Motivează încadrarea fragmentului în categoria textelor narative

 

,,Nicu îşi făcea treburile de luni după-masă foarte prost, şi foarte prost dispus. La şcoală, dimineaţa, se făcuse de râs din pricina grabei lui nesăbuite. Când domnul învăţător întrebase „Ce cântăreşte mai mult, un kilogram de fier vechi sau un kilogram de pene?“, Nicu, care adunase de multe ori fier vechi şi îl cărase cu roaba, să-l vândă, ţâşnise cu două degete în sus, împreună cu încă vreo cinci elevi. Spre bucuria lui, învăţătorul, de la care în ajun primise câteva rânduri de nuiele peste palme, fiindcă nu-şi ţinea gura, avusese bunătatea să-l pună pe el:

— Matale! Să te văd…

— Fierul vechi, domnule!

Fusese foarte mirat când i se spusese să stea jos, fără lauda pe care o aştepta, şi la fel de miraţi fuseseră aproape toţi elevii. Văzând că răspunsul lui Nicu nu e bun, unul dintre ceilalţi patru spusese contrariul, cum ar fi făcut şi Nicu în locul lui:

— Penele!

— De ce? întrebase domnul învăţător cu o faţă de nepătruns.

— Pentru că sunt mai multe, se repezi iar Nicu, până să apuce colegul lui să răspundă, încercând să-şi spele ruşinea de adineaori şi pe cea de ieri.

 — Învaţă matale să gândeşti întâi şi-apoi vorbeşte! Numai mintea matale e uşoară ca fulgul şi ca penele.”

                                                                                   ( Ioana Pârvulescu,Viitorul începe luni)

 

Textul narativ este povestea care este făcută dintr-un eveniment care are loc într-un anumit loc și la un anumit moment, poate include personaje, fie reale, fie imaginare. Fiecare autor are propriul stil de povestire, dar există reguli care trebuie respectate. În textele narative, dialogurile sunt directe, ceea ce spun personajele este transcris pe măsură ce îl exprimă, iar verbele sunt folosite la timpul prezent.

Funcția unui text narativ este de a informa, distra sau spune o poveste, are o caracteristică foarte specială, care este prezența naratorului, care este implicat în poveste, indiferent dacă este real sau fictiv.

Stilul textului narativ este unic pentru scriitor, fiecare autor are propriul său mod de a vedea lucrurile, de a raporta și de a spune faptele sau poveștile și își folosește propriul limbaj. Acesta este motivul pentru care acest tip de text este frecvent utilizat în literatură, ele sunt de obicei scrise în proză și uneori și versul poate fi folosit, poate fi prezentat oral sau în scris.

  Naratorul: este persoana însărcinată cu relatarea poveștii, poate fi cineva care face parte din ea, poate fi protagonistul ei sau un spectator care doar observă și relatează evenimentele.

 

Naraţiunea,personajele şi întâmplările sunt relatate la persoana III-a, împrumută fiecărui personaj şi fiecărei întâmplări tonul potrivit.Personajul,Nicu,este surprins într-un moment nefericit,nimic din ceea ce făcea nu era bine:el era abătut,indispus,mâhnit,amintindu-și de întâmplarea de la școală,din acea dimineață.Se grăbise,se făcuse de râs,dorind să dea un răspuns la întrebarea profesorului: „Ce cântăreşte mai mult, un kilogram de fier vechi sau un kilogram de pene?“Poate că-și amintise că el strânsese și vânduse fier vechi,poate că uitase de nuielele primite pe palme,poate că nu putea tăcea,de aceea era bucuros că învățătorul l-a îndemnat să răspundă.Spre mirarea lui și a altora,răspunsul nu a fost bun.Momentul a fost bun pentru un altul care a spus contrariul.Învățătorul i-a cerut aceluia lămuriri,iar Nicu încearcă din nou să lămurească adevărul..Învățătorul îi dă o adevărată lecție de viață,explicându-i că înainte de a vorbi  să gândească,iar el va înțelege că poate schimba lumea,iar ironia îl va va face să înțeleagă că toate adevărurile sunt adevărate,iar mintea lui 

nu va fi ,,ca fulgul”-la voia întâmplării,ușoară,nesigură,fără cunoștințe,zburdalnică,ca o tăcere profundă.Astfel,dacă își va întări mintea va deveni o persoană puternică.

   Mintea omului este lumină, este totul.Mă întreb: cum răspund la întrebarea: care este cel mai mare duşman al omului, dacă nu propria sa minte? Eu cred așa,i-am spus bunicului, că tot ceea ce se întâmplă în viața mea, bun sau rău, se întâmplă numai datorită mie sau celor din jurul meu. Singuri ne cons­truim realitatea,am citit într-o carte din lecturile suplimentare. Este vorba despre ceea ce gândim. Mintea mea acționează ca un magnet, atrage ceea ce do­resc eu. Este foarte important sa mă simt bine, să gândesc pozitiv, sa zâmbesc, să mă bucur de fiecare zi. Nu trebuie decât sa vreau un lucru cu orice preț, cu toată ființa mea, să mă bucur că îl voi avea....și atunci îl voi obține!Și-atunci s-a întâmplat ceva miraculos:pe deasupra mea a trecut un porumbel alb, timid,s-a așezat pe o creangă și m-a privit cu ochii calzi...a fost un semn??? Eu cred că voi reuși în viață, dacă voi crede în mine, în pu­terile minții mele și voi gândi  pozitiv. Aceasta este arma mea secretă, cu care pot învinge și înfrunta orice!!!!!!!!!!!

 

 

 

 

Redactează, în minimum 150 de cuvinte, un text descriptiv în care să prezinți un peisaj nocturn. Vei avea în vedere ca textul tău să respecte tema dată, să aibă structura unei descrieri și să folosești figuri de stil diferite

 

        E liniște blândă....

 Orizontul e larg și luminos, perfect albastru, zimțuit de crestele norilor.  Este noapte adâncă și senină, cu stele care ard pe globul cerului ca miliarde de felinare aprinse. Sunt prăbușit printre ierburi și printre mirosuri, aud foșnetele pădurii de mesteceni și sforăituri ale unor cai nevăzuți, venind de peste dealuri. Sunt milioane de zgomote mici pe care se sprijină noaptea și am sentimentul ca aș putea auzi rostogolirea aștrilor de deasupra mea. Este trecut de miezul nopții si marele luceafăr de miazăzi s-a ridicat deasupra norilor de la orizont. Si, dintr-o dată, ca într-un spectacol făcut special pentru mine, norii întunecoși ai orizontului au explodat, sfâșiați de lumina orbitoare a lunii. Stelele au pălit, întregul cer s-a tras înapoi în fata Marii Doamne, foșnetele nopții au urcat, ca și cum ar fi fost absorbite către ea, iar eu am rămas încremenit, fiindcă s-a făcut lumina ca ziua.

