Plânge-mă, mamă, cu dor
Că ţi-am fost voinic fecior
Şi de grijă ţi-am purtat,
Ogorul ţi l-am lucrat,
Iar de când m-am cătănit,
Viaţa mi s-a otrăvit
Că tânjesc în ţări străine
Şi tot plâng gândind la tine.
Mult mi-e dor, mămucă, dor
De cel codru frăţior
Şi de stâna cea cu oi
Şi de cântec de cimpoi!
Mult mi-e dor, mămuca mea,
De cea mândră viorea
Care mă iubeam cu ea!
Mult mi-e dorul ne-mpăcat,
Şi mă-ndeamnă la păcat,
Să mă las de cătănie
Şi să fug la ciobănie,
Orice-a fi cu mine, fie.
Că ţi-am fost voinic fecior
Şi de grijă ţi-am purtat,
Ogorul ţi l-am lucrat,
Iar de când m-am cătănit,
Viaţa mi s-a otrăvit
Că tânjesc în ţări străine
Şi tot plâng gândind la tine.
Mult mi-e dor, mămucă, dor
De cel codru frăţior
Şi de stâna cea cu oi
Şi de cântec de cimpoi!
Mult mi-e dor, mămuca mea,
De cea mândră viorea
Care mă iubeam cu ea!
Mult mi-e dorul ne-mpăcat,
Şi mă-ndeamnă la păcat,
Să mă las de cătănie
Şi să fug la ciobănie,
Orice-a fi cu mine, fie.
Doina este o specie a literaturii
populare, aparținând genului liric în care autorul își exprimă direct
sentimentele de dor,de dragoste,de înstrăinare,de revoltă,dar si convingirile
față de unele probleme ale vieții, față de timp și natură și față de sine însuși.Textul
este o doină de dor a omului plecat în cătănie,departe de casă,de tot ce-i e
drag.( Mersul la oaste,cătănie, reprezenta în concepția oamenilor de la țară un
moment important care marca viața unui tânăr,era un fel de pregătire, cu reguli
aspre, pentru maturitate).
Un prim argument este
monologul liric al feciorului plecat,înstrăinat de mamă,rugămintea de a fi plâns,bocit,,cu dor”,cu drag,cu
suspin.Îi amintește mamei ,,grija”,atenția cu care a ocrotit-o,munca pământului.Îi
mărturisește,plângând, stare de tristeţe adâncă,de mâhnire pe care o simte la,,cătănie”,în
locuri îndepărtate.Adresarea directă, într-un limbaj simplu, încărcat de
afecțiune, accentuează dorul transmis
prin intermediul gândului. Eul liric mărturisește sentimentele ce-i zbuciumă
sufletul, repetând cuvintele:,, mult”și,,dor”,iar chemarea ,,
mămucă”accentuează dorul băiatului din vremea când acesta era acasă.Enumeră
locurile dragi: codrul,,frățior”,stâna de oi,reaude cimpoiul,suspină
după,,mândra viorea”,iubita cu nume al sincerității și încrederii. Tristețea la
gândul trecerii timpului,dorinta de libertate, dorul reîntoarcerii și dragostea
față de ființele iubite sunt deosebit de puternice, încât ar dori să fugă,să se
reîntoarcă cu orice preț al vieții. Dorul este atât de intens, încât îl poate împinge
la fapte necugetate.
Un alt
argument este că doina aceasta are un caracter intim, personal, fiind o
expresie a sentimentelor de dor ,exprimându-și-l,autorul anonim apelează la
limbajul poetic.: mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: verbe de
persoana I:timp perfect compus- apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce
măreşte emoţia,îmbinând trăirea reală cu dorinţa, se creează impresia unui joc
al destinului:,,am purtat,am lucrat”;verbele la modul conjunctiv,,să
mă-ndeamnă,să mă las,să fug” exprimă un plan al dorinței imaginate de a părăsi locurile
străine; pronume de persoana I:,,mă,mi”. Discursul liric se deschide cu o rugăminte,un
verb la modul imperativ,,plânge”care arată rugămintea celui de departe de a fi
mângâiat cu lacrimi, intensitatea dorului .
Exprimarea dorului este
simplă,lipsită de podoabe stilistice,doar repetițiile au menirea să insiste
asupra dorului de locurile rămase.Același efect îl accentuează și elementele de
versificație:rima împerecheată, măsura de 7silabe,ritmul trohaic,ceea ce
sporește muzicalitatea versurilor .
În
concluzie,textul este o doină populară ce exprimă sentimentele de dor ale unui
,,voinic fecior”plecat fără voie din locurile dragi.
