test---Veronica D. Niculescu,,Cărămida”, fragment + Ioana Pârvulescu,, Aleea Solidarităţii”, fragment

Textul 1

,,Stau întinsă pe canapeaua mea, cu o pernă îndesată sub cap. Am palmele aspre, mi-a rămas în piele şi mirosul de la vase, aş vrea să mă dau cu cremă pe mâini, dar crema e în baie şi n-aş vrea să-i trezesc. Aşa că stau întinsă pe canapeaua mea cărămizie, cu o pernă îndesată sub cap, frecându-mi uşurel palmele pe sub plapumă, să se înmoaie. În sufragerie, pe cealaltă canapea, acum desfăcută pentru ocazia specială, dorm Ligia şi Dan, împreună cu micuţa lor Laura. Au sosit aseară, au poposit la mine doar pentru o noapte şi-o zi, în drum spre Maramureş, o vacanţă ieftină pe final de sezon. Stau întinsă pe canapeaua mea, răsucesc iarăşi perna, nu mi-e somn, nu obişnuiesc să dorm după prânz, dar e binevenită pauza. Sunt obişnuită singură, oaspeţii sunt păsări rare în casa mea, aşa că pauza e binevenită, vizitele astea te storc de puteri dacă nu eşti învăţat cu ele, nu mă refer la plimbări, mereu aceleaşi plimbări – Piaţa Mare, Piaţa Mică, Turnul Sfatului, poze cu fântâna din centru, popasul pe terasă la cafea, în cel mai bun caz o intrare la Brukental – , şi nici la mesele întinse şi strânse cu chiu, cu vai atunci când nici măcar n-ai o masă în sufragerie, e strict o chestiune de consum emoţional.

M-aş da cu cremă pe mâini, dar n-aş vrea să-i trezesc. Fetiţa trebuie să fie tare istovită, acum o jumătate de oră făcea pentru mine o demonstraţie de gimnastică pe o saltea improvizată dintr-o plapumă şi un cearşaf, la insistenţele mândrei mame. Părea să execute totul cu cea mai mare plăcere. [...] O fi obosită acum. Aşa că stau aici, cu perna îndesată sub cap, privind în tavan. Palmele aşa aspre. Aspru şi ticăitul ceasului, din care deodată se desprinde sunet de paşi, un scârţâit vag, apoi alţi paşi, nişte foşnete, linişte, din nou doar ticăitul, paşi mărunţi, stop la uşă, poate unul dintre ei se duce la baie, ba nu, ba da, ba totuşi nu, clanţa de la dormitor coboară, uşa prinde a se crăpa uşor, un ochi, un năsuc, alt ochi, chipul mic şi serios al Laurei în fanta de lumină. Ridic din sprâncene. Uite-o că zâmbeşte. Îi fac semn cu arătătorul cârlig. Aşa. Încet. Propteşte uşa la loc, codiţa îi tremură. I-a mai dispărut roşeaţa din obraji.

 - Ce-i cu tine?

 - Nu pot să dorm...

- Hai, vino aici.

 Activitatea fizică înainte de culcare nu e deloc recomandată, îţi creşte temperatura corpului, iar ca să adormi ai nevoie de un pic de răcoare. Mami şi tati dorm duşi, ea se plictiseşte.

- Haide, haide, stai cu mine aici.

Cutia cu bile chinezeşti a rămas pe birou de aseară. Mai jucăm una? Chipul fetiţei înfloreşte. Jucăm. De-acum ştie. O femeie şi o fetiţă joacă bile şezând turceşte pe canapea [...]. Flip, flap, clonc, clop, bilele o pornesc una câte una dinspre periferiile stelei de carton către centru, în curând aici se va produce o busculadă de nedescris, din care va fi nespus de dificil să ieşi. [...] În acest spaţiu intim, cu uşa închisă, cu sforăitul blând al părinţilor dincolo de hol, dincolo de încă o uşă închisă, o altă poveste se poate strecura acum, întâi un ochi, apoi un năsuc, alt ochi, apoi în fanta aceasta întunecată ivindu-se întreg chipul aspru al trecutului, când eu şi mama acestei fetiţe locuiam în aceeaşi cameră de cămin, în Bucureştiul de la sfârşitul anilor ’80.”

