şi trebuie să-mi spui ce ştii"

                                                            (Marin Preda, Viața ca o pradă)

    Fragmentul din romanul,, Viața ca o pradă”este o scriere memoralistică(memoriile sunt scrieri care înregistrează o experiență proprie, acțiunile trăite de autorul însuși,scriitorul îmbină plăcerea de a povesti cu cea de a-și aminti faptele relatate)și descrie reflecțiile autorului-narator care-și amintește un capitol din viața de elev-o oră de istorie.

  Profesorul de istorie al cărui nume nu este dezvăluit,dar amintit cu simpatie și nostalgie prin adjectivul posesiv,,nostru” – arată o relaţie de apropiere față de omul care era simțit alături de clasă. În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.

   Caracterizarea directă este făcută direct de autorul-narator cu ochii elevului de odinioară,zâmbind îl revede situându-l între,,un pitic și un om normal”,naratorul detaliază aspectul fizic. Îl privește și peste ani cu seninătate,nu i-a fost impusă,,frica”notelor sau a subiectelor dificile,,la teze”.Impresionant  este momentul de afecțiune discretă,chiar dacă notele reflectau severitatea profesorului.Peste ani îl înțelege pe profesorul său,fără a-și   aminti multe despre ,,atâta istorie”știută sau nu prea.O singură amintire îi revine în memorie:vizita unui ,,necunoscut”(am mai citit o întâmplare asemănătoare în povestirea,,Domnul Trandafir”).În antiteză apare o ușoară descriere a străinului,un om înalt,probabil,,un inspector”.Netulburat,calm ,fără a fi surprins,plin de hotărâre, profesorul se comportă normal și cu un,,timbru”neobișnuit,surprinzător,dar afectuos îi rostește numele elevului-narator.Acesta improvizează,închipuindu-și cuvintele spuse de ,,micul nostru profesor”,de parcă acesta pătrunsese în gândurile sale ca un magician,știindu-i plăcerea de a citi lecturi istorice,îi aude rugămintea sufletului de a spune ce știe.Sufletele lor sunt pe aceeași undă.

  Caracterizarea indirectă a personajului reiese din comportamentul şi relaţia cu elevii :se comportă impunând respect,deși se observă că este nefericit din pricina,,staturii”sale,sever,este totuși plăcut. Pe parcursul narațiunii naratorul se confesează prin scrierea la persoana I,,noi,ne”și adjectivul ,,nostru”,pentru a arăta afecțiune și nostalgie pentru anii ce au trecut,devenind propriul sau personaj,identificându-se cu naratorul și cu personajul principal. Perspectiva naratorului este subiectivă,naratorul ilustrează figura profesorului prin tehnica evocării cu recunoștință,respect, admirație.,astfel  autorul-narator trăiește o aventură a conștiinței. Scrie din amintire, retrăindu-și, recreându-și copilăria și adolescența.

.

gen dramatic-fragment,,Profesorul de franceză”

Dora: E a treia... bine ca mai avem anul ăsta şi scăpăm.

Carmen: Care an? Mai avem o lună şi jumătate. O lună, tu!

Dora: Şi bacul, crezi că-l luăm, tu?

Carmen: Dac-om învăţa tot ca astăzi, îl luăm sigur... peste 2-3 ani.

Dora: Da’ cum să-nveţi, tu, într-o zi ca asta? Duminică! Mai! Soare!Cofetăriile sunt pline. Au început să facă şi îngheţată. Cafe-glace, tu! Mai binefumez o ţigară, că mă doare capul.

Carmen: Păi de fumat te doare!

Dora: Nu! Mă doare că e duminică. Că e primăvară şi că trebuie să stau închisă în casă şi să tocesc. Hai să începem de mâine, că tot e luni!

Carmen: Nu se poate. Ne-am jurat că de azi începem să învăţăm pentru bac!Cu ce începem?

 Dora: Cu istoria.

Carmen: Citeşti tu, sau citesc eu?

Dora: Citeşte tu.

Carmen: Dar să nu caşti! Mai bine să citim câte două pagini fiecare. Două eu,două tu.

Dora: Bun! Şi căscăm cu rândul.

Carmen: Ştefan cel Mare: 1457-1504.

Dora: Oooofff! De ce o fi domnit şi ăsta atâtea pagini?(se aude o bătaie la uşă)

Dora: Intră!

   Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice. Fragmentul de mai sus aparține unei opere dramatice:,,Profesorul de franceză de Tudor Mușatescu.

                  În primul rând, dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Cele două personaje desemnate prin substantivele proprii,numele a două fete:Dora și Carmen, vor susține examenul de bacalaureat.Fetele schimbă replici într-un ritm foarte viu, alert.Niciuna nu are dorința de a învăța,chiar glumesc că în ritmul lor vor lua examenul peste doi-trei ani.Atmosfera primăverii,a lunii  mai cu soare,cu atracțiile plimbărilor,a înghețatei răcoritoare le îndeamnă să amâne pregătirea examenului.Înțeleg totuși că jurământul de a învăța trebuie respectat și încep cu istoria,vor citi pe rând,glumesc că tot pe rând vor căsca plictisite și obosite de citit. Discuția este destinsă și,în momentul când citesc anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare,Dora este uimită de anii mulți de domnie,dar,se pare că bătaia în ușă le va salva din greutatea învățatului.

             În al doilea rând,observ interesul autorului pentru construcția personajelor:Dora și Carmen sunt adolescente,au terminat liceul și se pregătesc pentru examenul de bacalaureat,încep să învețe la istorie.Amândouă n-au niciun impuls pentru a învăța.Dora este nehotărâtă,plictisită,este atrasă de vremea lunii mai,s-ar dori într-o cofetărie în duminica,ziua odihnei,ar prefera o țigară,iar anii mulți ai domniei lui Ștefan cel Mare o îngrozesc.Carmen este mai realistă,știe că timpul până la examen este scurt ,glumește spunând că vor lua examenul ,,peste2-3ani”,dacă nu vor învăța.Îi reamintește Dorei că au jurat ,,că de azi”încep a învăța și chiar începe să citească la istorie .Salvarea amândurora vine de la o bătaie în ușă.Autorul le ascultă cu simpatie și înțelegere pe cele două fete,de aceea le lasă ca prin dialog să-și arate,, interesul” pentru viitorul examen.  Remarcăm absența indicațiilor de regie-una singură - cadrul se constituie din replicile personajelor care curg într-un ritm normal, replicile sunt scurte,lăsând să descoperim două personaje simpatice.

                           În concluzie, datorită argumentelor evidențiate mai sus, se poate afirma că textul citat aparține unei opere dramatice.

descrierea literară

,, Aşa liniştită şi blândă s-arăta marea, când am plecat din Sulina! Şi cât ne-a prins în larg a şi început a se posomorî şi, din ce în ce mai cu mânie, a-şi ridica oştirile-i de valuri înaintea noastră. Soarele a asfinţit. Pământul nu se mai vede. Un întuneric greu, ameninţător, se lasă din cerul înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca nişte matahale vii şi se izbesc de coastele vaporului, care, gâfâind greoi, se luptă cu nămeţii de apă şi-şi taie cale dreaptă pe marea învolburată. Şuieră în vânt frânghiile întinse de catarguri. Legănarea neregulată a vasului mă ameţeşte. O căldură năbuşitoare îmi învăluie capul. Culcat pe spate, în aerul greu al cabinei, îmi încopcesc mâinile sub ceafă, închid ochii şi încerc să cuget; dar vijelia de afară pare că împrăştie şi gândurile mele. E o larmă, un zgomot înfiorător de scaune răsturnate, de uşi trântite. Aud paşi repezi pe punte, strigăte nedesluşite. Cu un vâjâit năprasnic se înalţă valurile, aruncându-se pe podelele vaporului, şi în hârtoapele ce se deschid, vasul scăpătând se pleacă într-o parte, păreţii trosnesc strânşi între mişcătoarele dealuri de apă. O amăgire a simţurilor zăpăcite de spaimă: mi se pare că în loc să înaintăm, ne lăsăm în jos, ne scufundăm încet în adâncul mării. Mă uit la uşă pe-acolo are să năvălească apa, pe acolo are să vie moartea. O aştept. Învălmăşit şi răpede, ca la lumina unui fulger, îmi apar icoane din copilărie, stoluri de amintiri vechi, nechemate, tresar deodată în scăpărarea unei clipe. Cuvinte şi lucruri, şi întâmplări la care nu m-am mai gândit de mult, vin acum stârnite din depărtările vieţii, aduse valvârtej ca de suflarea unei vijelii. Măsor cu gândul întinderea mării; peste talazurile-i furioase văd vasul nostru o jucărie, o coajă de nucă pe care iscusinţa omului o cumpăneşte ş- o poartă totuşi pe mări, înfruntând mânia furtunilor. În luptele-i de veacuri cu atâtea primejdii şi greutăţi ce-i stau în cale, omul îmi apare ca acel voinic năzdrăvan din poveşti, pe care nimic nu-l înspăimântă. Cine poate prevedea până unde-şi va întinde într-o zi hotarele puterilor lui cuceritorul acesta îndrăzneţ şi neobosit! În albul zorilor ies pe punte. Furtuna s-a potolit. Marea e liniştită ostenită parcă de atâta frământare în deşert. Un oraş frumos străluceşte înaintea noastră: Constanţa, farul României, aprins la porţile răsăritului, în pragul apelor nestăpânite. O, pământ binecuvântat!...

