test inițial pentru clasa a VII a sau a VIII a......cum doriți.....

 

Citește cu atenție textul de mai jos și rezolvă cerințele date:

           ,, Iar îmi vibra telefonul. Tata. Nu acum! […]

            Telefonul mi-a vibrat din nou. De data asta era un mesaj: DE CE NU EȘTI LA ȘCOALĂ? PE UNDE UMBLI? M-A SUNAT DIRIGINTA SĂ-MI SPUNĂ CĂ AI CHIULIT DE LA ULTIMELE ORE. E ÎNGRIJORATĂ. VINO IMEDIAT ACASĂ, ORIUNDE AI FI… SAU STRICĂM PRIETENIA! […]

            Am ajuns în fața casei și l-am văzut pe tata fumând supărat la fereastră. Sufla cu năduf fumul gros de tutun, acoperind lumina beculețelor de Crăciun agățate pe pervaz. Nici nu voiam să știu ce scandal mă aștepta. Am încercat s-o dreg și i-am făcut discret cu mâna, zâmbind cât puteam de nevinovat. Tata s-a îndepărtat de la geam, lăsând perdeaua să-l acopere.

            Am oftat și am intrat în casă. Am urcat spăsit treptele, gândindu-mă ce carte să joc: tupeul sau smerenia? Dacă ar fi fost mama, atunci aș fi lăsat capul în jos, mi-aș fi cerut scuze și am fi depășit momentul destul de repede. Cu tata însă habar n-aveam cum să mă port. Era prima oară când se supăra pe mine și nu știam cum reacționează la supărare. Mi-am făcut curaj, am deschis ușa și am intrat în casă. […] Tata stătea în hol, în pragul ușii, și mă privea fără să spună nimic.

            — Bună, am spus eu pe un ton care voia să pară nonșalant.

            — Serios? „Bună?” Atât ai de spus? a întrebat el surprinzător de calm.

            — N-am auzit telefonul, îmi cer scuze, am încercat eu s-o dreg. […]

            — Nu mă supăr că ai plecat de la școală, nu țin neapărat să știu unde ai fost. Sunt însă foarte supărat că nu mi-ai răspuns la mesaje. Am fost foarte îngrijorat. […]

            — Sunt bine, am răspuns eu, și am vrut să plec spre camera mea.

            Tata m-a prins de mână.

            — Lasă-mă! Mă doare! am strigat.

            — Tu să nu-mi întorci mie spatele! s-a răstit el la mine. Totul până la impertinență! Ești un nerecunoscător!

            Brusc, m-am aprins și eu.

            — Pentru ce sunt nerecunoscător?

            — M-am dat peste cap ca să fac să-ți fie bine! a spus el cu glas aspru. Ți-am mutat toată camera aici, am dat o grămadă de bani ca să ai parte de cea mai bună recuperare. Și tu cum mă răsplătești? Ignorându-mă? Lăsându-mă să-mi fac griji pentru sănătatea ta?”

                                                                        (Mihai Mănescu, ,,Comoara lui Harap-Alb”)

Subiectul I                                                                                                     

1. Notează A (adevărat) sau F (fals) raportându-te la informațiile din texul dat:

            a) Copilul primește un mesaj de la diriginta clasei.                           

            b) Tatăl aranjează beculețele de Crăciun de pe pervaz.                      

            c) În apartament intră și un grup de colindători.                                

            d) Tatăl se supără pe fiul său.                                                             

2. Cum este relația dintre băiat și tatăl său? Răspunde și justifică-ți răspunsul făcând referire la o secvență din text.    

3. Formulează ideea principală ce corespunde deznodământului fragmentului dat.

4. Alege varianta corectă:                                                                                           

            În fragmentul dat, naratorul este:

            a) și personaj, fiind implicat în acțiune și relatând întâmplările la persoana I.

            b) același cu autorul textului.

            c) doar observator, nefiind implicat în acțiune și relatând întâmplările la persoana a III-a.

5.Alege seria în care ambele cuvinte conțin diftong:                                                            

            a) casei, Crăciun

            b) voiam, tupeul

            c) fereastră, cântau

            d) serios, geam

6. Subliniază în secvența următoare un cuvânt omonim și construiește un enunț în care să aibă alt sens: 

Tu să nu-mi întorci mie spatele! s-a răstit el la mine. Totul până la impertinență! Ești un nerecunoscător!    

7. Precizează modul, timpul (dacă există), persoana și numărul pentru fiecare formă verbală din text:

   vino=

   ar fi fost=

   am intrat =

   să spună=                                                                                                   

8. Transcrie două predicate diferite din secvența următoare și precizează felul lor: 

Nu țin neapărat să știu unde ai fost. Sunt însă foarte supărat că nu mi-ai răspuns la mesaje. Am fost foarte îngrijorat.     

9. Precizează genul, numărul, cazul și funcția sintactică pentru fiecare dintre substantivele din text.:

   în fața casei=

   beculețelor=

   cu tata=

   ușa=

   spre camera=

10. Transcrie pronumele din secvența următoare și precizează pentru fiecare felul, persoana, numărul, cazul și funcția sintactică: 

   Nu mă supăr că ai plecat de la școală, nu țin neapărat să știu unde ai fost. Sunt însă foarte supărat că nu mi-ai răspuns la mesaje. Am fost foarte îngrijorat.  

 11. Rescrie fragmentul de mai jos, corectând greșelile de orice fel:                          

 Dragele mele colega mea a rezolvat cea mai repede ultima problemă de la matematică. Mi-ar place să aibe răbdare și să m-ă ajute și pe mine.

                          Subiectul al II-lea  :                                                                                        

                    Scrie rezumatul textului dat.

 

  Toamnă dulce, toamnă cu frunzele toate flori............... 

   Toamna este primăvara iernii ,de aceea cred că  în fiecare frunză este o floare. Nici frumusețea primăverii, nici cea a verii nu are farmecul și grația pe care le-am văzut într-o singură înfățișare a unei zile de septembrie. Iubesc luna septembrie, o iubesc datorită parfumurilor ei,a culorilor şi privesc cu tristețe iarba care încetează să se mai ridice. Septembrie este însuşi artistul ce desenează cel mai frumos surâs al cerului. Acum există o armonie în toamnă,un luciu în cer, care pe perioada verii nu este auzit sau văzut .

    Ascultă! îmi spune glasul vântului sălbatic! oricine crede că frunzele căzute sunt moarte....nu! nu le-a văzut niciodată dansând într-o zi cu vântul ultim ce poartă cel mai frumos zâmbet al anului. Septembrie e o minune..... şi pentru aerul răcoros noaptea şi căldicel ziua.

  Septembrie înseamnă sunetul clopoţelului,iar prima zi de şcoală este unul dintre marile evenimente ale copilăriei,o întâmplare incomparabilă, care se transformă în sărbătoare.Fiecare  copil simte o     fo­ială în suflet, o nelinişte bucuroasă......

compunere---Vine,vine toamna....se așterne.....

 

compunere---Vine,vine toamna....se așterne.....

 

  Toamna este anotimpul reve­laţiei,al descoperirii, anotimpul clarită­ţii. Eu cred că trebuie să păşim cu teamă în toamnă, ci cu bucurie. Ne bucurăm de fiecare rază de soare, de fiecare rămăşiţă plă­pândă de căldură, ne scăldăm în ea cu toată fiinţa.

   Septembrie mă  face să vânez cu păturica peticele de soare din grădină, ba ronţăind dintr-o nucă, ba degustând un strugure aromat, ba muş­când cu poftă dintr-un măr acrişor şi crocant ori din­tr-o prună dulce,ba...ah!!!pregătindu-mă de început,de începutul școlii....cu regret,cu bucurie?!?!!!Lecţia lunii sep­tem­brie este recunoştinţa...

 Octombrie îmi ofe­ră darul unei frumuseţi răpitoare: lumina se schimbă, făcându-mă să privesc lumea cu alţi ochi. Razele soarelui ca­pătă o altă consistenţă, de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce mă-nconjoară se evidenţiază cu o mai mare claritate. Parcă mă trezesc treptat dintr-un somn, în care nici nu am știut până acum că am fost cufundat. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, care devine tare, revigorant şi parfumat. Nu mai miroase a praf şi uscăciune, ca în toiul verii, ci a vegetaţie şi ploaie.Acum copacii sunt mai impre­sio­nanţi ca niciodată şi, în drum spre școală,mă surprind une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care mă ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asist la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină des­făşurare a întregii naturi.Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schim­bării, arătându-le limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea schimbărilor. Octombrie mă plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-mi un peisaj de un farmec sublim. Ajunge să as­cult la ora de muzică ,,Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţele­g perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.

   Apoi, Noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună zgârcită, decisă să nu aducă nimic bun. Doar frig, vânt şi ploa­ie. Ceaţă şi copaci dezgoliţi. Lumea se trans­formă brusc, dintr-un ta­blou plin de culori aprin­se, într-un desen  în cărbune. Co­pa­cii ca­re mă  încântau până acum cu foş­netul lor ju­căuş de­vin siluete negre şi anti­pa­tice, stafii răzbu­nă­toare ca­re  bântuie zilele. To­tuşi, chiar şi aşa, noiem­brie nu este alt­ceva decât tot un mare maestru sobru, a cărui menire e să ne înveţe să fim pu­ternici.El dez­go­leşte copacii de frunze, la fel cum se dez­ve­leşte mintea de iluzii şi false aşteptări. Ne în­conjoară pe noi, oamenii,cu frig şi umezeală şi cu foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în inte­riorul propriei fiinţe. Să ne reîm­prie­tenim cu noi înşine. Să ne privim aşa cum suntem şi să fim mul­ţu­miţi cu ce vedem,să ne pregătim pen­tru ce ur­mea­ză: cu adevăr şi o sta­re de echi­libru.

  No­­iembrie ne pu­rifică şi ne în­dreaptă atenţia către suflet, ne ajută să nu mai depindem atâta de ce e în jur.