                                                                              (Veronica D. Niculescu,,Cărămida”, fragment)

Textul 2

,,Prima mea adresă bucureşteană a fost în Balta Albă, „la betonieră”, cum spuneau iniţiaţii, la capătul troleibuzului 92. Eram trei studenţi, în apartament, trei dintre cele patru personaje ale romanului ,,Inocenţii”: fratele meu, student la matematică, vărul meu, la chimie, iar eu la Litere. Fireşte, apartamentul era adesea plin de colegi şi de muzică. În sesiune, colocatarii mei învăţau din tomuri groase, formule şi demonstraţii, eu mă distram citind: alesesem bine! Făceam foame cu toţii şi de multe ori singurul prânz era pâinea prăjită în ulei şi presărată cu sare. De ce se numea aşa cartierul în care locuiam nu m-am întrebat, mai ales că totul băltea pe-atunci, şi toate cartierele ar fi putut primi un nume care să înceapă cu „Balta”. Am stat doar doi ani acolo, dar adresa mi-a rămas ciudat de clar în memorie: Aleea Solidarităţii, bloc M 36, scara 4, et. 8, apartamentul 168. Să locuieşti la capătul unei linii de troleibuz avea un anume avantaj: puteai găsi loc pe scaun, la plecare. În ce mă priveşte, rareori mi-l păstram mai mult de două-trei staţii, pentru că mereu se plasa lângă mine, ostentativ şi privindu-mă fix, o persoană bătrână, bolnavă sau o mamă cu un copil în braţe. Mă sculam oftând (doar în sinea mea: educaţie ardelenească). Făceam cam o oră până la Universitate, fără a socoti şi timpul de aşteptare, iar troleibuzul se umplea tot mai tare, de la o oprire la alta, până când oamenii dădeau pe-afară ca aluatul crescut, prin uşile care nu se mai puteau închide. Nu era nevoie să te ţii de bară, n-aveai cum şi unde să cazi, nu ştiu nici azi cum rezistau cei de la margine. Ajungeam oricum frântă, la ore.

  Deşi eram la Litere, ideea de a publica – nu neapărat o carte, dar chiar şi un articol – părea fantezistă. Era de la sine înţeles că n-am şanse, şi nici nu încercam. [...] Înainte de 1990 extrem de puţini tineri ajungeau să-şi vadă cărţile publicate. [...] Când vreun coleg de generaţie reuşea s-o facă fără mari compromisuri, ne înveseleam cu toţii şi ne anunţam bucuroşi unii pe alţii, socotind asta, pe bună dreptate, o victorie personală. Într-o lume a solidarităţii clamate* şi false, noi eram solidari cu adevărat.”

                                                                                (Ioana Pârvulescu,, Aleea Solidarităţii”, fragment)

 *clamat: exprimat zgomotos (dar fără substanţă);

6. Precizează, în unu – trei enunțuri, o trăsătură a Laurei, personajul din textul 1, identificată în fragmentul de mai jos, şi mijlocul de caracterizare utilizat, ilustrându-l cu o secvenţă relevantă:

 „Aspru şi ticăitul ceasului, din care deodată se desprinde sunet de paşi, un scârţâit vag, apoi alţi paşi, nişte foşnete, linişte, din nou doar ticăitul, paşi mărunţi, stop la uşă, poate unul dintre ei se duce la baie, ba nu, ba da, ba totuşi nu, clanţa de la dormitor coboară, uşa prinde a se crăpa uşor, un ochi, un năsuc, alt ochi, chipul mic şi serios al Laurei în fanta de lumină. Ridic din sprâncene. Uite-o că zâmbeşte. Îi fac semn cu arătătorul cârlig. Aşa. Încet. Propteşte uşa la loc, codiţa îi tremură. I-a mai dispărut roşeaţa din obraji.” 

Atmosferă de liniște a casei este însoțită de sunetul ceasului și de foșnetul unor,,pași mărunți”ai unui copil.Prin caracterizare directă este urmărit chipul serios al fetiței ce apare treptat ca o surpriză,descris discret de o privire uimită prin ușa ușor deschisă.Fiecare parte a chipului mic,timid cu nas,ochi,codița tremurândă apar,,în fanta de lumină.”Intră încet ca o ființă diafană. 

7. Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, un element de conţinut comun celor două texte date, valorificând câte o secvenţă relevantă din fiecare text  

 Un element comun celor două texte este viața împreună. În textul 1, naratoarea primește în casa sa familia unei vechi prietene.Este neobișnuită cu astfel de vizite,dar e plăcut surprinsă de vizita fetiței în camera sa ce-i amintește că a locuit cândva cu mama fetiței în studenție.

 În textul 2, autoarea își amintește tot de vremea studenției când locuia împreună cu fratele și vărul ei și ei studenți dar la alte facultăți,era sentimentul de solidaritate între oameni.

8. Crezi că un copil are nevoie de joacă, pentru a se simţi bine? Motivează-ţi răspunsul, în 50- 100 de cuvinte, valorificând textul 1.

  Cred că un copil are nevoie de joacă,pentru a se simți bine și pentru a se dezvolta armonios, deoarece joaca stimulează dezvoltarea fizică,cunoașterea,emoțiile. Joaca ajută copiii să învețe să rezolve probleme,să-și exprime emoțiile,să construiască încrederea în sine și să dezvolte abilități de cooperare,să cunoască  alți copii cu diferite trăiri.

Jocurile care implică rezolvarea de probleme, cum ar fi puzzle-urile sau construcțiile, contribuie la dezvoltarea gândirii logice și a creativității. De asemenea, copiii învață să ia decizii și să își asume consecințe.

 Joaca este o modalitate prin care copiii își pot exprima și gestiona emoțiile, ajutând la procesarea experiențelor și la construirea stimei de sine. De exemplu, pierderea unui joc îl învață pe copil să gestioneze sentimente de tristețe sau frustrare.

 Prin joaca în grup, copiii învață să coopereze, să împartă jucăriile și să comunice eficient. Ei dezvoltă empatia și o mai bună înțelegere a emoțiilor celorlalți.

 Activitățile fizice din timpul jocurilor, cum ar fi alergatul sau săritul, ajută la dezvoltarea musculaturii, la îmbunătățirea echilibrului și a coordonării.

 Joaca are un efect benefic asupra stresului și asupra funcționării creierului, ajutând totodată la reducerea anxietății și la sporirea creativității. 

 În textul 1,Laura,fetița serioasă și discretă,sosită în vizită, nu adoarme și-și vizitează gazda care-i propune un joc cu bile chinezești.Jocul o bucură,iar chipul ei,,înflorește”,se bucură de atmosfera calmă.

9. Asociază fragmentul din ,,Cărămida” de Veronica D. Niculescu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50-100 de cuvinte, o valoare comună, prin referire la câte o secvenţă relevantă din fiecare text.

   În romanul,,Un fiu”de Alejandro Palomas,personajul,un copil.își urmărește mama cu plăcere,îi înțelege admirația pentru muzică și trăiește alături de ea filmele.Erau parteneri de dans,de joacă,distracție,de bucurii.Mama își privește copilul cu iubire. Este un personaj plin de sensibilitate,emoție și iubire ce împrăștie lumină și bucurie în jurul ei.

  În textul 1,Laura,o fetiță serioasă și discretă,,se plictiseşte”, își vizitează gazda și împreună stabilesc o legătură sentimentală de prietenie prin jocul cu bile,era ca o continuare a trecutului în aceeași atmosferă calmă de înțelegere.

Cele două personaje-copii alături de persoane mature înțelegătoare, dornice de joc își găsesc bucuria.

subiectul al II lea

Scrie, în 80-100 de cuvinte, rezumatul textului 1.   

Textul,scris la persoana întâi,povestește un moment de odihnă al personajului nemulțumită de aspectul mâinilor obosite.Alături se odihneau oaspeții,Ligia,Dan și fetița lor,Laura, poposiți pentru o zi în casa ei.Naratoarea,neobișnuită să se odihnească după prânz,dar să și primească oaspeți,mărturisește că odihna totuși este bună.Nu vrea să-și deranjeze oaspeții,mai ales pe fetița care făcuse gimnastică în fața tuturor. E liniște și naratoarea aude sunetul ceasului,pași înceți,vede în ușa deschisă chipului timid al fetiței.Nu poate dormi și,invitată,continuă jocul cu bile chinezești.Este o atmosferă calmă și naratoarea își amintește anii trecuți ai studenției alături de mama fetiței.

test: Ion D. Sîrbu,, Dansul ursului”+ Ioana Pârvulescu,,Copiii își doresc metamorfoza, adulții mai degrabă se tem de ea(rezolvare parială)