Și în lumina aceea mi-am dat seama de frumusețea neînchipuită a acestei lumi, la al cărei piept, asemenea pădurilor și pajiștilor cu flori, asemenea căsuțelor străvechi de pe dealuri, mă cuibăream și eu. Puteam vedea fiecare fir de iarbă poleit de această lumină nepământeană a lunii pline, fiecare copac, fiecare frunză, fiecare detaliu până la orizont.M-am simțit acolo, în cuibul meu de ierburi, mângâiat, fiindcă părea că lumina lunii, într-un mod misterios, mă îndepărta de griji,de tot. Au fost ore magice.Spectacolul lunii pline, dansând cu pământul, a fost unul copleșitor. Norii subțiri și strălucitori s-au scurs pe razele lunii, unindu-se cu aburii ridicați,au luat forme de păsări și de animale fantastice. Dacă întind o mână spre vârful unui arbore ,așa rătăcit printre ei,pot să cred că prind o stea.   Atât de albastru și nemărginit este cerul și atât de strălucitoare se revarsă lumina,încât pot întreba: câți au visat sub umbra ta pădure și câți te-au iubit... încă îi aștepți sub ramurile tale pe acei care încă mai au curajul să viseze și să iubească?

 

 

Imaginează-ți că ai primit de la tatăl tău scrisoarea redactată de Al. Vlahuță. Redactează o pagină de jurnal, în 100-150 de cuvinte, în care să descrii emoțiile/experiențele, sentimentele generate de scrisoare. În cadrul textului vei respecta convențiile jurnalului, vei prezenta o secvență descriptivă și una explicativă.

 

,,Să trăiești Mimilică dragă, și să fii bună – să fii bună, pentru ca să poți fi fericită!

Cei răi nu pot fi fericiți. Ei pot avea satisfacții, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiți și-al doilea… al doilea… de! norocul și celelalte „pere mălăiețe“ care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire și nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare și-n tine-nflorește și leagă rod, când ți-ai pregătit sufletul pentru ea. Și pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăștii tot ce-ai înșirat și iar trebuie s-o iei de la început. De aceea și vezi așa de puțini oameni fericiți… Atâți câți merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi așa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră și daca ne-am dojeni de câte ori am mințit sau ne-am surprins asupra unei răutăți ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârșit ne-am examina mai des și mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate și de necinste murdară, din care se îngrașă dobitocul ce se lăfăiește în nobila noastră făptură.

Se știe că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învățătură și din durerile altora. Eu am mare încredere în voința ta. Rămâne să știi doar ce să vrei. Și văd c-ai început să știi asta.

Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ți faci singură mustrări și să-ți cauți singură drumul cel adevărat!

Așa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simți egoistă, de câte ori te mușcă de inimă șarpele răutății, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii și suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deșteptăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitați-vă la mine!“ Dar mai ales aș vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nicio faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roșești. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulțumire deplină, ca o conștiință curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani, ai s-o înțelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citești și atunci cu sufletul senin de azi.

                                                   Te îmbrățișează cu drag, Al. Vlahuță,  

                                                                                    când ai împlinit șaptesprezece ani.”

 

      Dragul meu jurnal,

  Am trăit un moment neobișnuit și scriu următoarele rânduri cu o trăire deosebită.Tata mi-a adus o hârtie îngălbenită,cu marginle zdrențuite și m-a îndemnat s-o citim împreună.Era o scrisoare a unui poet Alexandru Vlahuță,citisem doar,,România potorească”,când am studiar ,,descrierea”.Și am început să citesc,am zâmbit,iar tata m-a îndemnat să citesc rar,cu voce tare.Citeam  despre fericirea pe care nu o pot avea cei,,răi”,despre puținii oameni care trăiesc fericirea,fiindcă au răbdarea s-o găsească,despre modestia sentimentelor,despre sinceritatea, curățenia  propriilor trăiri și mai ales impunerea unei conștiințe curate.

  Învățăturile lui Alexandru Vlahuță către fiica sa, Mimilica—ce alint drăgăstos-- despre o anume fericire mi-au vorbit  despre încercarea unui tată de a trasa fiicei sale câteva direcții de viață sănătoase și pline de caracter. Sfaturile tatălui lăsate scrise fiicei lui,ca un testament de suflet, sunt o adevărată lecție de viață. Învățăturile acestea sunt cheia unei vieți spirituale împlinite. Un îndemn spre a fi mai buni, un mesaj plin de căldură și iubire,de educaţie reală care înseamnă dorința de a-și  pregăti copilul pentru lumea reală în care va trăi toată viaţa,mi-am spus și cu ochii umezi l-am privit pe tata. Cu sufletul înduioșat mi-a spus că educaţia înseamnă să insufli copilului un spirit civic şi o moralitate care să îl facă să fie altruist, onest,să-i pese de cei din jurul lui. Educaţie înseamnă să nu fii cucerit de răutăţi, minciună, plăceri, invidie, aroganţă, ci să fiu bun, să-mi văd greşelile şi să caut  adevărul, să am un comportament benefic societăţii şi ,,să ai tot timpul… o conştiinţă curată”.  . 

  Mi-a plăcut urarea de salut:,,să trăiești”cu accente de sinceritate; idei şi sentimente izvorâte dintr-un spirit iubitor,este salutul plin de voioșie,ștrengăresc al tatălui către fiica adolescentă,este un joc de cuvinte  ,de adresare entuziastă prin… sinceritate, adevăr, simplitate, dar mai cu seamă prin iubire și multă atenție plămădită cu grijă și suferință părintească. E scrisă cu o gingășie scrisoarea, care prin lectură îmi aduce pace și echilibru în suflet.Ce tată minunat! Mi-am privit tatăl și parcă-l auzeam vorbind pe el,nu scrisoarea.Așa mă îndeamnă mereu: să fiu critic cu mine, drept cu prietenii și înțelegător,,suflet larg ”cu cei răi ce sunt ca marea înfuriată,să-i îndemn să ia din căldura soarelui.