  Bunica îmi spune că cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi ne­răb­dare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână:zăpadă, o sanie zdra­vănă cu zurgălăi,un brad verde,colinde,un moș,cadouri şi voie bună.

compunere--Lunile TOAMNEI

 

compunere--Lunile TOAMNEI

   Toamna este anotimpul reve­laţiei,al descoperirii, anotimpul clarită­ţii. Eu cred că trebuie să păşim cu teamă în toamnă, ci cu bucurie. Ne bucurăm de fiecare rază de soare, de fiecare rămăşiţă plă­pândă de căldură, ne scăldăm în ea cu toată fiinţa.

   Septembrie mă  face să vânez cu păturica peticele de soare din grădină, ba ronţăind dintr-o nucă, ba degustând un strugure aromat, ba muş­când cu poftă dintr-un măr acrişor şi crocant ori din­tr-o prună dulce.Lecţia lunii sep­tem­brie este recunoştinţa...

 Octombrie îmi ofe­ră darul unei frumuseţi răpitoare: lumina se schimbă, făcându-mă să privesc lumea cu alţi ochi. Razele soarelui ca­pătă o altă consistenţă, de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce mă-nconjoară se evidenţiază cu o mai mare claritate. Parcă mă trezesc treptat dintr-un somn, în care nici nu am știut până acum că am fost cufundat. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, care devine tare, revigorant şi parfumat. Nu mai miroase a praf şi uscăciune, ca în toiul verii, ci a vegetaţie şi ploaie.Acum copacii sunt mai impre­sio­nanţi ca niciodată şi, în drum spre școală,mă surprind une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care mă ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asist la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină des­făşurare a întregii naturi.Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schim­bării, arătându-le limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea schimbărilor. Octombrie mă plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-mi un peisaj de un farmec sublim. Ajunge să as­cult la ora de muzică ,,Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţele­g perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.

   Apoi, Noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună zgârcită, decisă să nu aducă nimic bun. Doar frig, vânt şi ploa­ie. Ceaţă şi copaci dezgoliţi. Lumea se trans­formă brusc, dintr-un ta­blou plin de culori aprin­se, într-un desen  în cărbune. Co­pa­cii ca­re mă  încântau până acum cu foş­netul lor ju­căuş de­vin siluete negre şi anti­pa­tice, stafii răzbu­nă­toare ca­re  bântuie zilele. To­tuşi, chiar şi aşa, noiem­brie nu este alt­ceva decât tot un mare maestru sobru, a cărui menire e să ne înveţe să fim pu­ternici.El dez­go­leşte copacii de frunze, la fel cum se dez­ve­leşte mintea de iluzii şi false aşteptări. Ne în­conjoară pe noi oamenii de frig şi umezeală şi de foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în inte­riorul propriei fiinţe. Să ne reîm­prie­tenim cu noi înşine. Să ne privim aşa cum suntem şi să fim mul­ţu­miţi cu ce vedem,să ne pregătim pen­tru ce ur­mea­ză: cu adevăr şi o sta­re de echi­libru.

  No­­iembrie ne pu­rifică şi ne în­dreaptă atenţia către suflet, ne ajută să nu mai depindem atâta de ce e în jur.
  Bunica îmi spune că cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi ne­răb­dare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână:zăpadă, o sanie zdra­vănă cu zurgălăi,un brad verde,colinde,un moș,cadouri şi voie bună.

compunere--TOAMNA copilăriei mele

 

compunere--TOAMNA copilăriei mele

    Mă gandesc așa că  aș putea trăi într-un loc care să mă lipsească de orice alt anotimp, mai puțin de toamnă.... și mă întreb de ce am această dorință... Toamna...cu nopțile ei din ce în ce mai lungi și diminețile reci, cu zilele  călduțe, cu mirosul de frunze uscate, cu adierea răscolitoare a vantului, cu soarele stins ce scaldă natura într-o lumină difuză, cu norii cenușii ce mă trimit la visare, cu ploaia calmă sau vijelioasă ce mă  trezește în diminețile cand aș vrea să mai dorm... toamna este incomparabilă! E tristă, dar are o frumusețe unică,simt că și eu sunt la fel ca toamna.... Cred că s-a moștenit de la dimineața aceea de septembrie în care m-am născut....  Mă identific cu toamna și simt cum face parte din mine....sunt puțin melancolic, pentru că nu este un anotimp vesel , dar cred că este cel mai romantic dintre toate.

     Îmi amintesc de toamnele copilăriei mele, când vârtejuri de vânt aduceau ploi neistovite ce îndestulau brazdele lacomului pământ ale parcului,pe unde colindasem neobosit în zilele și nopțile calde.

    Mireasma de gutuie coaptă și amarul nucilor îmi amintesc de prima zi de,,grădi”,cand priveam după brațul mamei mulțimea de pitici,căutand-o pe Alba ca zăpada,așa mă păcălise bunica că o voi găsi pe acolo printre locurile de poveste.Am intrat apoi printr-un tunel de flori în școala unde am scris cu mana tremurandă,,mama”și mi-am ascuns o lacrimă în pumnul mic,dar numerele cu plus,minus,ori(X),cu semnul =(egal)m-au fascinat și cred că îmi vor conduce mintea în anii mei.

M-am simțit schimbat cand am citit experiența,,micului Prinț”m-a fascinat întrebarea unui,, copil”:...unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot...,am descoperit tainele din botanică,am urcat pe hărțile atlasului munții și am urmărit alunecarea apelor,m-am bucurat de jocurile în curtea școlii....

     Privesc melancolicul anotimp în dimineţile friguroase şi aspre, brumele reci ce se întind ca o spumă de argint acoperind locurile candva pline de flori...acum golașe,  aud vântul oftand și tânguindu-se, prevestind nemilostivele viscole ce vor veni. Pitite pe sub un gard sau în ungherele unei grădinițe de flori, mă întreb cum crizantemele rezistă şi privesc cum ultimele petale de trandafiri se topesc sub bruma dimineţii.

   Culorile și farmecul toamnei sunt adevărate provocări. Îmi place toamna care-mi adună amintirile de vară,iar eu le ascund bine de frig, ca să le desfac în nopțile reci de iarnă, atunci cand îmi va fi dor. Îmi place să merg prin covorul de frunze ruginii și să le ascult șoaptele, nu cred că mă voi vindeca vreodată de toamnă... de ce aș face-o??????!!!!!!!!!!!!!!

test inițial clasa a 8 a

 

                  Ceasul din pod

,, În fiecare vară, Matei venea la bunicul său, în casa veche de la marginea satului, unde podul mirosea a lemn uscat și a praf adunat de zeci de ani. Acolo, într-un colț întunecat, stătea un ceas mare, cu pendulă, greu de reparat, oprit de multă vreme. Bunicul, mereu binevoitor, îi povestea nepotului despre meșterii de altădată, care știau să repare orice, și spunea mereu că, dacă cineva ar reuși să-l repare, casa întreagă și-ar recăpăta liniștea de altădată.

În vara aceasta, Matei s-a hotărât să încerce. A urcat scările scârțâitoare, ținând în mână o lanternă și o cutie cu unelte moștenite de la tatăl bunicului. A deschis ușa mecanismului cu grijă, temându-se să nu strice ceva. Roțile dințate erau ruginite, iar arcul principal părea rupt.

Lucrând ore în șir, băiatul a curățat fiecare piesă, ungând-o cu răbdare, verificând-o la lumina slabă a lanternei. Uneori se oprea, ștergea sudoarea de pe frunte și privea, prin fereastra mică a podului, cum soarele cobora tot mai jos spre dealurile din spatele satului. Spre seară, când ultima rotiță și-a

găsit locul, Matei a tras ușor de lanțul greutății. Un ticăit timid s-a auzit, apoi altul, tot mai sigur, umplând tăcerea podului ca o inimă care reîncepe să bată.

Coborând bucuros să-i spună bunicului vestea, băiatul a observat, între roțile ceasului, un plic îngălbenit, ascuns acolo de multă vreme. L-a deschis cu emoție și a găsit câteva rânduri scrise de mână, o scrisoare pe care bunicul o pierduse cu ani în urmă, adresată chiar lui, de la propriul tată. Bunicul, citind rândurile, a rămas tăcut multă vreme, cu ochii umezi, ascultând ticăitul regăsit al ceasului ca pe o voce venită de departe. Din ziua aceea, Matei a înțeles că unele lucruri, oricât de vechi și tăcute ar părea, așteaptă doar răbdare și grijă pentru a prinde din nou viață.”

                    

Partea I · A

1 Precizează forma verbală (infinitiv, participiu, gerunziu sau supin) pentru fiecare dintre cuvintele din text: lucrând, ascuns, de reparat, a prinde.

2 Identifică în text câte un exemplu pentru: adjectiv pronominal posesiv, adjectiv pronominal demonstrativ, pronume relativ, adjectiv pronominal nehotărât.

Precizează cazul pronumelui relativ identificat.

3 Precizează, cu justificare, modul de formare a cuvintelor „îngălbenit” și „binevoitor” (derivare sau compunere).

4 Explică diferența de sens dintre paronimele „aluzie” și „iluzie” și alcătuiește câte un enunț cu fiecare dintre ele.

5 Desparte în silabe cuvântul „seară” și precizează diftongul pe care îl conține. Precizează apoi silaba accentuată din cuvântul „bunicul”.

Partea I · B

1 Precizează perspectiva narativă din fragment (narațiune la persoana I sau a III-a) și arată, printr-o secvență din text, cum se vede acest lucru.

2 Explică, în 3-4 rânduri, semnificația titlului „Ceasul din pod” în raport cu întâmplările din text.

3 Transcrie din text o structură care conține o comparație (figură de stil) și explică rolul ei în fragment.

Partea a II-a

Redactează o compunere în care să povestești o întâmplare (trăită sau imaginată) în care ai redescoperit ceva vechi și uitat (un obiect, un loc, o amintire).

În compunerea ta, integrează: minimum două cuvinte din câmpul lexical al timpului, o secvență de dialog și o comparație.

începe școala....

 

începe școala....

În noaptea începutului de septembrie copacii poartă podoabe de argint-stelele ce se transformă în flori și coborâte se pierd în uitarea cerului....devin frunze foșnitoare ce-și trimit sunetele până departe...departe...Septembrie vine cu visele verii,cu gânduri uitate în infinitul nopților de vară,cu rugăciuni spuse în șoaptă :,,lasă-mi vară cerul tău,seninul tău,căldura ta,zilele cu bucuria vacanței”....