Textul 1

— ,,Domnule inginer, eu am doi copii: un băiat mai mare, Daniel, care învață la un liceu în Chamonix şi locuieşte la internat, și o fată, Yolanda, care are numai zece ani, e elevă în clasa a patra primară, învață acasă cu soția mea și cu mine. Are tot ce-i trebuie: videotecă didactică, televizor de exerciții, tot felul de casetofoane. O dată pe lună cobor cu această neastâmpărată fetiță a mea la o institutoare care o examinează și o îndrumă. În septembrie, anul trecut, pe fiica mea, promovând în clasa a patra, am dus-o în faţa unei comisii severe. A reuşit cu „excepțional”: cărţile, pădurea și animalele sunt, pentru copii, cea mai inteligentă şi ultramodernă şcoală.

— Sunt absolut de aceeași părere, întării eu, care mi-am crescut copiii sub oblăduirea muntelui.

 — După examen, [...] Yolanda mea era veselă, se ținea bine în șa, mă tot bătea la cap cu urșii. Unde sunt urșii noștri, ce fac urșii noștri? [...] Am urcat, am tot urcat, era o toamnă frumoasă, caldă, strălucea tot văzduhul de lumină și viață. Yolanda mea cânta, eu o îngânam. Când am ajuns la curmătura* ce se cheamă Creuse, am zis: „Aici vom mânca, iar eu am să trag un pui de somn!”. Aşa şi făcurăm, e un loc stâncos, minunat pentru o oră de odihnă. Am mâncat, mie-mi și venise somnul. Catârii pășteau, aveau acolo o iarbă ca mătasea, neatinsă. [...] Yolanda ciripea de-ale ei: era fericită că scăpase cu laude de la examinare. Trebuie să vă spun două vorbe şi despre ea. Spre deosebire de Daniel, băiatul meu, care e foarte tăcut, Yolanda e deosebit de comunicativă. Vorbeşte cu păsările, cu veveriţa casei, cu popândăul. E copilă, are numai zece ani şi consideră absolut toate ființele pădurii, chiar şi copacii şi ierburile, ca fiind prietene cu ea. Adică niște copii cu care te poţi juca și cărora le poți spune ba una, ba alta. Când intră ea în grajd, toate vitele întorc capul. O cunosc și o iubesc. Câinii o adoră. Am văzut-o de departe, cu binoclul meu, jucându-se în dumbravă cu un pui de căprioară. Sub ochii ciutei, mama puiului. A îmblânzit o familie de iepuri. O bufniță singuratică iernează în podul casei noastre. Ce mai: Yolanda e nițel năzdrăvană, nu știe ce e frica, nu face nicio deosebire între om și animal. [...] Dar să nu mă îndepărtez. Boala noastră, a muntenilor, sunt parantezele. Am o bunică de optzeci de ani care se apucă luni să ne povestească ce a pățit la biserică şi care pierde, povestind, slujba din duminica viitoare. Parantezele ne omoară. Și ocolul ocolit. Muntele e mama imaginației – cei din stepă sau pustă nu au decât sabia, calul și vitejia de dragul vitejiei. Gata, am terminat, nu râdeți, mă întorc îndată în dumbrava aceea unde, după ce am mâncat bine, m-am culcat la umbra unui brad bătrân. Nu cred că am dormit mai mult de o oră. M-am trezit brusc. Nu sunt un om fricos, dar am trăit atunci cea mai cutremurătoare spaimă din viața mea. Cum? Simplu de tot: m-am trezit lins pe față de un cap brun de trei ori mai mare decât al meu. Am încremenit și încremenit aș fi rămas dacă nu aș fi zărit, la numai câțiva pași de mine, alt urs, la fel de uriaș [...]. Ursul, care se ocupa de obrazul meu (nu îndrăzneam să-i dau botul mai la o parte) după toate semnele şi judecând după mormăitul său paşnic, părea că mă iubeşte şi că tot ce face e din pură joacă sau prietenie. M-am sculat în picioare. S-a ridicat şi el în picioare, era cu două capete mai înalt decât mine. M-a cuprins pe după gât și iar m-a lins pe față. Avea ochii galbeni, dinții teribili, albi, ghearele de vreo zece centimetri. Negre, grozave. M-a îmbrățișat, eu simțeam că o voi sfârși în brațele acestui uriaș mult prea iubitor. Dar Yolanda m-a salvat: văzând că am devenit de culoarea ierbii, [...] a venit în ajutorul meu. L-a lovit cu pumnii pe ursul ce mă săruta, spunându-i: „Ajunge, Jacques, nu vezi că tata se teme de tine?!” şi, ca pe un câine blând, l-a dat laoparte... Ha, ha! Asta a fost... [...].