   Ceva ca o chemare m-a împins spre fereastră şi, deodată, o frunză mi-a mângâiat obrazul...soarele îşi înconjura razele cu coroane de nori, învăluia florile  toamnei în lumina sa cernită şi eu parc-aş sta, dar nu eram sigur că vreau asta, parc-aş aduna nişte flori, dar mi-era milă să le rup, aş păşi prin iarba umedă, dar nu voiam s-o strivesc... îmi doream să zbor, ca să nu ating frumuseţea pământului. Lăsasem fereastra deschisă şi vântul începuse să adie cu miros de toamnă.

    Vlahuță este un adevărat far pentru oceanul neliniștilor tinerești al vremurilor noastre,mi-a spus tata și cu veselia în ochi mi-a strigat,,să trăiești fericit,copile!!!!

               Așa am înțeles că iubirea este numai veselie și ne umple de dulceață și de lină bucurie!!!!

        (voi păstra cu drag scrisoarea de la un tată adevărat și iubitor)

 

,,Dragostea nu constă în a ne uita unul la altul, ci să privim amândoi în aceeași direcție”, spunea Antoine de Saint-Exupery.

 

 

Mircea Pricăjan, Pumn de fier=pag.44

 

,,Cățelul – alb cu negru, un ochi acoperit de o pată albă ovală și celălalt de una perfect rotundă, neagră – mătura cu coada praful din curte. Aștepta. Mihai ținea în mâna stângă o bucată de plăcintă cu cartofi. Specialitatea lui Buna. O ținea ridicată deasupra capului și cățelul Ares se uita când la ea, când în ochii lui Mihai. Aștepta o comandă, dând nerăbdător din coadă.

— Salută! i-a cerut Mihai. Cățelul s-a ridicat atunci în șezut, cu lăbuțele din față lipite de pieptul blănos. Cu botul întredeschis, părea că zâmbește. […]

Era o zi însorită care anunța o vară lungă, plină de lumină. Era bine în curtea bunicilor, în satul lor unde animalele își făceau glasul auzit mai mult decât oamenii. Adia un vânticel călduț dinspre ogorul și grădina de zarzavaturi care se întindeau dincolo de marginea curții. Mirosea a promisiune, a spații deschise pe care un băiețel de vârsta lui Mihai le cutreiera cu pasul lui mic, fără a putea ajunge vreodată la capătul lor. Mihai venise la bunici doar de două zile, dar deja avea impresia că este acolo de o veșnicie. Întotdeauna zilele erau mai lungi acolo, iar nopțile, cu toate sunetele  muzicale ale satului, îi încărcau bateriile mai repede decât acasă. Lui Mihai îi plăcea să se trezească în zori, aproape odată cu bunicii, și să stea așa sub așternuturi, ascultând mișcările curții. Atunci era în mijlocul lumii, toate se întâmplau în jurul său. Lumea întreagă îl aștepta pe el, se pregătea să-l primească așa cum se cuvine pentru o nouă zi. Lui Mihai îi plăcea să audă acest ritual de gătire. În farfurie mai rămăsese o bucată mică din plăcinta bunicii. Ares se lingea pe bot, uitându-se la ea. „Haide, Mihai, dă-mi-o și pe aia“, păreau să spună ochii lui. „Fac ce îmi spui tu, numai să mi-o dai.“ Băiatul se amuza teribil. El nu apucase decât să se lingă pe degete. Și, chiar dacă îi era tare poftă, preferase ca prima plăcintă – încă fierbinte când i-o adusese Buna – să i-o dea cățelului. — Bine, a ta este, i-a zis Mihai. Dar să nu afle Buna. Rostogolește-te! Cățelul alb cu negru s-a rostogolit în praf, stârnind norișori fini în aerul începutului de vară”.

                                                                                          (Mircea Pricăjan, Pumn de fier)

    Naratorul omniscient este un narator obiectiv, impersonal care povesteste la pers a III-a, fara a se implica in faptele prezentate.: descrie o zi de vară;îl prezintă pe Mihai venit la bunici,pe cățelul Ares care face orice,pentru a primi o bucată de plăcintă.

   Într-o zi însorită de vară cu un vânticel călduț,în curtea bunicilor,unde Mihai venise în vacanță, se simțea atât de bine,încât avea impresia că acolo era de o veșnicie.Bunicii trăiau într-un sat în care glasurile animalelor erau mai multe decât ale oamenilor.Era uimit de spațiile deschise,de întinderea ogorului,a grădinii de zarzavat pe care le cutreiera,fără a ajunge la capătul lor.Era altfel aici cu zilele mai lungi,cu nopțile pline de sunetele satului,cu mișcările din curte,pe care le asculta diminețile.   Alături de el este Ares,cățelul cu ochii acoperiți de pete,care execută orice comandă doar ca să primească bucata de plăcintă din mâna băiatului.Mihai este generos,darnic,cu iubire față de cățel,deși îi e poftă de bucata de plăcintă,i-o dă cățelului,el va primi sigur alta,iar secretul va rămâne între băiat și cățel.Între cei doi există o prietenie adevărată.

  Mihai era fericit în colțul de rai,în satul bunicilor,unde animalele  scoteau sunete muzicale,spațiile:ogorul,grădina păreau fără margini pentru pasul lui mic,vânticelul de vară îl mângâia,iar el se simțea în mijlocul unei lumi de basm,mai ales dimineața când zăbovea în așternuturi,știind că era așteptat de o lume a lui:bunicii,cățelul,iar el se pregătea să trăiască o nouă zi a vieții. 

test pentru clasa a 8 a

 Subiectul I

Textul 1

 XXIV

,,Eram într-a opta zi de la pana mea în deșert și ascultasem povestea negustorului bându-mi ultima picătură din provizia de apă.

 — Ah! i-am spus micului prinţ, amintirile tale sunt tare frumoase, dar încă nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de băut și aș fi fericit și eu, dacă aș putea merge încet-încet spre o fântână!

— Prietena mea, vulpea, îmi spuse el...

— Puștiule, nu mai e vorba de vulpe!

— De ce?

 — Pentru că o să murim de sete...