Aud sunetul vântului transformat într-un fir de argint al clopoțelului ce-mi amintește de timpul ce aleargă spre locul unde-mi întâlnesc prietenii,cărțile,temele,notele...

                                  și iată că toamna din nou a venit...croind prin sufletu-mi cale...
  Mă întreb înaintea zilei de ÎNCEPUTUL școlii:Ce elixir trebuie să beau, ca să trăiesc numai în vară?!!!

Ce trebuie să fac să pot  mişca limbile ceasului înapoi… ca zilelesă nu mai scadă şi să mă trezesc în aur aurul verii?

                             Nimic...... Nu pot face nimic....

                                            Doar să trăiesc  în visare.....

                                 Îmi bate  în geam…e vântul?…e soarele?… Aaa…. E  prima zi de școală....

SUCCESE...NOTE BUNE....MINTE LIMPEDE...TEME UȘOARE....UN AN BUUUUN!!!!!!!!!!!!!!!

compunere--Sfârșitul verii

 

compunere--Sfârșitul verii

Parfumul tare al ierburilor cosite, mirosul pădurii, adierea fructelor pârguite, toate acestea transformă sfârșitul verii într-o sărbătoare..Acum, pentru mine, vara înseamnă un ,,sfârșit" plin de culoare,un timp fericit, vibrând, încă, de sentimentele fierbinți ale verii, de speranța că frigul și ploaia toamnei sunt departe... Mai mult ca oricând, la sfârșitul verii mă gândesc la momentul când   se deschid gradat culorile roa­delor de tot soiul: fruc­te, legu­me, cărţi, amintiri. Ver­­dele pălit al vegetaţiei secă­tuite se transformă într-o infi­ni­tate de nuanţe calde.

  Nu, n-am nostalgii la ve­nirea toamnei! Pe mi­ne, anotimpul ăsta mă um­ple de încântare şi bucurie. Sfârșitul verii e o minune... şi pentru că aerul ăsta, răcoros noaptea şi cald încă ziua, îmi dă voie să mă  plimb, să admir cerul, mult mai adânc decât cel de iulie, șă-l urmăresc cum se lasă tot mai aproape de pământ, până va deveni violent de albastru. Privesc bogăţia de forme a frunzelor, în transformarea lor, până devin să­mân­ţă și-mi spun că Toamna, care va începe peste câteva zile,nu e nicidecum o apropiere de final,este o poartă în timp,este ca o oglindă mare în care-și fac loc aleile înfrunzite,castanele care cad,marcând secundele,cerul resemnat,stropii reci ca o ninsoare invizibilă.Și-atunci îngerul meu păzitor îmi îngăduie să cânt alături de vântul ușurel melancolia și regretul zilelor vacanței ....începe școala .... Septembrie înseamnă sunetul clopoţelului.... prima zi de şcoală...  și apoi... mai sunt florile acelea că­ră­mizii, ca nişte capsu­le, pe care le pot păstra în vază toată iarna şi cărora le zic: ,,Ce frumoase sun­teţi! Îmi daţi voie să vă pictez?".        

poezia: ,,Septembrie”, de Miron Radu Paraschivescu

 

,,Suflet al meu, ce faci acu,

Pierdut prin lucrurile toate?

Lăsându-şi soarele-n bucate,

Vara, catarg de foc, trecu.

 Un greier ţârâie mărunt

Prin câmpul unde am umblat

Şi ca un mort din somn sculat,

În toate pier şi-n toate sunt.

Prin vântul serii, glasul tău

Îl mai pândesc, poate, şi-acum;

O stea sclipind prin nori de fum

Târziilor păreri de rău.

O, suflete al meu, învie

În lunga toamnă, grea de rod,

Să vezi crescând într-alt norod

Nestinsa ta copilărie!”

                                                      (,,Septembrie”, de Miron Radu Paraschivescu)

Poezia „Septembrie” de Miron Radu Paraschivescu este o meditație despre trecerea timpului. Textul surprinde melancolia specifică toamnei prin motive precum despărțirea de vară și interogarea propriului suflet.

  În mesajul poeziei eul liric se raportează la natura care își pierde din splendoare, trăind o stare de resemnare și căutare interioară.

  Tema poeziei este trecerea ireversibilă a timpului și sentimentul de pierdere.Poetul nedumerit își întreabă sufletul,,pierdut”,rătăcit prin ,,lucrurile toate” ce există în univers, evenimente, situații și experiențelor din viață cum va privi trecerea soarelui. „Vara, catarg de foc”, metaforă, este o imagine puternică a luminii, a energiei și a unui anotimp ce se înalță semeț înainte de a apune,exprimând vitalitatea și lumina ce se sting. Vara este anotimpul trăirilor frenetice.Dar apare atmosfera tristă însoțită de cântecul stins al unui greier,,un greier țârâie mărunt”,simpla acțiune umanizată a insectei devine o proiecție a singurătății și a trecerii implacabile a timpului.

Imaginea tristă este și comparația,,ca un mort din somn sculat” accentuând o stare de contopire a eului cu infinitul. Se adâncește ruptura dintre om și mediul înconjurător. Această secvență descrie o integrare totală în universul cosmic, sugerând o detașare de realitatea cotidiană și o trezire a unei conștiințe superioare.

Toamna devine un spațiu al interiorizării când își dorește ca,,vântul serii” să-i aducă sunetul glasului iubitei,iar sclipirea stelei,,prin nori de fum”devine iluzia care crează o imagine profund melancolică a luminii care încearcă să străbată prin regretele  târzii.Este o atmosferă apăsătoare simțită în,,lunga toamnă”a vieții și a timpului existent. Repetiția „suflet al meu”,invocație retorică subliniază intensitatea dialogului interior, al regretului în fața trecerii timpului.Ultimele versuri exprimă o profundă nostalgie pentru vremurile trecute, descriind melancolia de a-și privi propria copilărie cum se îndepărtează și renaște într-o altă lume sau într-un alt suflet.

Finalul aduce o notă de speranță,sufletul este îndemnat să „învie”, pentru a regăsi „nestinsa ta copilărie”. Astfel,deși prezentul este marcat de singurătate și uitare, puritatea și valorile spiritului supraviețuiesc în ciuda trecerii vremii.

Lirismul cald, reflexiv este dat de atmosfera de detașare și introspecție. Poetul folosește un spectru bogat de figuri de stil,pentru a contura atmosfera melancolică a toamnei și starea de izolare a eului liric. Epitetele cromatice și senzoriale precum: „catarg de foc” arată și culoarea portocaliu-roșiatică a soarelui și a toamnei, aducând o dinamică vizuală puternică peisajului și sporind încărcătura emoțională a textului.

   Poezia „Septembrie” de Miron Radu Paraschivescu se remarcă printr-o prozodie clasică,muzicală.

Versurile au o măsură scurtă, de 7-8 silabe,ritm specific poeziei populare, rima este încrucișată, ritmul este predominant iambic alternat cu cel amfibrahic, conferind o cadență lejeră și meditativă.

  Concluzia poeziei poate fi rezumată în ideea că trecerea ireversibilă a timpului nu distruge esența sufletului, ci o transpune într-o altă dimensiune a eternității.Toamna și luna septembrie devin simboluri ale maturității și ale sfârșitului de ciclu :vara se stinge, natura se schimbă.

Eul liric resimte acut absența iubirii și a timpului trecut, dar concluzia nu este una de deznădejde totală, ci de acceptare a realității.

 

 

 

 

                        Implicarea în acțiuni civice este importantă sau nu în situații de criză?

 

Cred că implicarea civică e un drept, dar și o responsabilitate. Ca cetățeni care trăim în sânul unei comunități și care .ervicii sociale, a participa activ și a ne aduce contribuția personală la construirea unei societăți cât mai sănătoase ne aduce beneficii care trec de pragul personal, cu impact asupra întregii societăți. Implicarea civică poate avea multe forme și poate cuprinde o mare varietate de activități. Acesta e un lucru bun, fiindcă, în acest fel, fiecare dintre noi îl poate alege pe cel care i se potrivește cel mai bine. Implicarea civică, în afară de impactul puternic asupra întregii societăți, are unul cel puțin la fel de puternic asupra persoanei care îl practică: faptul că treci dincolo de sfera personală, că focusul tău se schimbă de la strict împlinirea nevoilor și rezolvarea problemelor personale la cele ale unei întregi comunități, te face mai fericit, mai mulțumit de tine, îți dă încredere și un sentiment de împlinire. Ceea ce e cel mai frumos, este ca stă în natura noastră să ne ajutăm unii pe alții. Dacă ești foarte atent la viața ta și la felul în care ți-o trăiești, vei vedea că nu ai fost niciodată mai fericit decât atunci când te-ai simțit util, când contribuția ta a făcut o diferență. Nu contează cât de mică, orice contribuție este precum propagarea undelor cauzate de căderea unei pietre în apă. Are efecte care trec mult dincolo de zona strict delimitată a impactului.

   O poveste despre implicare civică a unei fete din Pakistan,Malala. Yousafzai    Pentru dreptul fetelor la educație, Malala ne aduce în fața ochilor o poveste contemporană a unei fetițe care luptă pentru dreptul la educație al fetelor. Malala este din Pakistan, dintr-o regiune încercată de lupte, extremism și probleme sociale cauzate de talibani, care urmăresc să le impună tuturor, cu forța, viziunea lor asupra lumii.

Este o poveste încărcată, mai ales că include și momentul în care Malala ajunge să fie împușcată de talibani, în autobuzul care o aduce de la școală.

Atât în realitate cât și în poveste, Malala supraviețuiește atentatului, își revine și continuă să militeze pentru libertatea de exprimare și pentru dreptul fetelor la educație. Primește premiul Nobel pentru Pace iar ziua ei de naștere, 12 iulie, este declarată de ONU Ziua Malala, fiind sărbătorită de copii din întreaga lume.

rolul notațiilor autorului Ion Băieșu în fragmentul din opera dramatică,,Chițimia”

 

PARTEA I

O cameră oarecare, neîngrijită și mobilată fără gust – camera-salon a familiei Chițimia I. Un glasvand, deschis aproape tot timpul, desparte acest salon de dormitor, care va fi plasat în fundul scenei. În dormitor, se află o oglindă, două noptiere și un pat foarte larg, în care doarme, acoperită până peste cap cu plapuma, Vica Chițimia   I. […] vizibil marcat de o înceată și sigură degradare morală, îmbrăcat într-un halat de casă jerpelit, stă la masă, în salon, și cercetează niște hârtii, trăgând aprig din țigară. În acest timp, bombăne, fluieră, geme, trântește scaunul. Vica se trezește și scoate de sub plapumă un cap acoperit cu păr roșcat, pus pe moațe. [...]

