Textul 1
— ,,Domnule inginer, eu am doi copii: un băiat mai mare,
Daniel, care învață la un liceu în Chamonix şi locuieşte la internat, și o
fată, Yolanda, care are numai zece ani, e elevă în clasa a patra primară,
învață acasă cu soția mea și cu mine. Are tot ce-i trebuie: videotecă
didactică, televizor de exerciții, tot felul de casetofoane. O dată pe lună
cobor cu această neastâmpărată fetiță a mea la o institutoare care o examinează
și o îndrumă. În septembrie, anul trecut, pe fiica mea, promovând în clasa a
patra, am dus-o în faţa unei comisii severe. A reuşit cu „excepțional”: cărţile, pădurea și animalele sunt, pentru
copii, cea mai inteligentă şi ultramodernă şcoală.
— Sunt absolut de aceeași părere, întării eu, care mi-am
crescut copiii sub oblăduirea muntelui.
— După examen,
[...] Yolanda mea era veselă, se ținea bine în șa, mă tot bătea la cap cu
urșii. Unde sunt urșii noștri, ce fac urșii noștri? [...] Am urcat, am tot urcat, era o toamnă frumoasă, caldă,
strălucea tot văzduhul de lumină și viață. Yolanda mea cânta, eu o îngânam.
Când am ajuns la curmătura* ce se cheamă Creuse, am zis: „Aici vom mânca, iar
eu am să trag un pui de somn!”. Aşa şi făcurăm, e un loc stâncos, minunat
pentru o oră de odihnă. Am mâncat, mie-mi și venise somnul. Catârii pășteau,
aveau acolo o iarbă ca mătasea, neatinsă. [...] Yolanda ciripea de-ale ei: era
fericită că scăpase cu laude de la examinare. Trebuie să vă spun două vorbe şi
despre ea. Spre deosebire de Daniel, băiatul meu, care e foarte tăcut, Yolanda
e deosebit de comunicativă.
Vorbeşte cu păsările, cu veveriţa casei, cu popândăul. E copilă, are numai zece
ani şi consideră absolut toate ființele pădurii, chiar şi copacii şi ierburile,
ca fiind prietene cu ea.
Adică niște copii cu care te poţi juca și cărora le poți spune ba una, ba alta.
Când intră ea în grajd, toate vitele întorc capul. O cunosc și o iubesc. Câinii
o adoră. Am văzut-o de departe, cu binoclul meu, jucându-se în dumbravă cu un
pui de căprioară. Sub ochii ciutei, mama puiului. A îmblânzit o familie de
iepuri. O bufniță singuratică iernează în podul casei noastre. Ce mai: Yolanda
e nițel năzdrăvană, nu știe ce e frica, nu face nicio deosebire între om și
animal. [...] Dar să nu mă îndepărtez. Boala noastră, a muntenilor, sunt
parantezele. Am o bunică de optzeci de ani care se apucă luni să ne povestească
ce a pățit la biserică şi care pierde, povestind, slujba din duminica viitoare.
Parantezele ne omoară. Și ocolul ocolit. Muntele e mama
imaginației – cei din stepă sau pustă nu au decât sabia, calul și vitejia
de dragul vitejiei. Gata, am terminat, nu râdeți, mă întorc îndată în dumbrava
aceea unde, după ce am mâncat bine, m-am culcat la umbra unui brad bătrân. Nu
cred că am dormit mai mult de o oră. M-am trezit brusc. Nu sunt un om fricos,
dar am trăit atunci cea mai cutremurătoare spaimă din viața mea. Cum? Simplu de
tot: m-am trezit lins pe față de un cap brun de trei ori mai mare decât al meu.
Am încremenit și încremenit aș fi rămas dacă nu aș fi zărit, la numai câțiva
pași de mine, alt urs, la fel de uriaș [...]. Ursul,
care se ocupa de obrazul meu (nu îndrăzneam să-i dau botul mai la o parte) după
toate semnele şi judecând după mormăitul său paşnic, părea că mă iubeşte şi că
tot ce face e din pură joacă sau prietenie. M-am sculat în picioare. S-a ridicat şi el
în picioare, era cu două capete mai înalt decât mine. M-a cuprins pe după gât
și iar m-a lins pe față. Avea ochii galbeni, dinții teribili, albi, ghearele de
vreo zece centimetri. Negre, grozave. M-a îmbrățișat, eu simțeam că o voi sfârși
în brațele acestui uriaș mult prea iubitor. Dar Yolanda m-a salvat: văzând că
am devenit de culoarea ierbii, [...] a venit în ajutorul meu. L-a lovit cu
pumnii pe ursul ce mă săruta, spunându-i: „Ajunge, Jacques, nu vezi că tata se
teme de tine?!” şi, ca pe un câine blând, l-a dat laoparte... Ha, ha! Asta a
fost... [...].