Nu-mi pricepu raţionamentul și-mi răspunse:

 — E bine să ai un prieten, chiar dacă urmează să mori. Cât despre mine, sunt foarte mulţumit c-am avut o prietenă vulpe... „Nu-și dă seama de pericol, mi-am spus. Nu-i e niciodată foame sau sete. Un pic de soare-i ajunge...”

Dar el mă privi și răspunse gândurilor mele:

— Și mie mi-e sete... să căutăm un puţ...

Am făcut un gest de lehamite: e absurd să cauţi un puţ, la nimereală, în imensitatea deșertului. Cu toate astea, am pornit la drum.

 După ce-am mers ore întregi în tăcere, s-a lăsat noaptea și stelele au început să strălucească. Le zăream ca prin vis, având un pic de febră, din cauza setei. Vorbele micului prinţ îmi jucau în memorie. — Deci ţi-e sete și ţie? l-am întrebat.

Dar nu mi-a răspuns la întrebare. Mi-a spus cu simplitate:

— Apa poate să fie bună și pentru inimă...

Nu i-am înţeles răspunsul, dar am tăcut... Știam prea bine că nu trebuie să-i pui întrebări. Era obosit. S-a așezat. M-am așezat lângă el. Și, după o tăcere, mai spuse:

— Stelele sunt frumoase datorită unei flori care nu se vede...

 Am răspuns „firește” și am privit, fără o vorbă, răsfrângerile de nisip sub razele de lună.

 — Deșertul e frumos, adăugă el. Și era adevărat. Mi-a plăcut întotdeauna deșertul. Te așezi pe o dună. Nu vezi nimic. N-auzi nimic.

Și totuși ceva iradiază în liniște...

— Ce înfrumuseţează deșertul, spuse micul prinţ, e că undeva ascunde un puţ...

Am fost surprins să înţeleg deodată această misterioasă iradiere a deșertului. Pe când eram copil locuiam într-o casă veche, iar legenda istorisea că-n ea era pitită o comoară. Firește, nimeni n-a putut s-o descopere vreodată, ba poate că nici n-a încercat s-o facă. Dar toată casa era vrăjită de ea. Casa mea ascundea un secret drept în inima ei...

 — Da, i-am spus micului prinţ, fie că-i vorba de casă, de stele sau de deșert, ceea ce le dă frumuseţe e invizibil!”

— Mă bucur, spuse el, că ești de-acord cu vulpea mea.

 Cum micul prinţ era pe cale să aţipească, l-am luat în braţe și am pornit-o iar la drum. Eram emoţionat. Mi se părea că duc o comoară gingașă. Mi se părea chiar că nimic de pe Pământ nu-i mai gingaș. Priveam, la licărirea lunii, fruntea aia palidă, ochii ăia închiși, șuviţele alea de păr care tremurau în vânt și-mi spuneam: „Ce văd aici nu-i decât o coajă. Cel mai important e invizibil...”

 Cum buzele lui întredeschise schiţau un vag surâs, mi-am mai zis: „Ce mă emoţionează atât de tare la acest mic prinţ adormit e fidelitatea lui pentru o floare, e imaginea unui trandafir care iradiază în el asemenea luminii unei lămpi, chiar și când doarme...” Și-l ghiceam chiar mai gingaș. Trebuie să păzești bine lămpile: o simplă pală de vânt le poate stinge...

Și, mergând astfel, am descoperit, în zori de zi, puţul.”

                                                                                          Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț

                                                                                                               traducere de Ioana Pârvulescu

 

Textul 2

Până la urmă, ce-nseamnă să faci astronomie?

Înseamnă că-ți place să te uiți la cer, să-l observi. Întâi să-l înveți și apoi să faci ceva mai mult, dacă vrei. Dacă nu, doar îl observi și te bucuri de frumusețea obiectelor de pe cer. Un astronom profesionist face cam același lucru, dar mai în detaliu. El nu se uită la tot cerul, ci doar la un obiect, un asteroid, de pildă. Și eu, când fac observații aici, stau o lună și observ un singur punct luminos.

Dar să-nveți cerul ce presupune?

Când te uiți pe cer, tinzi să vezi constelațiile. Să-nveți cerul înseamnă să înveți să recunoști constelațiile, formele acestea compuse din stele strălucitoare. Să-nveți să deosebești obiectele între ele. Sunt pe cer obiecte care se mișcă. Mulți zic că-s OZN-uri. Oamenii ies și-și pun dorințe la stele căzătoare. Dar majoritatea și le-au pus, de fapt, la sateliți artificiali. Să știi cum arată un satelit artificial, cum apare, cum dispare, cum arată un meteor, adică o stea căzătoare. Mai înseamnă să vezi cum se mișcă toate chestiile astea. Dacă stăm 20 de minute, putem vedea cum stelele s-au ridicat, au coborât, s-au mișcat de la stânga la dreapta…

Cerul despre care vorbiți e cel de noapte?

Cerul de noapte, pentru că ziua cerul e plictisitor. E un albastru infinit, cum se zice, cu soarele la care nici măcar nu te poți uita, pentru că e prea strălucitor. Uneori se mai vede luna și, dacă știi foarte bine, poți vedea planeta Venus. Norii nu sunt obiecte care se pot studia: e ca și cum ai studia aburul de la supa care tocmai fierbe. Cu toate că și observațiile meteorologice pot fi interesante.

Ce vedem, de fapt, când ne uităm la cer?

Vezi, practic, prin atmosferă, printr-un aer transparent. Cerul, de fapt, nu există. Vezi, prin atmosfera transparentă, universul. La un moment dat vezi un punct luminos. De fapt, capul tău, atunci, s-a rotit în așa fel încât ochii îți sunt îndreptați spre o direcție de unde vine lumină. Și lumina aia vine de la un alt soare. Fiecare punct luminos pe care-l vedem pe cer e de fapt un alt soare. Noi, de fapt, nu ne uităm pe cer, ci în univers.

Cerul, de fapt, nu există decât prin corpurile cerești care sunt acolo?

Ele nu sunt acolo, nu sunt pe cer, pentru că cerul e nimic, nu există, e atmosferă transparentă. De fapt, obiectele sunt foarte îndepărtate de noi. Pentru că noi nu le putem vedea în funcție de depărtare, nu putem distinge depărtarea stelelor, ni se pare că sunt toate la aceeași distanță față de noi. Par pictate pe o sferă cerească, cum și-au imaginat unii și alții.