VICA (cu un glas suferind): Eu nu am dreptul să dorm în casa asta? (Nu i se răspunde.) Întreb: eu nu am dreptul să dorm în casa asta? Există, în general, dreptul de a dormi?

                                                                                                        (Ion Băieșu, Chițimia)

* glasvand – ușă pliantă cu geamuri care separă două încăperi

Didascaliile (indicațiile scenice) sunt elemente specifice textului dramatic, menite să îndrume jocul actorilor și să sprijine viziunea regizorală. Pentru cititor ele sunt importante, pentru că îl ajută să-și imagineze acțiunea. Didascaliile vin în completarea replicilor personajelor, aducând informații despre cronotop (spațiul și timpul întâmplărilor) și despre personaje (statutul, înfățișarea, acțiunile, gesturile, mimica, vocea.)

În fragmentul dat sunt câteva indicații scenice, care acompaniază și completează replicile personajelor, aducând informații și sugestii importante pentru înțelegerea textului.

  Prima dintre ele conține o descriere a locului acțiunii: o cameră-salon banală a familiei Chițimia,în care glasvantul desparte salonul de dormitor ,unde se văd oglinda,două noptiere,un pat mare. Decorul anticipează existența unor personaje modeste maerial. Sunt prezentate două personaje:în pat,Vica Chițimia,și-a acoperit capul cu plapuma și celălalt I.(o inițială).este descris ca un om tulburat,decăzut,îmbrăcat neglijent,sărăcăcios,fumează  preocupat cu cercetarea unor hârtii.Atitudinea lui zgomotoasă redată printr-o enumerare de verbe o trezește pe Vica. Trăsăturile ei au cu siguranță o semnificație, pe care însă nu o putem înțelege din acest mic fragment de text.

  Ultimele indicații scenice sunt incluse în replica a personajului Vica,(caracterizarea indirectă) și  prezintă tonul,,un glas suferind”, o voce încărcată de durere, tristețe ce trădează vulnerabilitate, deznădejde. Este un personaj neînțeles de celălalt,care nu răspunde dorinței de a fi respectată.

  În concluzie, în acest fragment, prin folosirea didascaliilor,autorul  transmite regizorului și actorilor indicații privind decorul și jocul scenic, dar sugerează și cititorului căi de interpretare a textului.

 -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cuvântul chițimie (sau chițimia) înseamnă o casă foarte mică, o colibă, o cocioabă, un bordei.

,,CHIȚIMIA” sau Estetica războiului casnic

În ,,Chiţimia” războiul favorizează mistificarea, provoacă atât drama frontului, cât şi suferinţa individului, profund imoral. Tânărul se întoarce de pe front şi pretinde că ar fi altcineva, preluând viaţa şi identitatea prietenului său, pe care se presupune că îl vede murind, ba chiar el este cel care îl ucide, fără a se asigura ulterior că a reuşit să facă acest lucru. Planul decurge perfect, iar substituirea se va dovedi, după 20 de ani, un şir complet de nefericiri. Bântuit de imaginea prietenului său, cel dintâi are impresia că apare mortul care vine să îşi ceară viaţa înapoi, ceea ce creează un spaţiu ficţional ireal, al visului, al iluziei vizuale. Este întâlnirea dintre cei doi autentică sau zdruncinarea realităţii trebuie pusă pe seama halucinaţiei primului? Vica îl aude vorbind cu cineva, dar primul neagă, considerând că femeia este predispusă la crize emoţionale, care afectează liniştea căminului. Aroganţa împricinatului se vădeşte a fi o modalitate de a scăpa de responsabilitatea mărturisirii, pe care i-o promisese în urmă cu douăzeci de ani. Acceptându-l drept logodnicul ei, chiar dacă ar fi existat unele nepotriviri în detaliile fizice sau de caracter, Vica se resemnează, capitulând înainte să lupte, ceea ce o face să piardă războiul şi să aştepte dezvăluirea adevărului. De altfel, ea este măcinată de această tergiversare şi este nerăbdătoare ca actualul soţ să îi mărturisească: VICA (disperată): ,, Ah, Doamne Dumnezeule! Am stat cu tine(Chițimia I.) douăzeci de ani, îndurând mizerie materială şi spirituală, aşteptând ziua când ai să-mi spui ceva, iar când vine, în sfârşit, ziua respectivă, tu refuzi! “ De altfel, spaţiul în care se desfăşoară viaţa cuplului accentuează tragismul acestei căderi psihice, încăperea pare ea însăşi un fragment din frontul unor lupte casnice, în care Vica îl acuză de propria nefericire: ,,VICA: Mi-ai otrăvit viaţa! Mi-ai otrăvit-o cu răutatea şi cu plictiseala ta!” ( În camera neîngrijită şi cu mobilă de prost gust, cuplul îşi consumă viaţa anostă, soţul, un tip cu figura decavată fiind absorbit de o invenţie care îl secătuieşte financiar şi mental şi care facilitează intrarea în scenă a altor figuri neobişnuite: profesorul, japonezul, filozoful. În fapt, trenul care va merge fără locomotivă din vârful unei pante, bizară invenţie, este doar un pretext nebunesc pentru o existenţă care doreşte să sfideze instalarea unui ritm anost, care duce treptat către dezamăgire, pierderea sensului. Cei trei camarazi în realizarea experimentului îi întreţin delirul, nebunia, nu de a gândi cu mintea lui, ci de a crede că poate a se sustrage destinului care îl urmăreşte şi care devine o manifestare justiţiară. Revenind după 20 de ani, în episodul halucinant al fostului tovarăş de arme, tizul său nu face decât să accentueze delirul casnic, Vica îşi iese din minţi într-o fericire aproape extaziantă, iar actualul partener de viaţă conştientizează că trebuie sa schimbe această realitate, prin eliminarea, a doua oară, a prietenului său. Japonezul, partener de afaceri, un tip redus mintal, care se poate transforma în orice moment într-un ucigaş cu sânge rece, se oferă să o scoată din scenă pe Vica, alături de fostul logodnic, proaspăt întors de pe front: ,,JAPONEZUL: N-am înţeles o chestie: vreţi să-l lichidez total? Pentru că, în cazul acesta… dublez preţul...”  Se pare că uciderea ar fi singura soluţie. Dacă, iniţial, Vica acceptă căsătoria din naivitatea unei solitudini pe care doreşte să o elimine, respingând ideea că ar fi putut rămâne singură, în final se desprinde de aproapele său, refuză să se mai subordoneze Celuilalt şi îşi asumă un destin individual, care, însă, pare să o coste viaţa. Finalul Vicăi este plauzibil, deoarece a ales să accepte prea uşor compromisul. Vica a călcat în picioare dragostea ca valoare fundamental universală, favorizând desfăşurarea fără limite a unui impostor lamentabil, de care rămâne ataşată douăzeci de ani. Gestul inconştient, semn al unei depline laşităţi, va fi plătit cu nefericirea, depresia şi viaţa. Cu toate acestea, ieşirea din chiţimie ar fi putut da naştere altei poveşti în care destinul pretinsului logodnic să continue, având curiozitatea de a descoperi alt mod de a fi în lume. Este o metaforică desprindere de un mediu care a strivit-o constant şi care a redus-o la tăcere, anihilându-i personalitatea. Războiul este doar catalizatorul unor patimi, face posibilă această intrigă şi deschide un orizont în care, pe fundalul unei incertitudini date de depărtarea impusă, de traumele psihice şi fizice ale celor plecaţi pe front sau de cele sentimentale ale celor rămaşi acasă, se proiectează vieţi decimate, căzute într-o explicabilă, dar deranjantă solitudine.

                       ,

compunere---În căldura lui august

 

compunere---În căldura lui august

          În august e ca-ntr-un spectacolul de gală în care splen­doarea verii se întâlneşte cu primele semne, încă timide, ale toamnei. Mai întâi este lumina lui august, ca o umbră albă,ca o mângâiere. Am privit lumina aceea ca un fluture alb, care s-a făcut tot mai mare, a îmblânzit pământul, l-a făcut să se vadă. Deasupra lui, aproape, un abur albastru, neînceput, a dezmierdat câmpia.

 Drumul pe care sunt arată ca un balaur însetat, zvârcolindu-se în mijlocul arșitei. ...se înalță către cerul cel mare, pe vârfurile dealurilor, pentru ca apoi să se prăbușească în adâncurile văilor, să se încolăcească prin pârjolite tuneluri vegetale. În dreapta, departe, sunt creste de piatră  alburie, în care se agață nori subțiri. Undeva, prin perdeaua văluroasă a aerului clocotit, văd două puncte negre, ca două mogâldețe, mișcându-se vag, sub cerul topit. Acolo e singurul loc unde îmi sprijin privirea. În rest, numai câmp galben, petice mari de pământ zbârcit și un zăduf venit parcă din adâncul pământului.. Aici, la marginea câmpiei , în zilele toride de vară, totul e amorțit și pustiu. De-atâta amarnică arșiță, nici păsările, ori poate nici îngerii, nu mai au vlagă. Pășesc împiedicat printre paiele pârjolite de soare, ca prin nisipul deșertului și simt cerul topit cum se scurge ușor peste creștetul meu. Departe, în mijlocul câmpului, îmi apar niște puncte ca doua mogâldețe ce se mișcă,se apropie,se depărtează,iau forme de abur, se înalță în aer. Cerul se limpezește atât de mult, că aș fi putut să mă oglindesc în el.Și merg....  drumul meu  ajunge într-o pădurice  de aluni, o pată de umbră binefăcătoare, pentru ca apoi sa se înfunde într-o poiană uriașă, cu iarba înaltă, flori mărunte și roiuri de fluturi și de albine, care zgârie ușor liniștea locului. Mă întorc nedumerit și,zâmbind,mă întreb:unde e arșița ?s-au coborât cele două mogâldețe ciudate?Ajuns în poiană, trebuie să-mi croiesc  singur cărare prin ierburile năvalnice. Uit de arșiță și iată-mă într-un rai de soare și umbră deasă și tămâiată de miresme dulci-amărui. Un fluture mare, în culori de negru și roșu, catifelat, îmi  dă târcoale. Am întins mâna spre el și i-am zis că, dacă este într-adevăr un sol trimis, să-mi dea un semn. Spre marea mea surprindere, a urcat pe degetul arătător pe care i-l întinsesem. M-am așezat așa cu el pe iarbă.Lumina ne învăluia,iar eu mă simt într-un tărâm care se leagănă între basm şi vis.... 