Ne-au condus, pe
mine şi pe Yolanda, până aproape de casă. Catârii, parcă au fost înțeleși cu
ei, i-au suportat fără scandal, deşi miroseau cumplit a urs și a sălbăticiune.
Din ziua aceea şi-au stabilit domiciliul aproape de casa mea, împrietenindu-se
cu copiii, cu nevastă-mea şi cu brigadierii. Câinii, e adevărat, au fugit. Dar
ce nevoie am eu de câini când, la un simplu strigăt, apar de sub liziera
codrului doi giganți înfiorători! Domnule coleg, iată, aici am martorii vii ai
povestirii mele: urşii au iernat la mine în grajd, şi nu în pădure, sub o
stâncă sau scorbură.”
(Ion D. Sîrbu,, Dansul ursului”)
*curmătură – vale între doi munți
Textul 2
,Vă mai amintiți primele întâlniri cu veverițele din
copilărie? Ce regăsim în personajul de peste ani, Vevi? Alături de mangusta din
Cartea junglei, Riki-Tiki-Tavi, și de pinguini, animale pe care le-am întâlnit
doar în cărți și filme documentare, veverițele sunt animalele mele favorite. Iar pe ele le-am tot întâlnit în excursiile copilăriei.
Îți apăreau deodată în față, de obicei pe un trunchi de brad, silențioase,
apoi, într-o fracțiune de secundă, dispăreau dintr-un salt pe partea cealaltă a
trunchiului și reapăreau pe o creangă în mișcare, privindu-te o clipă cu ochii
lor mari. Mă binedispuneau de fiecare dată, păreau întruparea spiritului ludic
al pădurii, erau pentru mine jocul în esența lui cea mai grațioasă.
Când veverița
Vevi și fetița Emi își doresc cu ardoare ceva,
dorințele devin realitate și fiecare se trezește în pielea celeilalte.
Acomodarea se petrece gradual, ele descoperind cu uimire cum e să aibă un alt
trup și o altă familie. Dorința de a fi în pielea altcuiva e una dintre fanteziile
universale ale copiilor! Sunt personajele pregătite pentru aventurile care se
nasc odată cu împlinirea fanteziilor?
Da și nu. Un
copil e mai pregătit și mai dornic de schimbări miraculoase decât un adult.
Copiii își doresc metamorfoza*, adulții mai degrabă se tem de ea, pentru că, de
la un punct încolo al vieții, metamorfozele sunt primejdioase, iar asta e și
tema din viitorul meu roman,,Aurul pisicii.” Dar nu înseamnă că un copil știe
ce implică schimbarea. A dori viața altuia și a-ți închipui că e mai bună decât
a ta este o naivitate. Vevi și Emi au timp să-și dea seama de asta. Pe de altă
parte, a înțelege în profunzime ce trăiește altcineva, „a te pune în
pielea/blana lui”, este pe cât de greu, pe atât de valoros, e o experiență fără
de care ești sărac.
(Ioana
Pârvulescu,,Copiii își doresc metamorfoza, adulții mai degrabă se tem de
ea, interviu realizat de Andra
Rotaru, blog.carturesti.ro )
*metamorfoză – transformare, modificare, schimbare
6. Transcrie, din secvențele următoare, două figuri de
stil diferite, pe care le vei preciza:
„Am urcat, am tot urcat, era o toamnă frumoasă, caldă,
strălucea tot văzduhul de lumină și viață.” „Catârii pășteau, aveau acolo o
iarbă ca mătasea, neatinsă”.
am urcat, am tot
urcat—repetiție/// o toamnă frumoasă, caldă—epitet/// o iarbă ca mătasea--comparație
7. Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, un element de
conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă
din fiecare text.
O temă comună
celor două texte este lumea animalelor.În textul 1,scriitorului i se vorbește
despre o fetiță,,neastâmpărată”,Yolanda,pentru care,, cărţile, pădurea și
animalele sunt cea mai inteligentă şi ultramodernă şcoală.” Fetei îi place să
vorbească,,cu păsările, cu veveriţa casei, cu popândăul”,iar pe urșii pădurii
îi consideră prieteni.