                                                                                     Cerul, de fapt, nu există..

                   – interviu cu Adrian Șonka, astronom la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”,

                                                                     realizat de Iaromira Popovici, www.dilemaveche.ro

 

1 Notează locul în care se află personajele din primul text și ce provizie au epuizat.

        2 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2. Constelațiile sunt: a. aglomerări de corpuri cerești invizibile; b. forme compuse din stele strălucitoare; c. obiecte care se mișcă la întâmplare pe cer; d. stele care se mișcă de la stânga la dreapta.

        3 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2. Cerul de zi este plictisitor, pentru că: a. astronomul observă greu realitatea; b. lumina soarelui este prea puternică; c. norii sunt în continuă transformare; d. soarele și luna se pot vedea ușor.

        4 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1. În secvența „Nu înţelegeam ce vrea să spună, dar am tăcut... Ştiam prea bine că nu trebuia să-i pun întrebări.”, atitudinea care se evidențiază este:

 a. bunăvoința față de un prieten;

 b. dorința de comunicare directă;

 c. refuzul comunicării directe;

d. rezistența la schimbare.

              5 Notează „X” în dreptul fiecărui enunț pentru a stabili corectitudinea sau incorectitudinea acestuia, bazându-te pe informațiile din cele două texte.

                              Enunțul                                                                              Corect       Incorect

 Micul prinț nu simte niciodată setea.

 Naratorul a descoperit o comoară în casa familiei.

Prietena micului prinț, vulpea, este convinsă că adevărata frumusețe nu se observă de la început.

Astronomia presupune observarea atentă a cerului.

Dorințele oamenilor sunt încredințate, de multe ori, unor sateliți artificiali.

Oamenii percep corect distanța dintre ei și stele.

           6 Menționează, într-un enunț, două trăsături ale textului dialogat, prezente în al doilea text.

           7 Prezintă, în cel puţin 30 de cuvinte, o legătură care se poate stabili, la nivelul conținutului, între fragmentul din Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry și fragmentul din interviul Cerul, de fapt, nu există..., luat lui Adrian Șonka.

            8 Crezi că oamenii pot descifra tainele universului? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 90 de cuvinte, valorificând unul dintre textele date.

            9 Asociază fragmentul din Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o asemănare și o deosebire de conținut dintre acestea.

 

B.

 1 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. Conține doar cuvinte despărțite corect în silabe seria:

 a. pus-tiu; îm-prie-tenit; în-du-io-șea-ză;

 b. pu-stiu; îm-pri-e-te-nit; îndu-io-șea-ză;

c. pus-tiu; îm-pri-e-te-nit; în-du-io-șea-ză;

d. pu-stiu; î-mprie-te-nit; îndu-io-șe-ază.

     Răspunsul corect:

2 Construiește un enunț cu omonimul lexico-gramatical al cuvântului cer din secvența „Înseamnă că-ți place să te uiți la cer, să-l observi”.

3 Rescrie enunțul de mai jos, înlocuind cuvintele să păzești și pală cu câte un sinonim adecvat contextului.

                   „Trebuie să păzești bine lămpile: o simplă pală de vânt le poate stinge...”

4 Precizează ce parte de vorbire sunt și ce funcție sintactică au cuvintele ziua, cerul și plictisitor din enunțul „[...] ziua cerul e plictisitor.”

5 Notează, în dreptul fiecărui enunț de mai jos, A, dacă este adevărat și F, dacă este fals. Reformulează apoi enunțurile pe care le consideri false, astfel încât să devină adevărate.

a. Substantivul din enunțul „Pentru că o să murim de sete.” are funcția sintactică de complement indirect.

 b. Substantivul deșertul din enunțul „Mi-a plăcut întotdeauna deșertul.” este în cazul acuzativ.

c. În enunțul „N-auzi nimic.” există un pronume negativ.

 d. Enunțul „— Deșertul e frumos, adăugă el.” conține o construcție incidentă.

6 Alcătuiește un enunț interogativ prin care te adresezi astronomului Adrian Șonka, în care să existe o propoziție subordonată completivă directă, introdusă prin pronume relativ.

7 Rescrie enunțul de mai jos, reprezentând replica unui coleg al tău pasionat de astronomie, corectând greșelile de orice fel.

 Am citit pe siteul unui observator astronomic că v-om putea vedea o eclipsă în seara aceia.

 

Subiectul al II-lea

Redactează, în minimum 150 de cuvinte, un text descriptiv în care să prezinți un peisaj nocturn.

Vei avea în vedere ca textul tău să respecte tema dată, să aibă structura unei descrieri și să folosești patru figuri de stil diferite (epitet, comparație, personificare, metaforă).

test pentru clasa aVIII a

 

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde cerinţelor formulate:

             Textul 1

,, În clasa a II-a, la Limba română, l-am avut profesor pe Toma Dicescu, un dascăl tare bun, de modă veche. Era bătrân, în ultimul său an de învățământ, căci anul următor a ieșit la pensie. Mărunt și gras, cu mustăți și cioc, cu ceas de aur purtat la vestă, Nea Tomiță, cum îi ziceam noi, ne făcea lecții frumoase. Era un om de o rară sensibilitate și avea pentru scriitorii noștri clasici un adevărat cult. Ne-a impresionat în mod deosebit pe toți elevii, fără excepție, în ziua de marți, 19 noiembrie 1919.

 A intrat în clasă abătut și cu ochii scăldați în lacrimi. De obicei, cum se suia pe catedră, se și așeza pe scaun, căci drumul pe scări, de la cancelarie până la clasă, îl obosea nespus de mult. De data asta, însă, a rămas în picioare, făcându-ne semn să ne așezăm. Văzându-i ochii înlăcrimați, ne-am gândit că i s-a întâmplat vreo nenorocire în familie, dar era cu totul altceva. A tăcut câteva clipe, mișcân du-și buzele și părând că vrea să-și aleagă cuvintele. Apoi a rostit încet, ca și când ne-ar fi împărtășit o mare taină:

– Băieți... am să vă dau o veste nespus de tristă... Marele nostru poet Alexandru Vlahuță nu mai este în viață!

Un freamăt se ridică din bănci. Vlahuță era pentru noi, elevii, unul dintre cei mai mari poeți pe care îi cunoșteam. Îl iubeam cu toții și era prietenul nostru încă din clasele primare, când îi învățam poeziile pe dinafară.