Ne-au condus, pe mine şi pe Yolanda, până aproape de casă. Catârii, parcă au fost înțeleși cu ei, i-au suportat fără scandal, deşi miroseau cumplit a urs și a sălbăticiune. Din ziua aceea şi-au stabilit domiciliul aproape de casa mea, împrietenindu-se cu copiii, cu nevastă-mea şi cu brigadierii. Câinii, e adevărat, au fugit. Dar ce nevoie am eu de câini când, la un simplu strigăt, apar de sub liziera codrului doi giganți înfiorători! Domnule coleg, iată, aici am martorii vii ai povestirii mele: urşii au iernat la mine în grajd, şi nu în pădure, sub o stâncă sau scorbură.”

                                                                                                       (Ion D. Sîrbu,, Dansul ursului”)

*curmătură – vale între doi munți

Textul 2

,Vă mai amintiți primele întâlniri cu veverițele din copilărie? Ce regăsim în personajul de peste ani, Vevi? Alături de mangusta din Cartea junglei, Riki-Tiki-Tavi, și de pinguini, animale pe care le-am întâlnit doar în cărți și filme documentare, veverițele sunt animalele mele favorite. Iar pe ele le-am tot întâlnit în excursiile copilăriei. Îți apăreau deodată în față, de obicei pe un trunchi de brad, silențioase, apoi, într-o fracțiune de secundă, dispăreau dintr-un salt pe partea cealaltă a trunchiului și reapăreau pe o creangă în mișcare, privindu-te o clipă cu ochii lor mari. Mă binedispuneau de fiecare dată, păreau întruparea spiritului ludic al pădurii, erau pentru mine jocul în esența lui cea mai grațioasă.

  Dar Vevi, așa cum povestesc pe coperta a 4-a a cărții ,,Trei zile nemaipomenite”, a fost, până la un punct, reală, pentru că e singura veveriță care a venit în vizită, din proprie inițiativă, chiar pe minuscula terasă a casei mele din inima Brașovului. [...]

  Când veverița Vevi și fetița Emi își doresc cu ardoare ceva, dorințele devin realitate și fiecare se trezește în pielea celeilalte. Acomodarea se petrece gradual, ele descoperind cu uimire cum e să aibă un alt trup și o altă familie. Dorința de a fi în pielea altcuiva e una dintre fanteziile universale ale copiilor! Sunt personajele pregătite pentru aventurile care se nasc odată cu împlinirea fanteziilor?

   Da și nu. Un copil e mai pregătit și mai dornic de schimbări miraculoase decât un adult. Copiii își doresc metamorfoza*, adulții mai degrabă se tem de ea, pentru că, de la un punct încolo al vieții, metamorfozele sunt primejdioase, iar asta e și tema din viitorul meu roman,,Aurul pisicii.” Dar nu înseamnă că un copil știe ce implică schimbarea. A dori viața altuia și a-ți închipui că e mai bună decât a ta este o naivitate. Vevi și Emi au timp să-și dea seama de asta. Pe de altă parte, a înțelege în profunzime ce trăiește altcineva, „a te pune în pielea/blana lui”, este pe cât de greu, pe atât de valoros, e o experiență fără de care ești sărac.

                            (Ioana Pârvulescu,,Copiii își doresc metamorfoza, adulții mai degrabă se tem de ea,      interviu realizat de Andra Rotaru, blog.carturesti.ro )

*metamorfoză – transformare, modificare, schimbare

6. Transcrie, din secvențele următoare, două figuri de stil diferite, pe care le vei preciza:

„Am urcat, am tot urcat, era o toamnă frumoasă, caldă, strălucea tot văzduhul de lumină și viață.” „Catârii pășteau, aveau acolo o iarbă ca mătasea, neatinsă”.

   am urcat, am tot urcat—repetiție/// o toamnă frumoasă, caldă—epitet/// o iarbă ca mătasea--comparație

7. Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

    O temă comună celor două texte este lumea animalelor.În textul 1,scriitorului i se vorbește despre o fetiță,,neastâmpărată”,Yolanda,pentru care,, cărţile, pădurea și animalele sunt cea mai inteligentă şi ultramodernă şcoală.” Fetei îi place să vorbească,,cu păsările, cu veveriţa casei, cu popândăul”,iar pe urșii pădurii îi consideră prieteni.

