Texul 1
,,,Mandea Viorel era un băiat slăbuț, care stătea în
penultima bancă de la perete, uneori singur, alteori cu Borcan Sorin. Avea
părul negru, cârlionțat, ochii căprui și niște gene lungi și întoarse, ca de
fată. Când nu venea în uniformă, se îmbrăca mereu într-un trening bleumarin și
scămoșat, cu o bluză cu fermoar, închisă până-n gât, peste care își punea
cravata cu franjuri la capete, de nu mai știai care era tricolorul. Uneori,
când se gândea intens la ceva, își băga un colț de cravată în gură și-l
mesteca. Și se încălța vara și iarna cu aceiași adidași, negri de la atâta
purtat și cam rupți. Cred că, de fapt, nu-mi plăcea de Mandea, pentru că era
sărac. Și poate era și un pic țigan, dar n-aș fi băgat mâna în foc.
Într-a III-a, în primăvară, Mandea Viorel mi-a
zis:
— Vreau să-ți spun
un secret. ....
Mi-am dat seama că era ceva cu adevărat important. M-a
luat de mână și m-a tras după el în laboratorul de chimie, unde nu era nimeni.
Dar în laboratorul mare și gol, vorbele aveau un ecou ciudat, așa că am mers
împreună în spatele tablei. Aici era liniște și mirosea puternic a clor și a
alte substanțe. M-am sprijinit de peretele cu plăci de faianță sparte și mi s-a
făcut dintr-odată frig.
— Zi mai repede!
i-am spus, bâțâindu-mă.
Mandea era emoționat și-și tot mușca cravata.
— Eu o să joc într-un film. O să fiu actor....
— Și în ce film o să joci?
— Într-un film cu Ștefan cel Mare. A fost o probă și
dintre toți copiii m-au ales pe mine. O să joc împreună cu Sergiu Nicolaescu.
El m-a ales!
Mi-a venit să râd, era ca și cum mi-ar fi zis că o să
cânte pe scenă cu Michael Jackson. Dar m-am abținut, pentru că Mandea era cât
se poate de serios.
....Nu l-am crezut pe Mandea Viorel că era actor de
cinema, până în momentul în care a venit mama lui la școală.... Atunci, m-a
cuprins un val de admirație pentru Mandea.... Eram atât de mândră de Mandea, de
parcă eu l-aș fi făcut actor. Însă a lipsit atât de mult de la școală, încât
până la urmă am uitat de el. Când a venit, avea un trening bleumarin nou-nouț
și adidași tot noi. Zâmbea tot timpul, de parcă ar fi așteptat aplauze, iar
tovarășa i-a motivat toate absențele.”
(Adina Popescu,,Povestiri de pe Calea Moșilor”)
TEXTUL 2
,, Adina Rosetti,
pentru cine ai scris această carte „Întâiul meu cuvânt de pionier”? E despre
pionieri și comunism… Cui se adresează?
Se adresează tuturor celor care au chef să citească
despre perioada asta. Eu, când scriu o carte, nu mă gândesc neapărat la
cititorul ideal sau la cui i se adresează, de obicei scrisul, în ceea ce mă
privește, vine dintr-o nevoie foarte personală de a spune o poveste. Mi-am
dorit să spun această poveste de foarte mult timp.
De ce?
Pentru că e o poveste din copilăria mea, o perioadă din
care eu nu m-am desprins cu totul și la care mă întorc în mod constant, fiind
scriitoare de literatură pentru copii... În plus, în mod pragmatic spus, pe
copiii mei îi interesează foarte mult acea epocă. Când erau mai mici mă rugau
de foarte multe ori să le povestesc cum era viața când eram eu copil... Și,
legat de povestea din carte și din viața mea, pe ei i-a fascinat și ideea asta
de ceremonial, de uniforme (pe care ei nu le mai au) de însemne… Deci ei
ascultau cu mare interes poveștile mele cu comunismul, cu pionierii, etc. și
m-am gândit că poate și altor copii o să li se pară interesant. Eu lucrez mult
cu copiii, fac ateliere de scriere creativă cu ei, merg prin școli, merg prin
țară, și am observat că au interes pentru bucățica asta de istorie, dar
prezentată mai ales sub formă de poveste…
Copiii, în cartea
ta, se strigă ca la catalog: Ștefănescu Ada, Costache Traian…
Da era o manieră de uniformizare, de depersonalizare. Dar
așa ne strigam, pentru că eram obișnuiți, ne refeream unii la alții și în afara
școlii pe numele de familie.
Cum ajungem să ne
înțelegem noi, foștii pionieri, cu copiii noștri cei crescuți liberi?
Uite, m-am gândit că și prin această poveste. Ea ar putea
uni, ar putea construi punți între niște copii care au curiozități și părinții
lor care ar vrea să explice niște noțiuni de istorie recentă. Chiar am primit
feedback de la părinți care mi-au spus că această carte a deschis niște
discuții.
Părinții au început să depene diverse povești de dinainte
de 1989, copiii au pus întrebări… Este o carte care poate merge și prin școli
și pe care se poate lucra la ora de istorie sau de română, deși eu nu am avut
intenția de a face educație forțată. Pentru mine este o bucurie cartea asta,
pentru că este foarte personală, sunt amintirile mele de copil, trăirile mele,
tot ce am păstrat eu din perioada aia, o perioadă oribilă din punct de vedere
istoric, dar care s-a suprapus peste copilărie, ca două filtre care se
amestecă.”