Toți rezumaserăm în caietele de compunere povestirile din chinuita copilărie a micului meșter zugrav iconar Grigorescu... sau minunatele descrieri din „România pitorească“ și toți ne amintirăm cu surâsul pe buze întâmplările pline de haz din viața istețului școlar-negustor Mogâldea.

Cum?! Era cu putință oare ca acest iubit poet să moară? Nu ne venea să credem.

 – Să nu uitați, copii, vorbi mai departe Nea Tomiță: Vlahuță a fost prieten și a viețuit ani și ani alături de cei mai de seamă scriitori români... L-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu, iar Delavrancea și Caragiale au fost nedespărțiții lui prieteni.

A tăcut câteva clipe, apoi a adăugat:

 – M-am gândit c-ar fi frumos din partea clasei noastre să trimitem o coroană de flori la înmormântarea marelui poet. Cine dorește și poate îl rog să contribuie. Eu vă mulțumesc dinainte și mă înscriu cel dintâi pe listă...

În ochi ne jucau lacrimi greu de stăpânit. Trăiam pentru prima oară asemenea durere. Moartea unui poet. Și n-a fost unul măcar care să nu contribuie la această ofrandă, renunțând la toate micile economii.

Întâmplarea aceasta ne-a mișcat mult și ne-a făcut să ne fie și mai drag decât până atunci de bătrânul nostru dascăl de limba română, care vădise un suflet ales.”

                                                                (Cișmigiu & Comp. Bună dimineața, băieți!, de Gr. Băjenaru)

 

Textul 2

 

„Să trăiești Mimilică dragă, și să fii bună – să fii bună pentru ca să poți fi fericită.

Cei răi nu pot fi fericiți. Ei pot avea satisfacții, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiți și-al doilea… al doilea… de! norocul și celelalte „pere mălăiețe“ care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire și nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare și-n tine-nflorește și leagă rod, când ți-ai pregătit sufletul pentru ea. Și pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăștii tot ce-ai înșirat și iar trebuie s-o iei de la început. De aceea și vezi așa de puțini oameni fericiți… Atâți câți merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi așa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră și daca ne-am dojeni de câte ori am mințit sau ne-am surprins asupra unei răutăți ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârșit ne-am examina mai des și mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate și de necinste murdară, din care se îngrașă dobitocul ce se lăfăiește în nobila noastră făptură.

Se știe că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învățătură și din durerile altora. Eu am mare încredere în voința ta. Rămâne să știi doar ce să vrei. Și văd c-ai început să știi asta.

Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ți faci singură mustrări și să-ți cauți singură drumul cel adevărat!

Așa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simți egoistă, de câte ori te mușcă de inimă șarpele răutății, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii și suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deșteptăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitați-vă la mine!“ Dar mai ales aș vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nicio faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roșești. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulțumire deplină, ca o conștiință curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înțelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citești și atunci cu sufletul senin de azi.

                                                   Te îmbrățișează cu drag, Al. Vlahuță  

                                                                                       Când ai împlinit șaptesprezece ani

 

A.Scrie răspunsul pentru cerinţele de mai jos cu privire la textele date.

1.       Numește două calități ale profesorului, așa cum se desprind din textul 1, pe baza unor secvențe din fragment. 2 p

2.       2. Unul dintre prietenii nedespărțiți ai marelui poet care moare pe data de 19 noiembrie 1919 a fost:

3.        a. Mihai Eminescu

4.        b. I.L. Caragiale

5.        c. Alexandru Vlahuță

6.       d. Toma Dicescu

7.       Scrie litera corespunzătoare răspunsului corect......

 

3. Profesorul Toma Dicescu obișnuia ca atunci când ajungea în clasă:

a. să rămână în picioare

b. să se așeze pe scaun

c. să fie abătut

d. să le facă elevilor semn să se așeze

 Scrie litera corespunzătoare răspunsului corect........

 

4. În textul 2 nu se evidențiază:

a. dragostea paternă

b. nevoia de noroc

c. faptul că fericirea este condiționată de bunătate

d. nevoia unei conștiințe curate

Scrie litera corespunzătoare răspunsului corect.......

 

5. Notează X în dreptul fiecărui enunț pentru a stabili corectitudinea sau incorectitudinea acestuia, bazându-te pe informațiile din cele două texte. 6 puncte

      Enunţ                                                                                                             corect              incorect         

Personajul-narator din Textul 1 l-a cunoscut personal pe Delavrancea

Nea Tomiță este numele profesorului de limba română al personajului-narator.

 Două dintre personajele operelor lui Al. Vlahuță au fost: iconarul Grigorescu și negustorul Mogâldea.

Vlahuță o sfătuiește pe fiica sa să fie dreaptă cu sine și aspră cu ceilalți.

 Condiția ca un om să fie fericit este ca el să fie un om bun. Pentru ca un om să fie bun, din puncul de vedere al lui Vlahuță, el trebuie să se analizeze permanent.

 

6. Menționează în câte un enunț tiparul textual din fiecare dintre fragmentele de mai jos.

 a) Era bătrân, în ultimul său an de învățământ, căci anul următor a ieșit la pensie. Mărunt și gras, cu mustăți și cioc, cu ceas de aur purtat la vestă, Nea Tomiță, cum îi ziceam noi, ne făcea lecții frumoase. Era un om de o rară sensibilitate și avea pentru scriitorii noștri clasici un adevărat cult.

b) – Băieți... am să vă dau o veste nespus de tristă... Marele nostru poet Alexandru Vlahuță nu mai este în viață!                                                                                                                        

 

7. Precizează, în cel puțin 30 de cuvinte, o legătură care se poate stabili, la nivelul conținutului, între fragmentul din opera Cișmigiu & Comp. Bună dimineața, băieți!, de Gr. Băjenaru și scrisoarea semnată de Al. Vlahuță.

 

8.Redactează un text de 50-90 de cuvinte, care să susțină punctul tău de vedere în legătură cu sfaturile părintești ale lui Al. Vlahuță și necesitatea acestora în formarea unui adolescent.

 

B. Scrie răspunsul pentru cerinţele de mai jos cu privire la textele date:

 

1.Desparte în silabe cuvintele următoare și precizează numărul de sunete și de litere al fiecărui cuvânt: „ceartă“ și „deșteptăciunea“.