                                                 (Alexandru Vlahuță—România pitorească-cap.Constanța)

Descrierea literară este un text literar în care sunt prezentate obiecte, peisaje, chipuri umane cu trăsăturile lor, într-un mod care impresionează şi trezeşte sentimente. Se creează imagini artistice -vizuale, auditive, olfactive,motorii, prin folosirea unor procedee de expresivitate artistică. Din punct de vedere morfologic predomină construcţiile substantiv-adjectiv.

Fragmentul face parte din volumul,,România pitorească” -începutul capitolului,,Constanța” şi este o descriere literară, pentru că întruneşte toate caracteristicile unui astfel de text. 

   În primul rând,autorul descrie marea ,,liniștită și blândă”,un tablou plăcut vederii,ce degajă pace,o priveliște panoramică încremenită.Prin contrast este simțită și descrisă vijelia adusă de întuneric.Autorul asistă la furtuna care capătă dimensiuni gigantice,are impresia că asistă la un spectacol impresionant a forțelor naturii,ritmul zbuciumat al talazurilor și revărsarea apei,asemenea potopului biblic.Totul apare hiperbolizat.Avalanșa de imagini vizuale și auditive îl trimit cu gândul la trecut în așteptarea sfârșitului vieții.În zori,moment al începutului,al poruncii divine,peisajul este liniștit plin de lumină,este emoția în fața schimbărilor.  

    În al doilea rând, textul este o descriere după predominanţa figurilor de stil,calmul este sugerat de epitete:,,liniștită și blândă”,apoi spectacolul devine impresionant prin mișcarea forțelor naturii:epitete înfiorătoare:,,greu,amenințător,negre,zăpăcite,furioase”;comparațiile accentuează zbuciumul,groaza:,,ca niște matahale”,hiperbolele îl transpun pe călător din amintirile copilăriei în prezent,așteptându-și sfârșitul:,,nămeții de apă”.Atmosfera din jur ia forme fantastice ca în povești,îi năvălesc ca într-un film,,icoane din copilărie”,vasul  devine ,,o jucărie,o coajă de nucă”.Monologul liric este cugetarea despre soarta omului asemenea unui ,,voinic din povești”ce înfruntă zmeii,uraganele vieții. Imagini vizuale, auditive surprind mișcarea forțelor naturii ,iar verbele la timpul prezent întrețin impresia de mișcare continuă,cu ecouri înfricoșătoare.

  În al treilea rând, textul este o descriere literară prin scopul propus: toată desfăşurarea de forţe artistice: imagini, figuri de stil urmăreşte a impresiona  prin crearea unui cadru natural într-o noapte furtunoasă în mijlocul mării. Exclamația,,o,pământ binecuvântat!”exprimă speranța,bucuria călătoruluide a redeveni pământen,tărâm al vieții,al nașterii,al creșterii,al morții.

În concluzie, acest fragment este o descriere literară ,pentru că sunt prezentate elementele naturii şi trăsăturile lor caracteristice, folosindu-se un limbaj expresiv, capabil de a crea imagini vizuale, auditive - care să trezească emoţii.