   În textul 2,text nonliterar, autoarea își amintește că în copilărie pe terasa casei o,,veveriță a venit în vizită”și mai tărziu a devenit personaj de carte alături de fetița Emi.

   Ambele texte arată legătura din natură dintre copil și animal,o legătură de acceptare,de conectare prin tandrețe și  iubire.

8. Crezi că întâmplările din copilărie pot fi o sursă de inspirație pentru scrierea unui text? Motivează-ți răspunsul, în 50-100 de cuvinte, valorificând textul 2.

  Cred că pornirea în călătoria de a scrie despre amintirile din copilărie poate fi atât plină de satisfacții, prin notarea amintirilor cheie. Scrierea întâmplărilor  din copilărie ne permite să revenim și să experimentăm din nou momente din trecut, favorizând o înțelegere mai profundă a istoriei lor personale. Punând pixul pe hârtie, redescoperim emoțiile și evenimentele care ne-au modelat identitatea. Actul de a traduce amintirile în cuvinte poate ajuta pe oricine să-și elibereze emoțiile reținute și să obțină claritate asupra problemelor nerezolvate. Scrierea amintirilor implică folosirea memoriei, gândirea critică și expresia creativă. Astfel,amintirea primei zile de școală este o amintire comună pe care mulți oameni o împărtășesc. Aceste amintiri poartă adesea un amestec de entuziasm și frică, făcându-le o sursă bogată de profunzime emoțională în povestire. O amintire evocatoare din copilărie este vacanța în familie ,excursiile cu diferitele întâmplări. Prietenii din copilărie oferă, de asemenea, o mulțime de materiale,legătura formată prin secrete împărtășite, jocuri în parc sau crearea de lumi imaginare poate evoca emoții puternice. Amintirea acestor prietenii poate aduce la viață inocența și simplitatea copilăriei, precum și lecțiile învățate prin conflict și reconciliere.Dar amintirea bunicilor este copleșitoare pentru cei care se reîntorc la copilărie și scriu texte emoționante. Aceste povești pot explora teme de loialitate, încredere și natura dulce-amăruie a creșterii.

   Evocarea copilăriei este o temă inepuizabilă în literatură. Scriitorii se întorc la vârsta cea mică şi retrăiesc la intensităţi şi maniere diferite timpul magic al copilăriei,pentru că ea,copilăria nu dispare niciodată din noi, este  izvorul permanent din care decurg toate meandrele vieţii noastre. Unii îşi rememorează copilăria cu nostalgie şi tristeţe de exemplu poezia„O, rămâi” – Mihai Eminescu, alţii retrăiesc bucuriile copilăriei prin ochii părintelui, aplecându-se asupra celor mici cu grijă şi protecţie. Pentru unii autori copilăria constă din universul exterior, adică real, şi universul lăuntric, parţial magic, fermecător, adică fantastic. este modalitatea prin care sentimentele, gândurile şi trăirile scriitorului  ajung sub diverse forme la sufletul cititorului, pentru a-l sensibiliza, pentru a-l emoţiona Întoarcerea spre copilărie este o realitate frecvent întâlnită la scriitorii noștri: Creangă scrie,,Amintiri din copilărie”, înfăţişează copilăria veselă şi nevinovată, sub semnul neastâmpărului băieţesc şi al poznelor: ,,Aşa eram eu la vârsta copilăriei, la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii de când lumea şi pământul” Autorul povesteşte istoria unei copilării în mediul ţărănesc (Humuleşti), la vârsta maturităţii.  După el abordează tema copilului Ioan Slavici, Al. Vlahuţă, I. L. Caragiale şi Barbu Delavrancea.