În textul 2,text
nonliterar, autoarea își amintește că în copilărie pe terasa casei o,,veveriță
a venit în vizită”și mai tărziu a devenit personaj de carte alături de fetița
Emi.
Ambele texte
arată legătura din natură dintre copil și animal,o legătură de acceptare,de
conectare prin tandrețe și iubire.
8. Crezi că întâmplările din copilărie pot fi o sursă de
inspirație pentru scrierea unui text? Motivează-ți răspunsul, în 50-100 de
cuvinte, valorificând textul 2.
Cred că pornirea
în călătoria de a scrie despre amintirile din copilărie poate fi atât plină de
satisfacții, prin notarea amintirilor cheie. Scrierea întâmplărilor
din copilărie ne permite să revenim și să experimentăm din nou momente
din trecut, favorizând o înțelegere mai profundă a istoriei lor personale.
Punând pixul pe hârtie, redescoperim emoțiile și evenimentele care ne-au
modelat identitatea. Actul de a traduce amintirile în cuvinte poate ajuta pe
oricine să-și elibereze emoțiile reținute și să obțină claritate asupra
problemelor nerezolvate. Scrierea amintirilor implică folosirea memoriei,
gândirea critică și expresia creativă. Astfel,amintirea primei zile de
școală este o amintire comună pe care mulți oameni o împărtășesc. Aceste
amintiri poartă adesea un amestec de entuziasm și frică, făcându-le o sursă
bogată de profunzime emoțională în povestire. O amintire evocatoare din copilărie
este vacanța în familie ,excursiile cu diferitele întâmplări. Prietenii
din copilărie oferă, de asemenea, o mulțime de materiale,legătura formată
prin secrete împărtășite, jocuri în parc sau crearea de lumi imaginare poate
evoca emoții puternice. Amintirea acestor prietenii poate aduce la viață
inocența și simplitatea copilăriei, precum și lecțiile învățate prin conflict
și reconciliere.Dar amintirea bunicilor este copleșitoare pentru cei care se
reîntorc la copilărie și scriu texte emoționante. Aceste povești pot explora
teme de loialitate, încredere și natura dulce-amăruie a creșterii.
Evocarea
copilăriei este o temă inepuizabilă în literatură. Scriitorii se întorc la
vârsta cea mică şi retrăiesc la intensităţi şi maniere diferite timpul magic al
copilăriei,pentru că ea,copilăria nu dispare niciodată din noi, este izvorul permanent din care decurg toate
meandrele vieţii noastre. Unii îşi rememorează copilăria cu nostalgie şi
tristeţe de exemplu poezia„O, rămâi” – Mihai Eminescu, alţii retrăiesc
bucuriile copilăriei prin ochii părintelui, aplecându-se asupra celor mici cu
grijă şi protecţie. Pentru unii autori copilăria constă din universul exterior,
adică real, şi universul lăuntric, parţial magic, fermecător, adică fantastic.
este modalitatea prin care sentimentele, gândurile şi trăirile
scriitorului ajung sub diverse forme la
sufletul cititorului, pentru a-l sensibiliza, pentru a-l emoţiona Întoarcerea
spre copilărie este o realitate frecvent întâlnită la scriitorii noștri:
Creangă scrie,,Amintiri din copilărie”, înfăţişează copilăria veselă şi
nevinovată, sub semnul neastâmpărului băieţesc şi al poznelor: ,,Aşa eram eu la
vârsta copilăriei, la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii de
când lumea şi pământul” Autorul povesteşte istoria unei copilării în mediul
ţărănesc (Humuleşti), la vârsta maturităţii.
După el abordează tema copilului Ioan Slavici, Al. Vlahuţă, I. L.
Caragiale şi Barbu Delavrancea.
Desigur că cei care scriu,amintindu-și de
întâmplările din copilărie îşi lărgesc sfera de sensibilitate şi
înţelegere, se complică sufleteşte şi se formează ca oameni. În textul 2 autoarea scrie despre întâlnirile reale cu
veverițele,, în excursiile copilăriei”, prin felul jucăuș cu care apăreau și
dispăreau ,,erau pentru mine jocul în esența lui cea mai grațioasă,”iar
veverița Vevi,oaspetele terasei,a devenit personaj al unei cărți alături de un
personaj,, fetița Emi.”Experiențele celor două personaje îmbină fantasticul cu
realitatea,când își schimbă corpurile, fiecare dorindu-și să experimenteze
viața celeilalte. Această schimbare aduce întâmplări comice, emoționante, în
care ambele învață despre curaj, identitate și prietenie.