                                         

argumentare basm-fragment-

,,A fost odată un împărat şi o împărăteasă; ei nu făceau copii; umblase pe la toţi vracii şi vrăjitorii, pe la toate babele şi cititori de stele, şi toţi rămaseră de ruşine, căci n-avură ce le face. În cele din urmă se puseră pe posturi, pe rugăciuni şi milostenii; când, într-o noapte, Dumnezeu văzând râvna lor, se arătă împărătesei în vis şi-i zise:

– Rugăciunea voastră am auzit-o şi vei face un copil cum nu se va mai afla pe faţa pământului. Mâine să se ducă împăratul, bărbatul tău, cu undiţa la gârlă, şi peştele ce va prinde să-l găteşti cu mâna ta şi să-l mâncaţi.

– Împărate! scoală c-a sosit alba în sat.

– Dar asta, răspunse împăratul, ce ai astăzi să mă scoli aşa de noapte; nu care cumva vrăjmaşii au călcat hotarele împărăţiei mele?

– Din mila lui Dumnezeu, de nici unele ca astea n-am auzit; dară am visat iaca ce...

Şi-i spuse visul.

Împăratul cum auzi, sări din aşternut, se îmbrăcă, luă undiţa şi se duse la pârâu gâfâind. Aruncă undiţa şi nu trecu mult, şi văzu pluta undiţii mişcându-se. Trase undiţa: când, ce să vezi? un peşte mare, cu totul şi cu totul din aur. Doară că nu-i căzu leşin de bucurie. Darămite când îl văzu împărăteasa?

Găti împărăteasa singură cu mâna ei peştele şi mâncară. Ea îndată se simţi însărcinată.

Roaba care ridică masa văzu pe talerul împărătesei un os de peşte şi o bătu gândurile să sugă acel os, ca să ştie şi ea gustul bucatelor gătite de împărăteasa.

Cum supse osul, se simţi şi ea însărcinată.

După nouă luni născu împărăteasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraş. Peste noapte născu şi roaba un copil, aidoma cu al împărătesei, încât nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul împărătesei era şi al roabei. Semănau, cum se zice, ca două picături de apă.”

                                   Luceafărul de ziuă și luceafărul de noapte,cules de Petre Ispirescu)

Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice: împăraţi, Feţi-frumoşi, zmei stă sub semnul supranaturalului. Basmul are formule specifice, de început, de mijloc şi de final.
   Fragmentul de mai sus aparţine unui basm, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia.Titlul conține substantivul,,luceafărul”-steaua,mesagerul solar,intermediar între astrul zilei și oameni,cel de seară vestește întunericul,dar este și steaua magilor.
 În primul rând este un text epic: are acţiune, personaje, narator. În ceea ce priveşte acţiunea, în fragment identific ca moment al subiectului--expoziţiunea şi o parte din intrigă.  Naratorul povesteşte întâmplările la persoana a III-a și prezintă soarta nemiloasă a unui împărat şi a împărătesei sale,nefericiți,că nu puteau aduce pe lume un prunc, deşi fuseseră pe la vraci, vrăjitoare, babe sau cititori în stele, fără niciun rezultat; ultima cale rămăsese cea divină, aşa că după rugăciuni şi post, Dumnezeu i-a apărut împărătesei în vis, sfătuind-o ca împăratul să meargă la pescuit-moment de recuperare a dorinței de a fi părinte, iar peştele ce-l va prinde să fie gătit de mâna femeii şi apoi mâncat de cei doi-peștele este simbolul tainic trimis de Dumnezeu,este lumina și întunericul,norocul așteptat.Peștele prins este ireal,,cu totul și cu totul din aur”.Împărăteasa îndeplinește cerințele visului și minunea se produce.Dar intervine neprevăzutul:Roaba ,care a făcut curat după familia regală, a gustat un os de peşte rămas-o sămânță a vieții- și s-a întâmplat aceeași minune. După nouă luni, sorocul naşterii a sosit pentru cele două femei: împărăteasa a născut ziua, în timp ce roaba a născut noaptea. Cei doi copii semănau,, ca două picături de apă”,veneau din aceeași ființă a apelor.
 În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată are caracteristici reale,dar și supranaturale. Deși dorința de a avea copii este normală,iar încercările sunt  felurite,credința în forța divină aduce împlinirea .Peștele este hrană și noroc, întâmplarea ciudată de a auzi vocea divină înseamnă credință,speranță,iar curiozitatea roabei va aduce o nouă viață. Personajele sunt specifice basmului: împăratul,împărăteasa,roaba, Dumnezeu este prezent ca fiind Creatorul și călăuzitorul. Narațiunea este modul principal de expunere .Dialogând,personajele au posibilitatea să se exprime, în felul acesta acțiunea devine mai alertă. Basmul are elemente de oralitate: vorbirea directă se îmbină cea indirectă, se folosesc verbe la perfectul simplu, inversiuni, repetiții, cuvinte și expresii populare.
  Un al treilea element caracteristic basmului este formula iniţială, introductivă de la început :,,A fost odată ca niciodată"- proiectează acțiunea într-un spațiu nelimitat și într-un timp nedeterminat.
  În concluzie, caracterul epic, universul supranatural şi formula iniţială sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm,autorul își exprimă în mod indirect viziunea despre viață prin intermediul acțiunii și al personajelor.