 Luna august năvălește asemenea unui potop de ploaie în deșert ... 

                     este ca o revărsare de frenetice transformări așteptate, dar mă ia mereu prin surprindere....

                    Purtându-și coroana aurită,pârguind câmpurile cu promisiuni strălucitoare de belșug,August îmi dăruiește căldura și ceața apusurilor purpurii...

                   Vara lui August este o mare de flori și fructe,o mare de soare și căldură...

(Numele lunii august vine de la numele primului împărat roman, Cezar August)

poezia : ,,Gândind la tine” de Mihai EMINES

 

        

,,Gândind la tine fruntea-acum mă doare
Nu știu ce rost mai are-a mea viață
Când n-am avut o clipă de dulceață:
Amar etern și visuri pieritoare!

De ce în noapte glasul tău îngheață!
Vedea-vor ochii-mi înc-o dată oare
Frumosul trup, ­ femeie zâmbitoare! ­
Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n brață?

Tu, blond noroc al unui vis deșert,
Tu, visul blond unui noroc ce nu e,
De-i mai veni, să știi că nu te iert.

Căci dorul meu mustrări o să-ți tot spuie
Și sărutându-te am să te cert
Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie.”

 

  Poezia este o confesiune lirică profundă și o capodoperă a romantismului, în care tema iubirii se împletește cu suferința existențială. Textul explorează zbuciumul interior, regretul și dorul dureros pentru o femeie idealizată, evidențiat prin antiteza dintre speranță și deznădejde. [
  Titlul fixează ideea obsesivă a eului liric: contemplarea ființei iubite. Tema principală o constituie dragostea neîmplinită și imposibilitatea atingerii absolutului. Textul este dominat de motive eminesciene clasice precum visul pieritor, amara eternitate și suferința, care accentuează neputința eului liric de a găsi împlinirea. Poezia aparține genului liric, fiind scrisă la persoana I, ceea ce indică un puternic caracter subiectiv și confesiv. Textul exprimă trăiri directe, nefiltrate, în care eul liric își exteriorizează zbuciumul sufletesc. Poetul resimte o profundă stare de tristețe, iubirea devenind o sursă de chin, dar și singurul ideal care dă sens vieții.

  Poezia este structurată pe parcursul a 14 versuri, organizate sub forma unui sonet:două catrene și două terține, respectând tiparul clasic al prozodiei eminesciene.

  Prima parte(catrenele) exprimă starea de suferință a eului liric, marcată de incertitudine și durere:,,Amar etern și visuri peritoare!",exclamație melancolică. Este surprins momentul de maximă tristețe în care gândul la ființa iubită îi provoacă o durere fizică și sufletească, iar viața îi pare lipsită de sens fără o „clipă de dulceață.” Lipsa unei „clipe de dulceață” reduce viața pământească la o alternanță între un „amar etern” și „visuri pieritoare.”Întrebarea retorică accentuează sentimentul de însingurare, zbuciumul interior al poetului, care se confruntă cu tragismul trecerii timpului și cu imposibilitatea de a mai auzi sau atinge ființa iubită. Eul liric simte nostalgia profundă și speranța sfâșietoare a unei revederi dincolo de realitatea fizică, marcată de „visuri pieritoare.”

Se conturează portretul femeii zâmbitoare cu,,frumosul trup”,care apare ca o salvare dintr-un univers interior rece.

  A doua parte (terținele) debutează cu o doză de ironie amară și reproș:,,Tu, blond noroc ...tu, visul blond unui noroc ce nu e, De-i mai veni, să știi că nu te iert." Iubirea se transformă în dorință pătimașă, marcată de un amestec de tandrețe și asprime izvorâte din intensitatea sentimentului.

Finalul poeziei exprimă o iubire intensă și contradictorie, marcată de suferință și dor. Poetul își exprimă dorința de a-și pedepsi iubita prin sărutări și dezmierdări unice, alternând între pasiune și reproș.

  Textul aparține genului liric, eul poetic transmițând în mod direct sentimentele prin intermediul mărcilor lexico-gramaticale de persoana I,verbe și pronume: ,,mă doare,a mea,ochiul-mi."

  Figurile de stil susțin zbuciumul interior,intensitatea sentimentelor și tristețea profundă.

 Epitetele arată fragilitatea iluziilor poetului : „dulce uitare;amar etern;visuri pieritoare” evidențiază caracterul dureros și efemer al existenței, subliniază dualitatea sentimentelor: fascinația iubirii împletită cu tragismul suferințe. Metaforele:,,Amar etern,visuri peritoare,blond noroc al unui vis deșert" subliniază caracterul efemer și iluzoriu al fericirii; „visuri pieritoare” – arată fragilitatea iluziilor poetului. Antiteza: „Amar etern” vs. „clipă de dulceaţă” – contrastează amărăciunea prezentului cu scurta fericire trecută.

Inversiunile și interogațiile retorice:,,De ce în noapte glasul tău îngheață?"amplifică misterul și dramatismul trăirii;interogație retorică: „Nu știu ce rost mai are-a mea viață” / „De ce în noapte glasul tău îngheață!” exprimă tragismul, neputința și incertitudinea. Repetiția: „gândind la tine” (prezentă chiar în titlu) subliniază obsesia și devotamentul total față de ființa iubită.

   Fiind structurată în două catrene și două terține cu versuri lungi cu o măsură de 11–12 silabe, ritm trohaic și o rimă îmbrățișată, poezia se conturează în jurul suferinței și a deziluziei profunde. Iubirea este văzută nu ca o salvare, ci ca o sursă de durere și neîmplinire, ducând la o criză existențială în care poetul nu își mai găsește sensul vieții.

  Poezia„Gândind la tine” este o creație reprezentativă pentru universul liric al lui Mihai Eminescu, un amestec inconfundabil de melancolie, pasiune mistuitoare și muzicalitate. Poezia se conturează în jurul suferinței și a deziluziei profunde. Iubirea este văzută nu ca o salvare, ci ca o sursă de durere și neîmplinire, ducând la o criză existențială în care poetul nu își mai găsește sensul vieții.

 

poezia ,, Înger de pază”de Mihai Eminescu

 

,,Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,

 Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,

 Încins cu o haină de umbre și raze,

C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins;

Dar cum te văzui într-o palidă haină,

Copilă cuprinsă de dor și de taină,

Fugi acel înger de ochiu-ți învins.

Ești demon, copilă, că numai c-o zare

Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare

Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare,

El, veghea mea sfântă, amicul fidel?

Ori poate!... O,-nchide lungi genele tale,

Să pot recunoaște trăsurile-ți pale,

Căci tu - tu ești el.”

                                                                (Mihai Eminescu, Înger de pază)

  Poezia „Înger de pază” de Mihai Eminescu este o confesiune lirică romantică în care tema iubirii se îmbină cu meditația și visul. Autorul idealizează ființa iubită, ridicând-o la rangul de divinitate protectoare. Îngerul veghează asupra poetului, aducând alinare sufletului său tulburat printr-o atmosferă de taină și lumină.

Iubirea absolută și spiritualizată este tema centrală.

 Motivele literare precum somnul, visul, umbra și raza creează o atmosferă feerică, creând o lume ideală, specifică universului eminescian. Poezia transmite o profundă stare de melancolie, dar și de transă mistică. Femeia iubitului devine ocrotitoarea sa spirituală, unică capabilă să aducă liniștea în universul interior al eului liric.

Titlul poeziei „Înger de pază”constituie o metaforă pentru portretul iubitei, ce este asemuită cu un înger „Vedeam ca-n vis pe-al meu înger de pază încins cu o haină de umbre şi raze. ” Percepută iniţial ca o făptura demonică, fata este recunoscută de eul poetic, fiind „veghea mea sfânta” – „căci tu – tu eşti el”.

  Prima strofă a poeziei „Înger de pază” debutează cu evidenţierea mitului oniric, manifestarea unei stări de extaz ce face posibilă întâlnirea dintre eul liric şi îngerul său de pază: „Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze/ Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază”. Portretul îngerului este antitetic, fiind „încins cu o haină de umbre şi raze”. Eul poetic conştientizează prezenţa iubitei, a copilei, a cărei imagine este ştearsă la început, imagine realizată printr-un epitet metaforic: „te văzui într-o palida haină”. Misterul femeii iubite este relevat printr-un vocativ cu determinant dublu: ,,copilă cuprinsă de dor şi de taină". Sugerarea păcatului este construită prin alungarea îngerului păzitor de către ochii plini de patimi: „Fugi acel înger de ochiu-ţi învins”.

 Lirismul subiectiv este motivat de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric: formele verbale şi pronominale la persoana I: „vedeam”, „-mi”, „al meu”, precum şi de adresarea directă la persoana a II-a singular:,,te văzui" şi vocativul: ,,copilă". Verbele la imperfect :„veghea”, „vedeam” semnifică o acţiune începută şi neterminată, ce pare continuă şi fără finalizare.

  În cea de-a doua strofă a poeziei, copila este asemuită cu o fiinţă malefică prin metafora: „Eşti demon, copilă", prin faptul că simpla-i apariţie a reuşit să alunge îngerul păzitor al eului liric: „numai c-o zare...făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare.”

  Eminescu folosește imagini vizuale și auditive diafane. Portretul îngerului este conturat prin antiteze și metafore sugestive:„haină de umbre și raze”, „genele-ţi lunge”, „ochiul tău mare”; subliniind puritatea și misterul absolut al femeii iubite.