Iată de ce cred
că a scrie despre amintirile din copilărie este un exercițiu profund care
servește drept punte între sinele nostru trecut și prezent.
9. Asociază fragmentul din opera literară „Dansul
ursului” de Ion D. Sîrbu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca
lectură suplimentară, prezentând, în 50-100 de cuvinte, o valoare comună, prin
referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.
M-a impresionat
cartea,,Hachiko: Povestea reală a unui câine loial", scrisă de Leslea
Newman,(și mai ales filmul),câinele care este adoptat întâmplător,apoi îndrăgit
de profesorul care pleacă cu trenul și revine zilnic,așteptat de câinele
credincios. Stăpânul și prietenul lui Hachiko a murit, și ani de zile, lângă
gară, câinele stă cu speranța revederii. Chiar dacă a fost adoptat de alți
oameni, Hachiko a evadat în fiecare zi,mergând la gară.Și tot acolo,după un
timp va muri. Atașamentul lui este caracterizat printr-o loialitate deosebită.
În textul
1,scriitorul Ion Dezideriu Sîrbu ascultă o întâmplare stranie când cel ce-i
povestește a fost cuprins,,pe după gît”de un urs masiv,Jacques,prietenul
Yolandei,iar fata își salvează tatăl,vorbindu-i ursului cu convingere și curaj
ca unui om.Urșii,, doi giganți înfiorători”au devenit prietenii familiei.
Cele două
vietăți:câinele și ursul sunt adevărați prieteni ai omului.
II
Scrie o compunere, de minimum 150 de cuvinte, în care să o caracterizezi pe Yolanda, personajul din textul lui Ion D. Sîrbu.
Un om,naratorul,
îi povestește cu mândrie interlocutorului său,,domnul inginer”despre copiii
săi:un băiat și o fată,Yolanda,care are zece ani, este în clasa a patra,
dar învață acasă cu părinții. Este inteligentă și la examinare
obține,,excepțional.”Tatăl o vede deosbită,pentru că pădurea,cărţile și
animalele sunt,,cea mai inteligentă şi ultramodernă şcoală.”Spaţiul poveştii
este unul de blândă sacralitate al naturii,iar
timpul este unul serafic - al
copilăriei. Întâmplarea de pe munte,într-o toamnă luminoasă,, frumoasă, caldă”o
are ca personaj principal pe Yolanda care se bucură de ziua fericită ,cu
succese și cântă,, că scăpase cu laude de la examinare.”Iubește animalele
casei,natura cu vietățile ei sălbatice pe care le îmblânzește.Curajoasă,ca prin
magie,transformă totul într-un joc,iar tatăl o admiră:,,e nițel năzdrăvană”crezând
că,,muntele e mama imaginației”,poate un loc sacru.De aceea prietenia cu care
este îmbrățișat de un urs i se pare,,pură joacă sau prietenie.”Îl uimește
atitudinea fiicei sale,Yolanda,care-l numește pe urs,,Jacques”,îl înlătură,salvându-și
tatăl de atâta prietenie a ursului.
Prin iubirea și
încrederea în animale Yolanda este o fată magică cu o sensibilitate
deschisă, empatică.
Curajul cu care se apropie de animalele pădurii înțelegându-le
arată forța interioară prin care le înțelege, oferă prietenie, sprijin.A
învățat totul din puterea primită de la natură.
Caracterizarea indirectă a fetei prin faptele
povestite de tatăl său: se joacă cu animalele,le îmblânzește,le aduce în
familie, intervine în joaca ursului; caracterizarea directă este a naratorului:
tatăl Yolandei povestește despre caracterul fetiței.Yolanda este un personaj
deosebit care respectă, înțelege și iubește viața naturii.
Povestea
aceasta este de dragoste pentru viață,este un fel de,,Medeleni”,pentru că suntem
înrudiţi cu copacii şi vietăţile pădurilor, timpul nostru e spaţiul nostru,
curgerea soartei e identică cu statul pe loc al firii noastre păstrătoare şi
încăpăţânate....este singura lume adevărată.....