 
 

caracterizarea unui personaj dintr-un fragment(Ghiță-Moara cu noroc)

,,Si cum turmele plecau una cate una, Ghita intreba mereu cate mai sunt, si pe cat numarul turmelor ramase in urma scadea, pe atat el prindea pofta de a-si opri cei cinci grasuni.

 — A zis Lica sa-mi opresc cinci grasuni, ii zise in cele din urma unuia dintre porcari.

— Noi nu stim nimic, raspunse acesta.

— Apoi, adause altul cam in gluma, noi platim inainte, ori nu platim deloc.

 Peste putin sosi si Lica, ceru un pahar de vin, isi intreba de turme, apoi zise "noroc bun!" si pleca mai departe fara sa fi descalecat macar. Ghita ramase cuprins de gandurile omului pagubas. El era om cu minte si intelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea sa stea nimeni fara voia lui Lica: afara de arandas si afara de stapanire mai era si dansul care stapanea drumurile, si in zadar te intelegi cu arandasul, in zadar te pui bine cu stapanirea, caci, pentru ca sa poti sta la Moara cu noroc, mai trebuie sa te faci si om al lui Lica. Iar Ghita voia cu tot dinadinsul sa ramaie la Moara cu noroc, pentru ca-i mergea bine. "Trei ani, numai trei ani sa pot sta aici, isi zicea el, sa ma pun in picioare, incat sa pot sa lucrez cu zece calfe si sa le dau altora de carpit." Dar acesti trei ani atarnau de Lica. Daca se punea bine cu dansul, putea sa-i mearga de minune, caci oamenii ca Lica sunt darnici. E numai vorba ce va fi cerand Lica pentru ceea ce da. Ghita intaia oara in viata lui ar fi voit sa n-aiba nevasta si copii, pentru ca sa poata zice: "Prea putin imi pasă!" Se gandea la castigul pe care l-ar putea face in tovarasie cu Lica, vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii: de dragul acestui castig ar fi fost gata sa-si puna pe un an, doi capul in primejdie. Avea insa nevasta si copii si nu putea sa faca ce-i placea. "Sa vedem! isi zise el in cele din urma, voind sa-si alunge gandurile rele. Deocamdata, e mai bine ca el sa-mi fie dator mie."                                                                                      (Ioan Slavici-Moara cu noroc)

                        

În construcția personajului prezentat în fragment, autorul recurge la procedeul caracterizării directe (realizată de narator și de personajul însuși), dar, mai ales, la procedeul caracterizării indirecte (prin comportament, limbaj,prin relația cu celelalte personaje). Personajul poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe și nu poate fi decât antieroul învins de balaur, de forțele malefice (caracterizare indirectă, prin onomastică).

Personajul Ghiță este nedumerit de atitudinea ,,unuia dintre porcari”care îl ironizează,neonorând promisiunea făcută de ,,a-și opri cinci grăsuni”, devine conștient că va fi în pagubă,când Lică,personaj trecător, este indiferent,simte că acesta se poartă ca un stăpân.Autorul îl urmărește pe Ghiță,pătrunzându-i în gânduri. Monologul interior ilustrează frământările personajului (autocaracterizare):acesta înțelege că Lică este un om puternic,căruia nu i se poate opune.,dar care-l poate ajuta ,pentru a se îmbogăți.Prin intermediul monologului interior sunt  redate gândurile şi frământările personajului.  Cu toate că îşi dă  seama  că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage  ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui,  mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice  sunt  enorme: „se gândea la câștigul pe care l-ar pute face în tovărășia lui Lică”. La un moment dat, Ghiţă  ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii.

      Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul  interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Atitudinea lui Ghiță scoate la iveală incertitudinea și nesiguranța care-l domină, teama și suspiciunea. Conflictul interior este din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit și ispita îmbogățirii,are un moment de iluzie optică:,,vedea banii gramadă înaintea sa și i se împăingenau parcă ochii”,moment în care trece în moartea spirituală,ca-n basme. 

  Convingerea autorului este că goana după bani zdruncină tihna și amărăște viața omului, generează numeroase rele.

    El va deveni victimă a lui Lică numai pentru că acesta îi descoperă slăbiciunea de a „ţine la bani”. De dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi,viața în primejdie,, întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată zice: „Prea puţin îmi pasă!”. Repetă insisistent =,,trei ani”-timp care i-ar fi schimbat viața.                                                                    Autorul nu ne povesteşte întâmplările vieţii personajului, ci îl pune pe el însuşi să acţioneze sub ochii noştri, întâmplările prin care trece îl frământă, îl zbuciumă dureros, dar, cu toate acestea, patima banului nu-l părăseşte. Personajul însuşi este convins că are o soartă dinainte stabilită, căreia nu i se poate opune,de aceea cedează,nu-i mai pasă de nimeni și nimic,doar de bani.

Autorul dă o mare atenţie felului în care se exprimă personajul,cum gândește,monologul interior dezvăluie intimitatea omului, are o mare putere de caracterizare psihică(observăm lipsa unei descrieri fizice). Limbajul scrierii se caracterizează prin apropierea de graiul vorbit ceea ce conferă autenticitate faptelor și accentuează realismul operei. Drama lui Ghiță este surprinsă magistral prin monologul interior, Slavici construind un personaj complex și puternic individualizat  prin sobrietatea stilului și prin concizia a exprimării.

câteva idei despre Genul liric

GENUL LIRIC- cuprinde opere literare în care predomină exprimarea unor gânduri,stări,sentimente ale autorului prin intermediul EULUI LIRIC;

                     -creaţiile lirice sunt compuse , de obicei , în versuri , dar pot fi şi în  proză;

                     -dezvăluie lumea interioară a autorului și viziunea unică,proprie despre lume;

      -modurile de expunere :monologul și descrierea;

     -limbajul este sugestiv și expresiv,folosindu-se figuri de stil: epitete , comparații , metafore , enumerații, hiperbole , alegorii , interogații retorice , aliterații =prin care autorul creează imagini vizuale,auditive,olfactive,motorii;

    -versurile au muzicalitate prin elemente de versificație:rimă,ritm,măsură;

    -verbele și pronumele la persoana I dau textului un lirism confesiv;

    -verbele și pronumele la persoana a 2a dau textului un lirism adresativ;

    -temele :iubirea,natura,omul,timpul;

    -sunt întâlnite motive terestre;astrale;cromatice(Verdele  simbolizează natura, viata, tineretea, renasterea, speranta ; Roșul simbolizează căldura, foc, pasiunea, entuziasmul; Galbenul crează senzația de căldură și stralucire,, lumina, creativitatea, culoarea razelor soarelui; Albastrul reprezintă singuratate, tristețe, depresie,dar și înțelepciune, încredere, loialitate; Albul transmite puritate , curățenie,inocență,adevăr;Negrul semnifică mister , rău , moarte, tristețe ,remușcare , nefericire , frică ;

    -legătura om-natură--natura poate constitui sursa de inspirație pentru creațiile lirice;poetul transpune în cuvinte sentimentele pe care le trăiește în mijlocul naturii, fiind in armonie cu aceasta; 

    -cifrele: 1- este începutul, simbolul creației; este simbolul universalului, al originii și al forței;

2- reprezintă perechea;diviziunea umană bine-rău, materie-spirit;

3- numărul perfect, are început, mijloc și final, simbolizează continuitatea dintre Trecut, Prezent și Viitor, echilibrul dintre Gând, Cuvânt și Acțiune, întregirea Sufletului cu Trupul și Mintea,conexiunea divină intre Tată, Fiu si Sfântul Duh;

4-simbolul puterii și al renașterii, poate fi considerat un semn al echilibrului;

5- simbolizează perfecțiunea; 

6- obiectivitate,răbdare;

7-este considerat a fi divin;

8-număr benefic al infinitului, abilitatea de a merge mai departe, la nesfârșit; cele două cercuri amintesc de legătura dintre cer și pământ;