  Identific trăsături romantice: iubirea angelică, ideală, proprie omului de geniu (iubire romantică) şi utilizarea unei game variate de figuri de stil :comparaţie :„vedeam ca-n vis”, metafore :„haină de umbre şi raze”, „veghea mea sfântă”, epitete :„palidă haină”, „genele lunge”, „ochiul mare”, precum şi crearea expresivităţii prin verbele la conjunctiv :„să pot recunoaşte”, ce exprimă o dorinţă a eului poetic, înscriu poezia în romantism.

  Elementele ce compun prozodia sunt măsura versurilor de 11-12 silabe, iar rima versurilor este încrucişată pentru versul I şi III şi îmbrăţişată în ultimele patru versuri.

Ideea unui "inger de paza" nu vine din vreun text apocrif popular, ori din viziuni mistice mai mult sau mai putin eretice, ci chiar din textul evanghelic. La Matei:,,Căutați să nu defăimați pre vreunul dintr-acești mai mici; că zic vouă; ca îngerii lor în ceruri pururea văd fața Tatălui meu, care este în ceruri.”De asemenea, în Luca:,,Așa zic vouă, bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăiește".

compunere--vara că-n Rai

 

În zorii zilei ceţuri groase, alburii mă înconjoară şi nu văd nimic în jur. E răcoare şi umezeală,iar în fața mea Insula pe care o caut mi se arată deo­dată gigantică şi de un ver­de cu scli­piri de smarald, pe mă­sură ce soa­rele urcă pe cer. Pare că cerurile se des­prind de pă­mânt, ceaţa se ridică în nori, şi din apele cenuşii creș­te spina­rea unui animal uriaş. E linişte. O linişte ciudată, venită poate din pacea ape­lor, și care te face să fii respec­tuos cu ceea ce urmează să desco­peri. Este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos ţâşneşte cea mai bogată şi sălbatică vege­taţie! Înaintăm eu și câțiva prieteni pe insulă ca într-o Țară a Minunilor. Iepuri uriaşi ne taie calea, peste tot sunt păsări rare, de la berze negre şi egrete, la cufundari, lebede şi gâşte sălbatice. Aerul e plin de fluturi şi libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea şi armo­nia domnesc peste pădurile de sălcii albe şi roşii, pe sub care vieţuitoarele par a trăi doar pentru bu­cu­ria acestei tihne. Te cuprinde o senzaţie minunată, pentru că nimic rău nu ţi se poate întâmpla aici, şi clipele sunt atât de pline de fericire şi dulceaţă, încât ele însele îți sunt de ajuns. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub florile salcâmilor înfloriţi, ni se mai arată un miracol: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, pu­­ter­nici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Ne privesc liniştiţi, ca pe o curiozitate. Ani­male superbe, rod al libertății totale. Miroase a cimbrișor, care își amestecă albastrul-violet cu verdele dealurilor, în vreme ce soarele ridică în văzduh rouă cu miros de flori, iar fluturii și păsările se rotesc în extaz.Ajung lângă un stejar imens înconjurat de un crâng. Un rai în care soarele e răsturnat în iarbă. Mă pot culca lângă el, îl iau în brațe și adorm cu el în plină zi și simt că aici e Raiul meu.

compunere--O zi călduroasă....

 

compunere--O zi călduroasă....

Dimineață de vară…Toate stelele pier încet și,poate, ici-colo vreo steluță curioasa mai înfruntă, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundă răsăritul depărtat. Nicio adiere nu mișcă aerul. Roua are înfătișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare, spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau întregii naturi o nespusă frăgezime. Totul începea a se trezi sub primele raze prea calde ale zilei, iar eu încercam să ascult liniștea, tăcerea solemnă,de parcă întreaga grădină de sub geamul camerei mele părea că se află în așteptare.La răsărit se ivea geana de aur- roșiatic a soarelui,care într-o clipă șterge umbra de pe fruntea dealurilor din depărtare.Mă bucur de frăgezimea verdelui ierbii,de parfumul trandafirilor,al crinilor și de rotirea florilor de soare după astrul zilei.Vine în curând căldura miezului de iulie apăsătoare, covârâșitoare și ar fi fost cu neputință de înfruntat,dacă umbra pădurilor din apropiere n-ar fi astâmpărat-o puțin. Soarele,alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste albastrul limpede al cerului adânc care se pătează de câte un punct negru,dar trecător:Este un sticlete colorat ca-n povestea de demult,își caută o clipă de răcoare în ramurile unui nuc bătrân.Lângă mine, florile își pleacă petalele sub picăturile de zăpușeală ale zilei și,ca și cum s-ar teme de sărutarea lor; în acest joc nebunatic, valuri adânci și strălucitoare de culori și de lumină se reflectă dincolo de grădină, spre câmpul întins;acolo florile câmpului mă priveau ca atâția ochi roșii,albaștri, iar fluturii mici ca niște fulgi de azur se ridicau în stoluri zburătoare amețiți de miresme și lumină și căldură.E prea cald și mă așez resemnat sub mărul cu poame aurii de la marginea grădinii.Adorm și visez lupta a două mingi de foc și,înspăimântat mă trezesc. Vine amiaza cu un aer înflăcărat,soarele devine alb și plouă cu foc peste verdele grădinii.Privirea mi se oprește pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, dornică, parcă, de a se ascunde de aerul prea cald, apoi privesc firele de iarbă,frunzele ce se strâng de frica arșiței.Tăcerea și misterul mă înconjură din toate părțile.Mă întreb dacă așa e la Tropice.Încet,încet  soarele se coboară sub orizont și o adiere trimisă din adâncuri înviorează ușor flori,frunze,viețuitoare.Se aud triluri rătăcite care se unesc apoi într-un concert măreț și încântat, urmăresc umbrele unei nopți calde ce se ridică fumegând de prin marginile orizontului cuprins cu privirea. Treptat se stinge orice mișcare,iar eu rămân tot în grădină alături de un greier ce-mi povestește pe note subțiri bucuria verii.

poezia,,Vals vechi”de Ion Vinea

 

,,Mă tem de privirea din urmă,

de vorbele de bun rămas,

de semnul vremelnic din poartă,

de zvonul pierdutului pas.

 

Mă tem de pustiu ,de tăcere,

de numele fără răspuns

din mijlocul nopțior rele.

Mă tem de regretul ascuns.

 

De somul și amăgirea

re-ntoarcerii pale din vis

mă tem,-de-ntreaga poveste

vorbind de-un pierdut paradis.”

 

Poezia „Vals vechi” de Ion Vinea, reprezentativă pentru estetica modernistă, evocă o atmosferă elegiacă prin muzicalitate și tema trecerii timpului, a contrastului dintre efemer și etern.

Eul liric își exprimă printr-o enumerare teama, spaima de privi înapoia timpului,de a auzi ,,vorbele de bun rămas”,de adio ce exprimă emoțiile profunde legate de despărțire. Fluturarea mâinii pentru rămas-bun este gestul pentru a semnala o despărțire trecătoare însoțită de melancolia, regretul și dorul stârnite de amintirea i ființei dragi care a plecat, precum și nesiguranța sau trecerea ireversibilă a timpului.Este reluată teama trăită într-un,,pustiu...tăcere” în singurătate, tristețe, sentimentul unui gol interior trăit în întunericul urât.Temerea pentru „regretul ascuns” se referă la o durere emoțională, regret,remușcare pe care a  ținut-o secretă și nu a exprimat-o în fața ființei iubite. Expresia „re-ntoarcerii pale din vis” este metafora falsității în care și-a trăit iubire ca un somn ireal,ca o poveste,ca-ntr-,,un paradis pierdut”,un timp al fericirii și purităii absolute.

Repetițiile,enumerările exprimă sentimentele profunde de teamă, creează o cadență aparte, imagini artistice mai vii prin sugerarea timpului trecut.Epitetele: ,,pierdutului ,rele, ascuns” exprimă regretul, misterul, incertitudinea, lumea interioară a eului liric.Verbul repetat,,mă tem”arată  nesiguranța, îngrijorarea pentru semnele unei despărțiri de ființa iubită.

  Titlul„vals vechi”îl trimite pe eul liric cu gândul la o lume apusă, transpusă în imagini crepusculare,iar ritmul valsului îl trimite într-un spațiu al visului și al halucinației care estompează granițele dintre realitate și amintirile fantastice. Muzica veche și melancolică reflectă o sensibilitate profundă, o privire aruncată spre lucrurile care au fost și s-au pierdut în timp.

 

 

SUBIECTUL de REZERVĂ--Evaluare Națională 22 iunie 2026

 

Textul 1

,, Lumea era înghesuită în antreul de jos. Acolo, doamna Deleanu, cucoana Catinca, Mircea și servitorii, adunați în fața ușii, o întâmpinaseră pe Olguța. Intrase, cu ochi negri și pas sprinten, bucuria casei în brațele doamnei Deleanu, apoi în brațele cucoanei Catinca, rumenindu-și mai aprins obrajii după fiecare îmbrățișare. Sosiră cuferele. Olguța-l reclamă pe cel mai mare. Veni și cufărul în antreu. Izbucniră cadourile. [...]

Olguța apăru așa cum o știau toți: cu plete negre căzând mereu în ochi, scuturate mereu pe spate, în bluză subțire, aproape băiat prin mișcări și atât de copilărește fată prin obrajii rotunzi [...].

 Doamna Deleanu era copleșită și primejdios mișcată. Nu cantitatea cadourilor o tulbura, ci meticuloasa memorie a Olguței pentru toate slăbiciunile și preferințele ei. Nimic nu lipsea. Dicționarul dorințelor doamnei Deleanu era complet la fiecare literă. Niciodată nu-și închipuise că Olguța poate fi atentă. [...]

Dar memoria acestui cufăr depășea cu mult aprecierea doamnei Deleanu. Din cufărul adânc, cu gesturi iuți, apărea portretul dorințelor fiecăruia. Măgulirea înduioșată a doamnei Deleanu devenea, pe rând, a tuturora. Fiecare recunoștea într-un pachet întins de Olguța o veche exclamație, o uitată dorință. Fiecare dar era o amintire. [...]