 

2. Valoarea verbului subliniat din secvența: „N­a fost măcar unul care să nu contribuie“ este:

 a. predicativă

b. copulativă

c. impersonală

d. auxiliară

                 Scrie litera corespunzătoare răspunsului corect.....................

 

3. Rescrie enunțul: „Trăiam pentru prima dată o asemenea durere“ înlocuind termenul durere cu un antonim și termenul prima cu un sinonim.

 

4. Transcrie din fragmentul următor trei substantive cu funcții sintactice diferite, precizându-le: Vlahuță era pentru noi, elevii, unul dintre cei mai mari poeți pe care îi cunoșteam.

 

5. Transformă construcția activă din secvența: s­o citești și atunci cu sufletul senin de azi într-o construcție pasivă.

 

6. Alcătuiește un enunț asertiv în care cuvântul prostie să aibă funcția sintactică de atribut substantival genitival și un enunț interogativ în care termenul tău să aibă funcția sintactică de atribut adjectival în nominativ.

 

7.Completează spațiile libere din textul de mai jos cu forma adecvată: Dar mai ales (a voi – modul indicativ, timp viitor anterior, persoana I, număr singular) ..................................... să scriu de-a dreptul în sufletul tău ………………………….. (adjectiv pronominal demonstrativ, forma de apropiere) lucru: Să nu faci nicio faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roșești.

 

8.Asociază fragmentul din Cișmigiu & Comp. Bună dimineața, băieți!, de Gr. Băjenaru cu un alt text literar studiat sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50-90 de cuvinte, o asemănare și o deo - sebire dintre aceste

 

 

SUBIECTUL al II­lea

Imaginează-ți că ai primit de la tatăl tău scrisoarea redactată de Al. Vlahuță. Redactează o pagină de jurnal, în 100-150 de cuvinte, în care să descrii emoțiile/experiențele, sentimentele generate de scrisoare. În cadrul textului vei respecta convențiile jurnalului, vei prezenta o secvență descriptivă și una explicativă.

compunre--Splendoare în octombrie....

E toamnă... îmi pun în picioare papuci de ierburi şi o iau razna prin amintiri.Paşii mei caută în gră­di­nă urmele verii, stropite de roua dimineţii sau de ploile ce vin de după perdelele de pomi şi care cad aici ca nicăieri în lume... Plouă foşnitor, năvalnic, ameţitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori ameninţători de­vin cete de uriași... Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi pe pădure, pe lun­că, printre săl­cii şi răchite bă­trâne, lângă care desluşesc o siluetă cenușie!!!! Şi cum mai miros florile uitate de vară!Ce miros au ier­burile în­muiate de ploaie! Ce foşnet are  res­pi­raţia pământului îm­ple­tită în firul lor!

Toamna nu e doar un anotimp, ci si o poartă în timp, prin care pot ajunge în orice loc și moment.La începutul acestui octombrie, am descoperit că toamna este o oglindă mare,acoperită de culoarea chihlimbarului. Pașii mei străbat alei înfrunzite, ca printr-o zăpadă foșnitoare și caldă.Toamna înseamnă culoare, un timp fericit, vibrând, încă, de emoțiile primăverii, de sentimentele fierbinți ale verii, de speranța că gerul și înghețul iernii sunt - încă! - departe...  Octombrie invadează peisajul și verdele începe să fie ars de brumă, burnița devine mai neguroasă și mai rece și luna se întrezărește abia, ca o pată luminoasă sub straturile de ceață. În fiecare toamnă, când vântul începe să sufle ușurel, ridicând în fuioare albăstrii fumul frunzelor arse, știu că va veni momentul frunzelor ruginii de toamnă. Câte un vânt rece le aduce de la pă­dure, risipindu-le peste tot,peste case, curţi...frunzele se aşează în vo­ie şi rămân acolo ne­miş­cate....   

     În octombrie razele soarelui ca­pătă o cu totul altă culoare de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce mă-nconjoară au o mai mare claritate. Parcă mă trezesc treptat dintr-un somn, în care nici nu ştiusem până acum că am fost cufundat. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, devine tare, revigorant şi parfumat.Miroase a vegetaţie şi ploaie. Copacii sunt acum mai impre­sio­nanţi ca niciodată şi, sunt surprins une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care mă ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asist la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină des­făşurare a întregii naturi.Nimic în uni­versul acesta nu poate rămâne în neclintire. Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schim­bării, arătându-ne limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea schimbării.

 În liniștea dimineții aștept cu nerăb­da­re primele raze de soare, iar octombrie mă plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-mi un peisaj de un farmec sublim. Mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze...și-a luat rămas bun de la celelalte mai tinere și s-a trezit ancorată între cer și pământ, de un fir de pă­ianjen. Destul de mare, ruginie, cu mar­ginile găl­bui, stă încovoiată, de parcă ar ține ceva în brațe. Se leagănă, se rotește în compania unui vânticel căl­duț și blând. 

    Ajunge să as­cultăm ,,Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţele­gem perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.

povestirea,,Ursul”de Mihail Sadoveanu

 

,,Din piscul de cătră Valea-Mare se văd depărtări la deal pe apa Frumoasei, sau dincolo de ape, pe clina dimpotrivă, unde suie alte înălțimi. Încă nu se cunosc bine locurile. [...] E vorba să mergem într-o dimineață într-acolo, la păstrăvi. [...] Pavel-baci rostește domol sunetele altor cotloane ale munților și codrului. [...] Între Sălane și pârăul Șerpilor, paște o mică ciurdă de junci, sub călăuza unui păstor care se ridică numai puțintel de la pământ în sus. E un copil de zece ani: îl cheamă Petrică. Are în mână toiag. Chiuie la vitele lui, ca să nu treacă la plantații. [...] Curând nu-l mai aud: s-a pus între el și noi depărtarea și lenea soarelui. [...] Am auzit sau ni s-a părut că auzim un strigăt în depărtare? Un strigăt foarte slab, pe care l-am confundat cu tăcerea. A fost strigăt omenesc? Boncăluitul juncii l-am auzit, însă aproape deslușit. Pavel-baci a stat atent, întorcând urechea și ascultând.

 — Dumneata ai auzit ceva?

— Am auzit ceva vag, răspund eu.