9-numărul îngerului păzitor, capabil de o nețărmurită iubire;

   - labirintul este un simbol al curgerii timpului, iniţierii, căii şi evoluţiei spirituale, dezvoltării, iluminării, renaşterii, învierii;

   -dorul =sentiment profund şi răvăşitor, are ca principale atribute jalea, dorinţa umbrită de teama neîmplinirii, este înrobitor, plin de fantezie,impune stări profunde, adeseori de nedefinit;

   -copacul= simbol al vieţii, legătura, un intermediar între pământul în care îşi înfige rădăcinile şi bolta cerească pe care o atinge cu creştetul,evocă verticalitatea, înlesneşte comunicarea între cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcinile ce răscolesc adâncurile în care se împlântă;suprafaţa pământului, prin trunchi şi crengile de jos; înaltul, prin ramurile dinspre vârf, atrase de lumina cerului; 

   - apa este un element primordial, simbol al vietii, al regenerării, al puritătii; 

  - luna întreţine feeria naturii,trăirea artistică, măsură a timpului, viaţa care se repetă ritmic,dorul de moarte, exercită o dulce teroare asupra fiinţei;

  - soarele înseamnă căldură, viaţă, începutul şi sfârşitul;

  - floarea este simbolul dragostei şi armoniei; atributul primăverii, tinereţii, virtuţii, este asociată unor stări de armonie şi de fericire lumească; taină a frumosului dăruit vederii;

 

!!!!!!!!!!!!Îți recomand să studiezi:Dicționarul de simboluri și arhetipuri culturale

compunere--Nu uita că ești ROMÂN!!!!!

   Cred că în apropierea centenarului celui mai important eveniment din istoria noastră, Marea Unire din 1918,o activitate școlară importantă o vom desfășura de 1 Decembrie,când  fiecare dintre noi trebuie să se simtă mândru, pentru că e român. Pentru cei care nu au suficiente motive să o facă, o să le dau eu câteva motive:
 - Mândria de-a fi român începe cu recunoașterea faptelor vitejești săvârșite de înaintașii noștri. 

  De veacuri, acest sfânt pământ a dat eroi adevărați, care au rămas modele până în zilele noastre, iar numele lor vor fi purtate de valurile vieții atâta timp cât românii există-n lume.

  Acest sacrificiu începe cu Burebista, făuritorul Daciei, acesta unind toate triburile dacice cu ajutorul preotului Decenu, sfătuitorul său. Se spune despre armata sa că era una enormă, iar teritoriul Daciei se întindea până la Dunărea Mijlocie.Această cruce a fost  purtată de urmașii săi: Decebal, Gelu Romanu', Ioan Vodă cel Cumplit, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazu sunt doar câțiva din cei care au murit pentr a duce idealul românesc mai departe.

Să nu uităm dovada de dragoste a credinței și a idealului ortodox de care a dat dovadă Constantin

 Brâncoveanu sau Ioan Vodă cel Cumplit, măreț în dragostea lui de țară.

  Această țara a fost binecuvântată de Dumnezeu cu milioane de eroi, care s-au jertfit la Independență, în Cele Două Războaie Mondiale și în toate răscoalele și revoltele țăranilor.

  Numeroși eroi s-au arătat și la 1848, între care trebuie să-l amintim pe Avram Iancu, care și-a dobândit renumele de "Crăişorul Munților" în luptele din Munții Apuseni, purtate împotriva revoluționarilor maghiari, aceste lupte nefiind în zadar, deoarece la 13 august 1849 aceștia capitulează la Siria.

  Al. Ioan Cuza, Întâiul domn al României, îl amintim pentru înfăptuirea Unirii de la 1859, consecință a Revoluției Pașoptiste. Cuza s-a confruntat cu numeroase probleme interne,până la 11 februarie 1866, când este nevoit să abdice.

 Ce român nu a auzit de Mihai Eminescu?de Ciprian Porumbescu,de George Enescu,de Brâncuși?

 Cu toți am auzit de ,,poetul tuturor românilor", dar mica problemă este că noi îl știm doar drept cel mai mare poet român, uitând sau neștiind contribuțiile sale politice sau jurnalistice

  Pe lista Marilor Români, s-au înscris și doi monarhi, niciunul dintre ei nu avea sânge românesc, totuși, au îndeplinit "Visele Poporului Român", Carol I dobândind independența țării noastre, iar Ferdinand I, împlinind idealul milenar ai României Mari.