Între altele, cucoana Catinca căpătase o trusă de piele cu ace englezești. Odinioară văzuse așa ceva în Italia, la o englezoaică pe care-o invidiase numai din cauza acelor. De unde reținuse Olguța acest detaliu? Îi adusese exact ceea ce dorise în tinerețe. [...]

Dar surpriza domnului Deleanu? Venise cu ea alături, fără să știe. Un geamantan lat și plat, ceva mai mare decât cele obișnuite, deschizându-se nu în lat, ci în lung, ca o gură de crocodil, având un compartiment pentru haine, loc special pentru pălării, iar celălalt compartiment fiind un adevărat labirint de cutiuțe, sertare, pungi. Și toate erau pline. [...]

Cadourile Olguței aduceau tuturora bucurie, dar fiecăruia o altfel de bucurie. Nu oricine poate da altora accentul exact al bucuriei proprii. Cadourile sunt întotdeauna o surpriză agreabilă. Dar deseori dau naștere la constrângeri penibile. Dacă am presupune că primăvara, într-un an, lipsită de instinctul sigur al naturii, s-ar încurca și, aducând verdeață tuturor copacilor, n-ar respecta individualitatea lor, dând, de pildă, plopului frunză de stejar, piersicului, muguri de castan, liliacului, cârcei de viță, viilor, vreji de bostan, și nucilor, pătlăgele roșii – bucuria primăverii ar exista din pricina năvalei de verdeață, dar pe fiecare fizionomie vegetală ar râde constrâns bucuria răpită alteia. [...] Acele daruri numai care dovedesc că aducătorul lor te cunoaște, și-a amintit de tine, te-a reconstituit, și-a frământat mintea, culegându-ți, în amintire, exclamațiile, poftele exprimate sau înăbușite – dau bucurie. Ele-ți arată că ai existat în sufletul celui care ți le aduce, și darul, astfel, își pierde semnificația indiferentă de lucru cumpărat, căpătând-o pe aceea de răsfrângere a dorinței tale în afecțiunea altuia. Darurile Olguței, exacte ca ale primăverii, arătau că, în timpul celor trei ani de viață pariziană, nu numai că nu uitase pe niciunul dintre cei de acasă, dar că trăise în ei, ca primăvara la rădăcina copacilor. Toți o iubeau pe Olguța, dar toți o socoteau distrată și uitucă. Le dovedea contrariul. Abia acum fiecare înțelegea că acel cufăr al darurilor era sufletul Olguței, în care toți existau, în dezordine, dar complet. [...]

 Fundul cufărului era pavat cu cărți destinate lui Dănuț și lui Mircea. Și în alegerea cărților, Olguța dovedea aceeași memorie. [...] Scările se umpluseră de cărți, răspândind mirosul acela de hârtie tipărită, încă netăiată, bun ca mirosul scândurii albe și ca aroma pâinii calde pentru nara pasionatului lector. Cărți proaspete pe care mâna le alintă, le deschide, culegând în treacăt parfumul unui cuvânt din misterul frazei necitite, pe coperta cărora ochii recunosc acele nume de azur, care au cuiburi în inima noastră, ca rândunelele sub streașina caselor. Mircea, Dănuț, Monica și Puiu se așezară pe scări, printre cărți, răsfoindu-le. [...]

— Poftiți, copii, am turnat supa! răsună de sus glasul doamnei Deleanu.

— Unde-i Olguța? se întrebară lectorii. [...]

— Unde-a dispărut?

Îndemnat de o veche și obscură amintire din copilărie, Dănuț smuci capacul cufărului. Copilărește, acolo era Olguța, cu fața inundată de râs.

— Cine mă ia?

O luară pe sus.

 — Oameni mari, ați căzut în mintea copiilor! râdea cucoana Catinca, venind să-i ridice cu forța. Olguța glumise spontan, cu tot sufletul. Dar, ieșind din cufăr și urcând scările casei părintești, înconjurată de voioșia celorlalți, întâmpinată de bucuria părinților, simți că cel din urmă dar ieșit din cufărul darurilor intra numai în casa părintească, dar nu-i mai aparținea.

                                                                                           (Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

Textul 2

,, Trebuie să recunoaștem, nu toate cadourile ne plac! [...]

Să nu-mi spuneți că vă place să primiți lucruri nefolositoare, urâte, de proastă calitate, care se strică după a doua întrebuințare sau care – pur și simplu – nu vi se potrivesc! [...] Uneori, am impresia că primesc cadoul altcuiva. Și, uneori, când simt asta, îl dau mai departe. Cine știe prin câte mâini va trece până ajunge, în sfârșit, la cel care chiar are nevoie de el. Sau la cineva care chiar se bucură de el. [...]

Nu-mi amintesc de prea multe cadouri primite în copilărie. O păpușă cât mine de înaltă, cu ochii verzi, părul scurt și ondulat, primită de Crăciun, la 6 ani, devenise universul meu magic: în jurul ei se întâmplau toate jocurile copilăriei, toate lecțiile învățate sau serbările repetate, toate secretele împărtășite. Cel mai frumos și important cadou, de care m-am bucurat ani de zile și de care o să-mi amintesc toată viața.

 Așa cum am această amintire specială despre un cadou primit, am o amintire la fel de specială despre un cadou oferit. Era ziua unui băiețel, fiul unei prietene foarte bune. Împlinea 4 sau 5 ani. [...] Surpriza băiețelului și faptul că eu am ghicit ce-și dorește, precum și bucuria din ochii lui mi le voi aminti, de-asemenea, toată viața. [...]

Eu nu-mi mai sărbătoresc ziua de ani buni. Dar sunt câțiva oameni, apropiați, care insistă să-mi dăruiască ceva. Și mă tot întreabă ce mi-aș dori. De cele mai multe ori le spun: nimic, nimic, nimic! Deși îmi place ideea de a mă răsfăța într-un fel. Anul trecut, la sugestia mea, au pus mână de la mână și mi-au luat un abonament, pe o lună, la o piscină. A fost cea mai frumoasă lună din an. Și, iată, așa, cei dragi mi-au dăruit experiențe, stări, amintiri. Și, tot anul trecut, prietenele mi-au pregătit o petrecere-surpriză. Prima din viața mea. Și a fost minunat. Felul în care s-au organizat ele, în amănunt, să nu mă prind, să mă ducă într-un anumit loc, la o anumită oră. [...]

— Și de ce mergem la Maria? – o întreb pe Livia.

— I-am promis că-i duc un spray pentru câinele ei, nu stăm mult!

— O sun să-i spun că venim?

— Sigur, te rog!

 Iar Maria părea ca trezită din somn. Iar apoi, când urcam scările, observ că sprayul cu pricina era pentru pisici, iar Maria are câine. Îi atrag atenția Liviei. Spune: Nu, e în regulă! E și pentru câini, și pentru pisici. Mă mir, nu înțeleg prea multe… iar când se deschide ușa, erau toate acolo, cu „Surpriiiise!”, un tort, ceva de băut, mici cadouri. Și nici nu a mai contat ce!”

                     (Liliana Nicolae, Sertarul cadourilor ratate sau atunci când ai impresia că ai primit cadoul altcuiva, www.dilemaveche.ro)

A.

1. Completează spațiile punctate cu informațiile din textul 1. 2 puncte

În antreu, așteptând să o întâmpine pe ............................................., se află doamna Deleanu, cucoana .................................., Mircea și servitorii

2. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1. 2 puncte

Darul pentru domnul Deleanu constă

a. în cărți alese cu mare grijă.

b. într-o trusă de piele cu ace.

c. într-un dicționar al viselor.

 d. într-un geamantan neobișnuit.

3. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2. 2 puncte

Autoarea a primit cadou o păpușă când avea

a. patru ani.

 b. cinci ani.

 c. șase ani.

d. nouă ani.

4. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2. 2 puncte

La cea mai recentă aniversare, autoarea a primit

a. un câine cu ochi verzi.

 b. un abonament la piscină.

 c. un animal de companie.

d. un spray pentru pisică.

5. Notează „X” în dreptul fiecărui enunț pentru a marca dacă acesta este adevărat sau fals, bazându-te pe informațiile din cele două texte. 6 puncte

                   Textul 1

                        Enunțul                                             Adevărat               Fals

Olguța a locuit trei ani în Franța.

Fiecare primește în dar ceea ce și-a dorit.

Olguța se ascunde sub pat.

Textul 2

                       Enunțul                                             Adevărat                 Fals

Autoarea i-a oferit unui băiețel cadoul pe care acesta și l-a dorit.

 Maria are o pisică de rasă.

Autoarea vrea să își sărbătorească ziua în fiecare an

6. Transcrie din fragmentul următor două figuri de stil, precizând felul acestora:

„Scările se umpluseră de cărți, răspândind mirosul acela de hârtie tipărită, încă netăiată, bun ca mirosul scândurii albe și ca aroma pâinii calde pentru nara pasionatului lector. Cărți proaspete pe care mâna le alintă, le deschide, culegând în treacăt parfumul unui cuvânt din misterul frazei necitite, pe coperta cărora ochii recunosc acele nume de azur, care au cuiburi în inima noastră, ca rândunelele sub streașina caselor”.                                                                                                       6 puncte

  „cuiburi în inima noastră” – metaforă;

„mirosul acela de hârtie tipărită, încă netăiată, bun ca mirosul scândurii albe” – comparație

 

7. Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.                                                                    6 puncte

          Un element comun celor două texte este cadoul.

  În textul1,Olguța aduce,, din cufărul adânc, cu gesturi iuți, apărea portretul dorințelor fiecăruia.”Cei prezenți primesc cadourile dorite:doamna Catinca,, o trusă de piele cu ace englezești”,domnul Deleanu,, un geamantan lat și plat”, cărți destinate lui Dănuț și lui Mircea,ea însăși era darul casei părintești.Generoasă și iubitoare,Olguța,după,, trei ani de viață pariziană”arătase că,, nu uitase pe niciunul dintre cei de acasă.”În textul 2,autoarea recunoaște că, nu toate cadourile ne plac„și-și amintește de păpușa primită în copilărie,, cel mai frumos și important cadou, de care m-am bucurat ani de zile și de care o să-mi amintesc toată viața”,de cadoul,, o lună, la o piscină”și mai ales de ,,petrecere-surpriză”a prietenelor pentru ziua ei. Generozitatea înseamnă fericirea când oamenii simt că darul lor a avut sau va avea un impact pozitiv asupra celui care îl primeşte. Să nu uităm proverbul „Dar din dar se face!”

