compunere---Sfârșit de august

Lumea se pre­găteşte în sfârșitul lui august de spectacolul de gală în care splen­doarea verii se întâlneşte cu primele semne, încă timide, ale toamnei. E un regal pe care an de an îl aştept cu nerăbdare, dar şi cu un fel de me­lan­colie.Luna august este cel mai propice moment, pentru a observa stelele,iar noaptea,stând  culcat sub întunericul scânteietor,le privesc cu ochii larg deschişi.

Dar....e dimineaţă, devreme, deschid încet un ochi şi îmi dau seama că nici măcar soarele nu s-a trezit, iar pe pe­retele din faţa mea încă se mai văd alergând unele du­pă altele umbrele stelelor. E linişte.. . un fluture mare, în culori de negru și roșu, catifelat, dă târcoale ferestrei,apoi pur si simplu intră, se așază pe o latură a mesei, de parcă ar fi fost trimis cu o solie. Pentru un moment, am rămas descumpănit, nu știam ce să cred. Am întins mâna spre el și i-am zis că, dacă este într-adevăr un sol trimis, să-mi dea un semn. Spre marea mea surprindere, a urcat pe degetul arătător pe care i-l întinsesem. M-am așezat așa cu el pe treptele casei. Frunzișul rar și verde al salcâmului lasă la vedere câteva cuiburi ale vrăbiilor zgomotoase.Căldura de august, dulce tulbură micile gâze din iarbă. Din timp în timp, acoperind concertul păsăretului, un sunet straniu se prăvale peste locuri: este cântecul inimitabil al unei păsări mistrioase, ascunsă privirii. Cântecul acesta, căzând în cascade trece pe deasupra bujorilor de vară roz și violet, împrăștiindu-le mirosul dulceag pe stratul din fața mea. Sălciile plângătoare, pomii cu coroane verzi străjuiesc acest paradis,grădina mea. Printre păpădiile galbene și firele de iarbă o mierlă pășește nestingherită, în căutarea insectelor. Pășesc și eu pe iarba de culoarea smaraldului spre fântâna veche ce dă o liniște adâncă,susurând în razele sclipitoare ale soarelui.Toate culorile curcubeului se împletesc în lumina stropilor de apă, dătătoare de viață. În liniștea adâncă a locului,urmăresc jocul luminii în curgerea apei, zborul gâzele ce caută racoare. E o liniște neobișnuită, densă a dimineții.... o liniște pe care parcă pot pune mâna... pot să o gust, să-i simt aromele împrumutate din aerul sfârșitului de vară,iar fluturele meu bate ușor din aripi si pleacă.....în curând va veni toamna.....

   Mai sunt puține zile din vara aceasta fierbinte, îi va lua locul în curând rugina toamnei.Acum însă  mă încălzesc la soarele uriaș.

 

 

poezia,,La lecție” de Marin_Sorescu

poezia,,La lecție”
                           de  Marin_Sorescu  

,,De câte ori sunt scos la lecție
Răspund anapoda
La toate întrebările.

- Cum stai cu istoria?
Mă întreabă profesorul.
- Prost, foarte prost,
Abia am încheiat o pace trainică
Cu turcii.

- Care e legea gravitației?
- Oriunde ne-am afla,
Pe apă sau pe uscat,
Pe jos sau în aer,
Toate lucrurile trebuie să ne cadă
În cap.

- Pe ce treaptă de civilizație
Ne aflăm?
- În epoca pietrei neșlefuite,
Întrucât singura piatră șlefuită
Care se găsise,
Inima,
A fost pierdută.

- Știi să faci harta marilor noastre speranțe?
- Da, din baloane colorate.
La fiecare vânt puternic
Mai zboară câte un balon.

Din toate astea se vede clar
C-o să rămân repetent,
Și pe bună dreptate.”

Poezia ,,La lecţie” de Marin Sorescu, apărută în volumul ,,Tuşiţi” (1970)semnifică repetate momente de confruntare a poetului cu propria conştiinţă, într-un nesfârşit examen al destinului.

 Răspunsul mereu greşit la întrebări, în momente esenţiale :

„De câte ori sunt scos la lecţie

 Răspund anapoda

 La toate întrebările.” relevă tema greşelii continue. Omul este o victimă a propriilor sale nedumeriri, iar lecţia de istorie este cea mai dificilă, fiindcă aici soarta se manifestă din plin:

„- Cum stai cu istoria?

 Mă întreabă profesorul.

 - Prost, foarte prost,

 Abia am încheiat o pace trainică

Cu turcii.”.

 Istoria este segmentul cel mai vulnerabil,mai slab al existenţei,al vieții, întrerupt, blocat cu o „o pace trainică / Cu turcii”, după care evoluţia umană revine în aceeaşi incertitudine,o nesiguranță.

 Legea gravitaţiei nu e nici ea lămurită pe deplin, creând imaginea unui univers în degradare, condus de probabilităţi, potrivit cărora:

 „Toate lucrurile trebuie să ne cadă

 În cap.”

 Civilizaţia materială făurită de om este a „pietrei neşlefuite”, a barbariei tehnologice.

 În plan spiritual omul rămâne încă un sălbatic, un primitiv:

 „Întrucât singura piatră şlefuită

 Care se găsise

 Inima,

 A fost pierdută”.  

 Sălbaticul om modern, personaj tipic al lumii contemporane, se înscrie într-un întreg proces al înlăturării prezentului, fără a schimba nimic din durata sa de viaţă, lucru ce se poate evidenţia printr-o, constatare simplă, exprimată alegoric: ca nişte baloane colorate, oamenii se nasc, îmbătrânesc şi mor:

„La fiecare vânt puternic

 Mai zboară câte un balon.”

Aceasta e „harta marilor noastre speranţe”, metaforă a lumii aflate în cădere liberă, ca un stol de baloane colorate, risipite în vânt.  

 La marile întrebări ale lumii, poetul a rămas „repetent”, exprimând, sub formă de parabolă, lipsa de speranţă a omului modern, rămas o fiinţă închisă în propriul destin.

Poezia,, La lecţie ”este o parabolă a întregii lumi, incapabilă să depăşească limitele condiţiei umane.   Adevăratul profesor este însăşi condiţia umană care, în cazul poetului, se reflectă în propria conştiinţă. În viziunea poetului, omul se situează încă în „epoca pietrei neşlefuite”, pentru că lumea nu se poate elibera de mentalităţile primitive.

Dincolo de pojghiţa de civilizaţie adusă de ultimele secole, omul rămâne aceeaşi fiinţă fără orizont, decăzută din condiţia mitică iniţială. „Marile speranţe” devin nişte „baloane colorate”, care zboară la un vânt mai puternic, exprimând fragilitatea condiţiei umane:,,fortuna labilis”—totul este schimbător,nicio stare a omului nu este permanentă.

   sper să vă placă!!!!!!!!!!!!!!