   Desigur că cei care scriu,amintindu-și de întâmplările din copilărie îşi lărgesc sfera de sensibilitate şi înţelegere, se complică sufleteşte şi se formează ca oameni. În textul 2 autoarea scrie despre întâlnirile reale cu veverițele,, în excursiile copilăriei”, prin felul jucăuș cu care apăreau și dispăreau ,,erau pentru mine jocul în esența lui cea mai grațioasă,”iar veverița Vevi,oaspetele terasei,a devenit personaj al unei cărți alături de un personaj,, fetița Emi.”Experiențele celor două personaje îmbină fantasticul cu realitatea,când își schimbă corpurile, fiecare dorindu-și să experimenteze viața celeilalte. Această schimbare aduce întâmplări comice, emoționante, în care ambele învață despre curaj, identitate și prietenie.

  Iată de ce cred că a scrie despre amintirile din copilărie este un exercițiu profund care servește drept punte între sinele nostru trecut și prezent.

9. Asociază fragmentul din opera literară „Dansul ursului” de Ion D. Sîrbu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50-100 de cuvinte, o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

    M-a impresionat cartea,,Hachiko: Povestea reală a unui câine loial", scrisă de Leslea Newman,(și mai ales filmul),câinele care este adoptat întâmplător,apoi îndrăgit de profesorul care pleacă cu trenul și revine zilnic,așteptat de câinele credincios. Stăpânul și prietenul lui Hachiko a murit, și ani de zile, lângă gară, câinele stă cu speranța revederii. Chiar dacă a fost adoptat de alți oameni, Hachiko a evadat în fiecare zi,mergând la gară.Și tot acolo,după un timp va muri. Atașamentul lui este caracterizat printr-o loialitate deosebită.

   În textul 1,scriitorul Ion Dezideriu Sîrbu ascultă o întâmplare stranie când cel ce-i povestește a fost cuprins,,pe după gît”de un urs masiv,Jacques,prietenul Yolandei,iar fata își salvează tatăl,vorbindu-i ursului cu convingere și curaj ca unui om.Urșii,, doi giganți înfiorători”au devenit prietenii familiei.

   Cele două vietăți:câinele și ursul sunt adevărați prieteni ai omului.

II

Scrie o compunere, de minimum 150 de cuvinte, în care să o caracterizezi pe Yolanda, personajul din textul lui Ion D. Sîrbu.

  Un om,naratorul, îi povestește cu mândrie interlocutorului său,,domnul inginer”despre copiii săi:un băiat și o fată,Yolanda,care are zece ani, este în clasa a patra, dar învață acasă cu părinții. Este inteligentă și la examinare obține,,excepțional.”Tatăl o vede deosbită,pentru că pădurea,cărţile și animalele sunt,,cea mai inteligentă şi ultramodernă şcoală.”Spaţiul poveştii este unul de blândă sacralitate al naturii,iar  timpul este  unul serafic - al copilăriei. Întâmplarea de pe munte,într-o toamnă luminoasă,, frumoasă, caldă”o are ca personaj principal pe Yolanda care se bucură de ziua fericită ,cu succese și cântă,, că scăpase cu laude de la examinare.”Iubește animalele casei,natura cu vietățile ei sălbatice pe care le îmblânzește.Curajoasă,ca prin magie,transformă totul într-un joc,iar tatăl o admiră:,,e nițel năzdrăvană”crezând că,,muntele e mama imaginației”,poate un loc sacru.De aceea prietenia cu care este îmbrățișat de un urs i se pare,,pură joacă sau prietenie.”Îl uimește atitudinea fiicei sale,Yolanda,care-l numește pe urs,,Jacques”,îl înlătură,salvându-și tatăl de atâta prietenie a ursului.

  Prin iubirea și încrederea în animale Yolanda este o fată magică cu o sensibilitate deschisă, empatică.

Curajul cu care se apropie de animalele pădurii înțelegându-le arată forța  interioară prin care le înțelege, oferă prietenie, sprijin.A învățat totul din puterea primită de la natură.

   Caracterizarea indirectă a fetei prin faptele povestite de tatăl său: se joacă cu animalele,le îmblânzește,le aduce în familie, intervine în joaca ursului; caracterizarea directă este a naratorului: tatăl Yolandei povestește despre caracterul fetiței.Yolanda este un personaj deosebit care respectă, înțelege și iubește viața naturii.

    Povestea aceasta este de dragoste pentru viață,este un fel de,,Medeleni”,pentru că suntem înrudiţi cu copacii şi vietăţile pădurilor, timpul nostru e spaţiul nostru, curgerea soartei e identică cu statul pe loc al firii noastre păstrătoare şi încăpăţânate....este singura lume adevărată.....