poezia,,La lecție”
de Marin_Sorescu
,,De câte ori sunt scos la lecție
Răspund anapoda
La toate întrebările.
- Cum stai cu istoria?
Mă întreabă profesorul.
- Prost, foarte prost,
Abia am încheiat o pace trainică
Cu turcii.
- Care e legea gravitației?
- Oriunde ne-am afla,
Pe apă sau pe uscat,
Pe jos sau în aer,
Toate lucrurile trebuie să ne cadă
În cap.
- Pe ce treaptă de civilizație
Ne aflăm?
- În epoca pietrei neșlefuite,
Întrucât singura piatră șlefuită
Care se găsise,
Inima,
A fost pierdută.
- Știi să faci harta marilor noastre speranțe?
- Da, din baloane colorate.
La fiecare vânt puternic
Mai zboară câte un balon.
Din toate astea se vede clar
C-o să rămân repetent,
Și pe bună dreptate.”
Poezia ,,La lecţie” de Marin Sorescu, apărută
în volumul ,,Tuşiţi” (1970)semnifică repetate momente de confruntare
a poetului cu propria conştiinţă, într-un nesfârşit examen al destinului.
Răspunsul mereu
greşit la întrebări, în momente esenţiale :
„De câte ori sunt scos la lecţie
Răspund anapoda
La toate
întrebările.” relevă tema greşelii continue. Omul este o victimă a propriilor
sale nedumeriri, iar lecţia de istorie este cea mai dificilă, fiindcă aici soarta
se manifestă din plin:
„- Cum stai cu istoria?
Mă întreabă
profesorul.
- Prost, foarte
prost,
Abia am încheiat o
pace trainică
Cu turcii.”.
Istoria este
segmentul cel mai vulnerabil,mai slab al existenţei,al vieții, întrerupt,
blocat cu o „o pace trainică / Cu turcii”, după care evoluţia umană revine în
aceeaşi incertitudine,o nesiguranță.
Legea gravitaţiei
nu e nici ea lămurită pe deplin, creând imaginea unui univers în degradare,
condus de probabilităţi, potrivit cărora:
„Toate lucrurile
trebuie să ne cadă
În cap.”
Civilizaţia
materială făurită de om este a „pietrei neşlefuite”, a barbariei tehnologice.
În plan spiritual
omul rămâne încă un sălbatic, un primitiv:
„Întrucât singura
piatră şlefuită
Care se găsise
Inima,
A fost pierdută”.
Sălbaticul om modern,
personaj tipic al lumii contemporane, se înscrie într-un întreg proces al înlăturării
prezentului, fără a schimba nimic din durata sa de viaţă, lucru ce se poate
evidenţia printr-o, constatare simplă, exprimată alegoric: ca nişte baloane
colorate, oamenii se nasc, îmbătrânesc şi mor:
„La fiecare vânt puternic
Mai zboară câte un
balon.”
Aceasta e „harta marilor noastre speranţe”, metaforă a
lumii aflate în cădere liberă, ca un stol de baloane colorate, risipite în
vânt.
La marile
întrebări ale lumii, poetul a rămas „repetent”, exprimând, sub formă de
parabolă, lipsa de speranţă a omului modern, rămas o fiinţă închisă în propriul
destin.
Poezia,, La lecţie ”este o parabolă a întregii
lumi, incapabilă să depăşească limitele condiţiei umane. Adevăratul profesor
este însăşi condiţia umană care, în cazul poetului, se reflectă în propria
conştiinţă. În viziunea poetului, omul se situează încă în „epoca pietrei
neşlefuite”, pentru că lumea nu se poate elibera de mentalităţile primitive.
Dincolo de pojghiţa de civilizaţie adusă de ultimele secole, omul rămâne
aceeaşi fiinţă fără orizont, decăzută din condiţia mitică iniţială. „Marile speranţe” devin nişte „baloane colorate”, care zboară la un vânt mai
puternic, exprimând fragilitatea condiţiei umane:,,fortuna labilis”—totul este
schimbător,nicio stare a omului nu este permanentă.
sper să vă placă!!!!!!!!!!!!!!