(Cristina Stănciulescu, Adina Rosetti: „Copiii mei m-au întrebat mereu despre
cum era când eram eu mică. Am scris o carte pentru toți copiii care au astfel
de întrebări";republica.ro)
==Precizează o trăsătură a tiparului narativ din fragmentul următor,ilustrând-o cu o
secvență:
,, Mi-am dat seama
că era ceva cu adevărat important. M-a luat de mână și m-a tras după el în
laboratorul de chimie, unde nu era nimeni. Dar în laboratorul mare și gol,
vorbele aveau un ecou ciudat, așa că am mers împreună în spatele tablei. Aici
era liniște și mirosea puternic a clor și a alte substanțe. M-am sprijinit de
peretele cu plăci de faianță sparte și mi s-a făcut dintr-odată frig.
Tiparul textual este narativ prin prezența
unui narator subiectiv,vocea textuală povestește experiența proprie trăită
într-un laborator pustiu,mirositor ,într-o liniște misterioasă,în care este
atrasă de un coleg,pentru a a fla un secret,,era ceva important.”În narațiune
se povestește la persoana I și la persoana a III-a prin forme verbale și
pronominale specifice acestor persoane; acțiunea descrisă respectă o anumită
ordine cronologică; predomină verbele la timpul imperfect și perfectul compus.
==Prezintă un element comun celor două texte,valorificând
câte o secvență relevantă din fiecare text:
În cele două texte autoarele povestesc despre
copilărie:în primul text,autoarea își amintește un moment în care un coleg îi
destăinuiește un secret,, o să joc într-un film. O să fiu actor”,iar naratoarea
surprinsă la început este mândră pentru încercarea lui.
În al doilea text,autoarea,în dialog cu o
jurnalistă,povestește despre felul în care copiii săi află ,,amintirile mele de
copil, trăirile mele, tot ce am păstrat eu” și pot înțelege vremurile trecute.
==Crezi că este mai ușor să împărtășești bucuria unui
succes cu cei de vârsta ta?Motivează răspunsul,valorificând textul 1.
Cred că este mai ușor să împărtășesc bucuria cu cei de vârsta
mea din cauza înțelegerii mutuale. Aceștia pot empatiza cu eforturile mele și se
pot bucura de realizări împreună cu mine. Astfel,naratorul-personaj din textul
1 află un secret de la un coleg,viitor mic actor, iar atunci când vede realitatea
se bucură și îl admiră:,, .... Eram atât de mândră de Mandea, de parcă eu l-aș
fi făcut actor.”
==Asociază fragmentul din textul 1 cu un alt text
literar,prezentând o valoare morală/culturală comună ,prin referire la câte o
secvență relevantă din fiecare text.
Voi asemăna personajul din textul 1 ,Mandea Viorel din
clasa a III a, care a fost ales să joace într-un film,cu August,personajul din
romanul,,Minunea”de R.J Palacio, un băiat obişnuit tot de zece ani,care,după ce
este educat acasă,va merge la școală.Aparent sunt deosebiți,dar sunt
asemănători prin dorința de a se educa,de a cunoaște locuri și oameni noi. La absolvire, August primește ,,Medalia Henry Ward
Beecher”, pentru că ,,s-a remarcat în anumite domenii pe parcursul anului
școlar”,are o memorie excepțională, i-a învățat pe toți cei din jurul său o
lecție minunată,că e ușor să fii bun,iar băiatul din textul 1a stârnit mândria
colegei lui prin felul în care și-a schimbat viața.Li se potrivește amândorura replica
vulpii din „Micul prinţ”: „Iată secretul meu. E foarte simplu: nu poţi vedea
bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.”
==Caracterizează personajul din textul 1
În acest fragment,autoarea îl prezintă direct pe
colegul de clasă,Mandea Viorel,descriindu-i înfățișarea, părul negru,
cârlionțat, ochii căprui și gene lungi și întoarse, ,ca de fată”,îmbrăcat
sărăcăcios,îi surprinde obiceiul nefiresc de a-și,, băga un colț de cravată în
gură”,apoi mărturisește că nu-l plăcea.
Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special
comportamentul şi vorbele personajului.
Naratoarea,copilul de altădată, este surprinsă când
băiatul o duce într-un laborator să-i spună un secret.În liniștea mirositoare a
laboratorului,băiatul emoționat și serios îi spune că a dat o probă,a fost ales
de un mare regizor și că va juca într-un film.Fata este neîncrezătoare,dar mai
târziu înțelege că totul este adevărat și este,,mândră”de colegul ei,chiar
uimită când acesta apare după un timp complet schimbat.Dialogul celor doi pare
serios,băiatul vorbește cu convingere,iar fata
cu neîncredere.
Intersant este cum autoarea își amintește cu
duioșie,sinceritate lumea de demult a copilăriei povestind într-un stil simplu,
natural și totodată savuros, transformând o întâmplare oarecum banală într-o
poveste interesantă.cu o aură de autenticitate. Naratoarea folsește pentru
personajul său numele complet ,arătând distanța emoțională care exista între
copii, ca și cum nicio legătură nu este definitivă, nicio prietenie nu durează
la infinit și totuși observ că naratoarea își păstrează inocența într-un ungher
al inimii, nedorind s-o piardă niciodată.
