S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!
Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!
Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!
Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!
În prima strofă, aşteptarea îndrăgostitului, eului liric, se află
abia la prima treaptă a sfârşitului
unui anotimp,al primăverii,anotimpul
reînvierii,al revenirii speranţelor. „S-a dus
albastrul cer senin” exprimă plecarea seninului,albastru
este culoarea visătorului,a dornicului de cunoaștere,a iubirii ascunse ,,s-a
dus” odată cu speranța întoarcerii iubitei,așteptată,,în lung suspin”
şi chiar odată cu primăvara care „s-a
sfârşit”.El,iubitul,trăiește un sentiment de suferință
profundă,suspină,exclamând trist:,,tu,n-ai venit”-constatare melancolică plină
de reproș.
Exclamaţia de la sfârşitul strofei „ Tu
,n-ai venit!” se regăseşte şi în următoarele
patru strofe,fiind același reproş adus iubitei, dar totodată și o
chemare.
În strofa a doua, iubitul care a trăit perioada verii, a nopților calde,a
așteptărilor zadarnice,,pe lângă tei”și-a creat un cadru romantic,dar nici acum
iubita nu a venit.Imaginea dezolantă a câmpului,,veștejit”trădează suferința
celuia ce așteaptă venirea iubitei,coborând o altă treaptă a suferinței.
A treia strofă este totodată şi a treia
treaptă a coborârii sufletului dornic de iubire
„Târziu” ,(adverb al disperării,timp al
așteptării inutile,neînțelese),privește tabloul toamnei cu
frunzișul,,răvășit”,tulburat,împrăștiat ca și sufletul omului,care,
disperat,plânge,nu-și mai poate stăpâni sufletul.A rătăcit ,,pe drumuri”,
așteptând în fiecare anotimp iubirea.
Strofa a patra reprezintă declinul, limita
la care a ajuns omul deznădăjduit,așteptând fără sens,dar cu
speranță.Iarna,,cu…pustiul”naturii și al sufletului,,trist”i-a adus înțelegerea
adevărului trăit,,de mine-atunci nu vei mai ști”,este renunțarea,alungarea din
suflet a dorinței de a iubi,încercarea de a părăsi ființa dorită.Înțelege că,,e
prea târziu”,că nu I s-a răspuns sentimentelor,iar repetiția,,nu mai veni!”este
sentința pronunțată cu glasul adevărului,ferm fără cale de întoarcere.
Titlul poeziei este alcătuit din
două substantive:,,ecoul”,un fenomen al naturii care multiplică
sunetul,cuvintele rostite,chemările,până când nu mai există posibilitatea
auzirii lor;totul este fără răspuns,fără întoarcere,fără speranță,este
renunțare;și,,romanță”-cântec liric duios și trist—cele două cuvinte alăturate
arată o dragoste neîmplinită,fără răspuns.
Tema centrală a poeziei este a iubirii neîmplinite,eul liric al poetului se
simte părăsit de iubita pe care o așteaptă în zadar,suferă,pentru că această
dragoste neîmpărtășită este un eșec al vieții.
Elementele de prozodie : cele patru catrene
au rima îmbrățișată,măsura de 5-6silabe accentuează suferința îndrăgostitului
ce-și așteaptă iubirea,iar repetiția versului,,tu n-ai venit”este refrenul
suferinței,așteptarea iubitei cuprinde toate anotimpurile,până când speranța nu
mai există,spunându-și că e prea târziu pentru o revenire..Impresionează
epitetele:,,veștejit,răvășit,pustiu”,cuvinte ale tristeții,ale durerii
sufletești,iar enumerarea anotimpurilor sunt timpuri ale așteptării.Întreaga
poezie este mărturisirea îndrăgostitului într-o
singurătate apăsătoare.