— Dacă ai auzit, atunci trebuie să se fi întâmplat ceva: dacă a mugit vita, nici strigătul copilului n-a fost părere. [...] Petrică păstorul a nimerit la casa prietinilor noștri din Braniștea-Domnului, cu capul gol, cu părul vâlvoi și cu ochii rătăciți pe obrazu-i stropit de pistrui.

 — A dat ursul în junincile noastre! a strigat el.

— Cum? Ce spui? l-a întrebat cu uimire Berta, nevasta lui Petini paznicul.

 — A dat ursul! A dat ursul! A ieșit din râpă și a sărit peste Joiana noastră cea roșă. De-acum mă mustră și mă bate mama că a stricat dihania juninca noastră cea mai frumoasă.

 — Cum se poate una ca asta? Ce spui tu, copile? A omorât-o?

 — N-a omorât-o, strigă păstorașul, că nu l-am lăsat eu. Dar de trăit nu cred să mai trăiască. Când am văzut că a apucat-o m-am dat asupra lui cu bâta. Și atunci ursul a vrut să mă mănânce pe mine!

 — Vai! Iisuse Hristoase!

— Când am țâpat în el bâta, urmează Petrică, și-am zbierat la el să lase pe Joiana pentru că-i a noastră, el a stat și a întors capul cătră mine.

— Cine a întors capul?

— D-apoi cine? dihania! A lăsat juninca și a venit după mine. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. Dar nu era chiar un brad: era un brădui. [...] Vine la brad și prinde să-l scuture. Scutură tu, că nici nu-mi pasă, zic eu. Dar pe urmă am văzut că el nu scutura. El se suia în brădui. Să știi dumneata că ursul se suie în brad ca omul. Însă eu, atuncea, nu știam. Credeam că stă jos și scutură. Când numai ce-l văd sub picioarele mele. [...] Când am văzut că era să mă apuce cu laba, mi-a venit așa o spaimă de la Dumnezeu și am răcnit din rărunchi cât am putut eu de tare: „Vâi! mamă!“ Cât ce am răcnit eu „Vâi! mamă!“ ursu’ n-a mai fost sub mine. Și-a dat drumul jos și s-a dus la dracu’!

Berta și paznicii, și domnii de la Braniște ascultau pe copil fără să-l creadă. Părea că intrase într-o rătăcire. Acuma zâmbea fără noimă, ca și cum nici el singur nu înțelegea și nu credea asemenea întâmplare.

— Cum ai zis? râde Berta.

 — Am zis: Vâi, mamă! Râde și Petrică, arătându-și toți dinții.

 — Să mergem să vedem, zic domnii. [...] Iată urmele fiarei, în albia pârăului. Iată brăduiul în care s-a cățărat Petrică păstorul. De cătră vârf până la poale, trunchiul bradului e zdrelit de ghiarele ursului, când s-a lăsat să cadă cu repeziciune la răcnetul neașteptat. S-a dus în râpă sărind alternativ cu dinaintea și cu dinapoia, și fuge și acuma. S-a temut de mama lui Petrică: se pare că-i aprigă muiere. Nu știu cum va răspunde înaintea ei băiatul de fapta sălbăticiunii.

Pavel-baci îl sfătuiește:

 — Când va fi să fie asupra ta primejdia astălaltă, cheamă și tu ursu’. Atunci are să fugă maică.”

 

Text narativ literar  este un text în care sunt prezentate fapte, întâmplări, evenimente, într-o succesiune de momente. Se consideră că un text este narativ atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, aceste evenimente au o legătură între ele şi urmează o succesiune cronologică. 

Naratorul descrie  un peisaj de munte de pe valea Frumoasei ,unde se oprește,pentru a pescui păstrăvi și este impresionat de numele locurilor rostite de însoțitorul său,Pavel-baci.Vede o turmă de vaci și pe un mic păstor,îl numește așa impresionat de vederea acestuia,de puterea unui băiețel mărunțel de a păzi la păscut animalele.Tăcerea este întreruptă de  un strigăt și de un muget.Petrică,micul păstor apare speriat,strigând că a venit ursul la turma lui,apoi povestește cum a ieșit ursul din râpă și a sărit peste,,Joiana cea roșcată”.Naratorul este impresionat de figura speriată a copilului și-i descrie chipul:,, cu capul gol, cu părul vâlvoi și cu ochii rătăciți”.Cu teama că va fi certat de mama sa povestește cum l-a gonit cu bâta,cum ursul s-a repezit spre el,cum s-a urcat într-un brădui și ursul s-a cățărat după el,iar la strigătul de ajutor către mama sa,ursul a coborât.Toate faptele povestite dintr-o suflare îl înalță pe băiat,devine deodată un voinic.Își strigă în ajutor mama,deși este departe,știind că este singura persoană ce-l poate apăra de relele lumii.Neîncrezători,oamenii merg să vadă locul întâmplării și văd că totul este adevărat.Amuzați,veseli de întâmplare,toți stabilesc cu admirație că ursul s-a temut de strigătul băiatului către mama sa,iar Pavel-baci îl sfătuiește râzând să cheme ursul în ajutor,dacă va fi certat sau pedepsit de mamă.Finalul povestirii este plin de haz,voia bună îl va face pe băiat să nu rămână cu spaima trăită în fața animalului,să creadă că într-adevăr ursul a fugit de teama întâlnirii cu mama sa.Sfatul dat băiatului că ursul îl poate apăra, dacă o va supăra pe mamă este ca un joc al copilăriei.

Scriitorul este bun cunoscător al graiului moldovean şi al limbii populare.

un text cu PARONIME

 

Iată un text în care sunt folosite următoarele perechi paronimice: complement/compliment, familial/familiar, jantă/geantă, pronume/prenume.

 

Am analizat orice complement din text,dar n-am primit din partea prietenului meu,căruia i-am arătat exercițiul niciun compliment,a fost indiferent.Mă așteptam la o atitudine familiară,prietenoasă,pentru că toți ai mei au avut față de el o purtare familială,apropiată,îl strigă chiar cu un prenume de alint.El însă se adresează cu pronumele,,tu”oricărui om,indiferent de vârstă-așa a văzut în filme! Mă gândesc totuși,ca să-i dovedesc prietenia mea:să-i fac un cadou:o geantă pentru echipamentul lui....e forbalist!!!În final să nu uit:îi amintesc,fiindcă este uituc:bicicleta lui este pe jantă,are cauciucurile dezumflate.Și uite-așa sunt un prieten bun!!!