 N-o putem uita pe Regina Maria, care s-a dovedit o adevărată româncă.

    În această activitate aș dori să-l înțelegem pe Nicolae Bălcescu care spunea că Istoria este cea dintâi carte a unei naţii,unde îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul ,ne ajută să ştim cine suntem, de unde venim, ne dezvăluie trecutul, ne arată parcursul înaintaşilor noştri, greşelile lor, trecutul cu bune şi rele.

    Un mod de a sorbi din acest izvor sunt şi cântecele şi poeziile patriotice, care ne pun în legătură cu toţi cei care le-au cântat de-a lungul veacurilor, făcându-ne adevărate transfuzii de dragoste, putere şi curaj

  În încheiere, doresc să mărturisesc că NU AM CERUT SĂ FIU ROMÂN, AM AVUT DOAR NOROCUL DE A FI!!! 

argumentare gen epic fragment din romanul,,Mara”de Ioan Slavici

,, A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tânără și voinică și harnică și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc.

Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar și ședea mai bucuros la birt decât acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murășului, viuța din dealul despre Păuliș și casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. Apoi, mare lucru pentru o precupeață, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăș, iar la Arad te duci în două ceasuri.

Marți dimineața Mara-și scoate șatra și coșurile pline în piața de pe țărmurele drept al Murășului, unde se adună la târg de săptămână murășenii până de pe la Sovârșin și Soboteliu și podgorenii până de pe la Cuvin. Joi dimineața ea trece Murășul și întinde șatra pe țărmurele stâng, unde se adună bănățenii până de pe la Făget, Căpălnaș și Sân-Miclăuș. Vineri noaptea, după cântatul cocoșilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu șatra întinsă în piața cea mare, unde lumea se adună din șapte ținuturi.

Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce de la Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad și aduce de la Arad ceea ce nu găsești la Radna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu mai aducă ce a dus și vinde mai bucuros cu câștig puțin decât ca să-i „clocească” marfa.”

   Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

   Fragmentul face parte din  romanul,,Mara ”de Ioan Slavici, este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text,recunoaștem expozițiunea,este prezentat personajule principal, iar acțiunea se desfășoară (de-a lungul Mureșului), între localitățile Radna și Lipova si se deplasează la Arad .

   În primul rând, are acţiune.Fragmentul face parte din primul capitol,,Sărăcuții mamei”și autorul o prezintă pe Mara,personajul principal-o femeie săracă, văduvă cu doi copii, voinică și harnică. Bârzovanu,care fusese soțul ei era mai mult cârpaci decât cizmar și stătea mai mult la birt decât acasă.
In fiecare marți dimineața, Mara își lua copii și coșurile pline și ieșea în piața de pe țărmul drept al Mureșului.Joi dimineața trecea Mureșul și ieșea în piața pe țărmul stâng al acestuia.Vineri noaptea pleca la Arad, pentru ca s-o prindă sâmbăta dimineața acolo, deoarece „lumea se aduna din șapte ținuturi”.Impresionează alergătura,zbuciumul femeii care are o încredere nestrămutată în forțele proprii.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje:   Mara, protagonista complexă a românului, un personaj eponim (care dă numele operei). Mai întâi este prezentată starea socială este„văduvă cu doi copii", Mara dovedește tărie de caracter: preia responsabilitățile întregii familii. Mara este precupeață, deoarece își câștigă existența din negustorie, Se adaugă apoi elemente care țin de portretul fizic și de aspectele morale ale personajului.  Portretul fizic, conturat de narator în mod direct prin detalii, este al unei femei robuste,ce exprimă masivitate și stabilitate,autorul  o prezintă ca inteligentă și dotată cu un adevărat talent pentru afaceri, cu o fire energică și ambițioasă, cu încredere nestrămutată în forțele proprii.    

    În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana a lll-a singular,

În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea de reprezentare a realitătii.Descrierea apare chiar în primele rânduri, pentru a prezenta direct personajul,iar vocabularul lui Slavici este îngrijit ,cu termeni populari,fraze bogate.

    În concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul comunică indirect, prin intermediul unei narațiuni, un mesaj care arată destinul unei femei ce luptă cu viața.