8. Crezi că este bine să oferim altcuiva darurile nepotrivite pe care le-am primit? Justifică, în 50-100 de cuvinte, răspunsul la întrebarea dată, valorificând textul 2.                                 6 puncte

   Sunt persoane care, în anumite situaţii, se simţ obligate sau doresc  sa facă daruri celor din jur în anumite ocazii.Cred că trebuie să dăruim cȃnd simţim că avem ceva de dat, pentru că ne dorim noi să o facem şi simţim ca acest lucru ne face pe noi mai buni, mai umani, mai autentici. Fie că darul ne aduce nouă bucuria de a o fi făcut, fie că ne dăm seama că ne face plăcere să creăm cuiva bucurie sau să susţinem o persoană în nevoie, dar, în orice caz, dacă e să o facem ar fi să fie fără vreun fel de aşteptare a reciprocității.Se spune că,,darul este al celui care dă”, în sensul că singura sursă de mulţumire ar trebui să fie bucuria de a fi oferit, de a fi văzut o urmă de zȃmbet pe faţa celui care a primit. Iar cel care primeşte un dar nu ar trebui să aibă altă obligaţie decȃt de a mulţumi şi eventual a spune cȃt de mult îi place ceea ce a primit. Cred că putem învăţa de la oameni o lecţii de umanitate şi generozitate şi că putem spune apoi lumii cum anumite gesturi ne-a influențat viaţa … pentru că aceștia şi-au dorit să facă un gesst, fără vreo obligaţie, dar au transmis un principiu moral fundamental, care nu poate fi uitat niciodată!Astfel autoarea din textul 2 a primit din partea prietenelor un cadou-surpriză care va rămâne de neuitat,, a fost minunat. Felul în care s-au organizat ele, în amănunt, să nu mă prind, să mă ducă într-un anumit loc, la o anumită oră.”

 Cu toții suntem diferiți și fiecare reacționează altfel atunci când primește un cadou. Dacă reacția nu este pe măsura așteptărilor, politicos este să nu spui nimic. Poate e vorba de o persoană care nu se exteriorizează, poate că nu îi place să fie în centrul atenției atunci când primește un cadou, sau poate pur și simplu nu i-a plăcut darul pe care i l-ai oferit. Așadar, nu e doar politicos, e și înțelept să nu spui nimic dacă observi că reacția nu a fost pe măsura așteptărilor. Cel puțin știi că ți-ai dat silința și ai oferit totuși un dar, chiar dacă nu a fost neapărat apreciat.Iar dacă primim un cadou nepotrivit ar trebui să gândim ce rost îi găsim,poate peste un timp va fi folositor.....

9. Asociază fragmentul din textul 2, scris de Liliana Nicolae, cu un text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50-100 de cuvinte, o valoare comună (morală sau culturală), prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.                                         6 puncte

     Generozitatea poate fi o valoare morală comună pentru două texte ce pot fi asociate.

 O asociere cu textul 2 poate fi un fragment din cartea,,Inocenții”de Ioana Pârvulescu.

,,  Și-ntr-o zi, Dina, care se gândea la toate ca un om mare, a hotărât că trebuie să îi facem și noi un cadou, de ziua lui. Aveam cu toții bani puși deoparte și ne-am gândit să-i luăm un ceas „antiacvatic”. Nu mă întreba la ce i-ar fi folosit, poate doar să facă baie în cadă, cu el, dar nouă ne plăcea cum sună: un antiacvatic pentru un anticar.

- Când e ziua dumneavoastră de naștere, l-a întrebat politicos verișoara mea pe anticar (...)

 - Ziua mea n-o mai sărbătoresc de mult, fiindcă de ziua mea mi s-a întâmplat cândva o mare nenorocire. Dacă vreți totuși s-o aflați, căutați aici în anticariat. E la vedere pe o carte. E legată cumva de o femeie. Dacă descoperiți cartea, veți afla când e ziua mea de naștere și o s-o sărbătorim împreună, la anul, fiindcă anul ăsta a trecut deja.” 

  Hotărârea de a-i face bătrânului anticar un cadou de aniversare este acceptată de toți prietenii,iar aesta cu energie și inteligență le dezvăluie misterul zilei sale de naștere,cerându-le să afle data prin a descoperi cartea cu numele unei femei.În textul 2,autoarea își amintește de cadourile primite în copilărie,,o păpușă cât mine de înaltă”,mai târziu a primit răsfățul unei luni la piscină și mai ales surpriza în care a fost atrasă de prietene.Și toate aceste cu mărturisirea, nu-mi mai sărbătoresc ziua de ani buni.”

B.

 1. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect. 2 puncte

Conțin diftong ambele cuvinte din seria:

a. „altcuiva”, „cârcei”.

 b. „cunoaște”, „răsfoind”.

 c. „înțelegea”, „special”.

d. „primejdios”, „liliacului”.

2. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect. 2 puncte

Cuvintele subliniate în fragmentul

„Dar ieșind din cufăr și urcând scările casei părintești (1), înconjurată de voioșia celorlalți (2), întâmpinată de bucuria părinților, simți că cel din urmă dar ieșit din cufărul darurilor intra numai în casa părintească”

s-au format prin:

a. derivare (1), derivare (2).

 b. derivare (1), compunere (2).

c. compunere (1), derivare (2).

d. compunere (1), conversiune (2).

3. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect. 2 puncte

 Secvența subliniată în fragmentul

„Anul trecut, la sugestia mea, au pus mână de la mână și mi-au luat un abonament pe o lună”

 are sensul de:

a. a amâna o decizie.

b. a proteja pe cineva.

 c. a saluta cu mâna.

d. a strânge bani.

4. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect. 2 puncte

 Sunt sinonime cuvintele subliniate în secvențele din seria:

a. „cea mai frumoasă lună din an”; Urmărim eclipsa de lună.

b. „muguri de castan, cârcei de viță”; Fac rar cârcei la picior.

c. „mi-au pregătit o petrecere”; Gazdele mi-au pregătit cina.

d. „nu toate cadourile ne plac”; Darurile Olguței aduc bucurie.

5. Menționează cazul fiecărui cuvânt subliniat în secvența:

„— Poftiți, copii, am turnat supa! răsună de sus glasul doamnei Deleanu”. 6 puncte

              Cuvântul                         Cazul

               „copii”

              „glasul”

              „Deleanu

6. Alcătuiește o propoziție negativă, în care pronumele personal de persoana a II-a, numărul singular să fie în cazul dativ (1) și un enunț interogativ, în care verbul „a ajunge” să aibă valoare copulativă (2).     

 7. Transcrie propozițiile subordonate din secvența următoare, precizând felul acestora:

„Surpriza băiețelului și faptul că eu am ghicit ce-și dorește, precum și bucuria din ochii lui mi le voi aminti, de-asemenea, toată viața”. 

 8. Scrie, pe spațiile punctate, forma corectă a cuvintelor subliniate în următoarele enunțuri, reprezentând biletul unui tânăr.                                                                                            6 puncte

 Andrei, ia numărul meu de telefon, scrie-ți-l / scrieți-l (1) în agendă, ca să putem stabili plecarea în excursia din ultimele / ultimile (2) zile a / ale (3) anului acesta / acestuia (4)! Bineînțeles / Bine înțeles (5) că poți veni / venii (6) cu fratele tău.

Andrei, ia numărul meu de telefon, ..................................... (1) în agendă, ca să putem stabili plecarea în excursia din ........................... (2) zile ........................... (3) anului ...............................(4)! ................................... (5) că poți ................................. (6) cu fratele tău. 

 SUBIECTUL AL II-LEA 20 de puncte

 Scrie o compunere, de minimum 150 de cuvinte, în care să o caracterizezi pe Olguța, personajul din textul lui Ionel Teodoreanu.  

Olguța este personaju principal din textul1, se află în centrul acțiunii.Caracterizarea directă făcută de narato o prezintă pe Olguța în momentul când intră în casa părintească și este îmbrățișată de cei prezenți.Este descrisă înfățișarea ei așa cum o știau toți: ,,cu plete negre căzând mereu în ochi, scuturate mereu pe spate, în bluză subțire, aproape băiat prin mișcări și atât de copilărește fată prin obrajii rotunzi.”O uimește pe doamna Deleanu,, meticuloasa memorie a Olguței pentru toate slăbiciunile și preferințele ei”,atenția fetei înseamnă iubire pentru dorințele spuse sau nu ale mamei sale. Totul este perfect în ochii celor de față.Darurile aduse erau o dovadă că ea trăise amintirea celor de acasă cu pasiune:o cutie cu ace pentru cucoana Catinca,un geamantan pentru domnul Deleanu,cărți pentru  Dănuț și Mircea,Monic și Puiu.

 Caracterizarea indirectă a personajului reiese din comportamentul şi relaţia cu familia ce o înconjoară cu bucurie.Gesturile,,iuți”ale Olguței trădează neastâmpărul copilăresc de a dărui plăcere celor care au așteptat-o.Comportamentul Olguței arată că departe de casă,, nu uitase pe niciunul dintre cei de acasă, dar că trăise în ei, ca primăvara la rădăcina copacilor”,îi simțise lângă ea,toți făceau parte din ființa ei. Și astfel toți înțelegeau că,,acel cufăr al darurilor era sufletul Olguței, în care toți existau, în dezordine, dar complet.”Cufărul a fost ca o cămară în care Olguța i-a strâns pe cei ce-i iubea,i-a purtat cu ea departe.În final,Olguța se copilărește și,ca o glumă, se ascunde în cufăr,devenind ea însăși un dar pentru cei dragi,era a lor.         

  Personajul Olguța este un personaj fascinant,exuberant,generos cu cei din familie,ce-și trăiește fiecare clipă a vieții cu bucuria de a fi.

Autorul se remarcă printr-o abordare unică, descrieri bogate, dialoguri autentice și o capacitate de a crea o atmosferă evocatoare. Dialogurile sunt naturale și pline de viață, reflectând autenticitatea relațiilor dintre personaje.