Textul 1
,,Stau întinsă pe canapeaua mea, cu o pernă îndesată sub
cap. Am palmele aspre, mi-a rămas în piele şi mirosul de la vase, aş vrea să mă
dau cu cremă pe mâini, dar crema e în baie şi n-aş vrea să-i trezesc. Aşa că
stau întinsă pe canapeaua mea cărămizie, cu o pernă îndesată sub cap,
frecându-mi uşurel palmele pe sub plapumă, să se înmoaie. În sufragerie, pe
cealaltă canapea, acum desfăcută pentru ocazia specială, dorm Ligia şi Dan,
împreună cu micuţa lor Laura. Au sosit aseară, au poposit la mine doar pentru o
noapte şi-o zi, în drum spre Maramureş, o vacanţă ieftină pe final de sezon.
Stau întinsă pe canapeaua mea, răsucesc iarăşi perna, nu mi-e somn, nu
obişnuiesc să dorm după prânz, dar e binevenită pauza. Sunt obişnuită singură,
oaspeţii sunt păsări rare în casa mea, aşa că pauza e binevenită, vizitele
astea te storc de puteri dacă nu eşti învăţat cu ele, nu mă refer la plimbări,
mereu aceleaşi plimbări – Piaţa Mare, Piaţa Mică, Turnul Sfatului, poze cu
fântâna din centru, popasul pe terasă la cafea, în cel mai bun caz o intrare la
Brukental – , şi nici la mesele întinse şi strânse cu chiu, cu vai atunci când
nici măcar n-ai o masă în sufragerie, e strict o chestiune de consum emoţional.
M-aş da cu cremă pe mâini, dar
n-aş vrea să-i trezesc. Fetiţa trebuie să fie tare istovită, acum o jumătate de
oră făcea pentru mine o demonstraţie de gimnastică pe o saltea improvizată
dintr-o plapumă şi un cearşaf, la insistenţele mândrei mame. Părea să execute
totul cu cea mai mare plăcere. [...] O fi obosită acum. Aşa că stau aici, cu
perna îndesată sub cap, privind în tavan. Palmele aşa aspre. Aspru şi ticăitul
ceasului, din care deodată se desprinde sunet de paşi, un scârţâit vag, apoi
alţi paşi, nişte foşnete, linişte, din nou doar ticăitul, paşi mărunţi, stop la
uşă, poate unul dintre ei se duce la baie, ba nu, ba da, ba totuşi nu, clanţa
de la dormitor coboară, uşa prinde a se crăpa uşor, un ochi, un năsuc, alt
ochi, chipul mic şi serios al Laurei în fanta de lumină. Ridic din sprâncene.
Uite-o că zâmbeşte. Îi fac semn cu arătătorul cârlig. Aşa. Încet. Propteşte uşa
la loc, codiţa îi tremură. I-a mai dispărut roşeaţa din obraji.
- Ce-i cu tine?
- Nu pot să dorm...
- Hai, vino
aici.
- Haide, haide, stai cu mine aici.
Cutia cu bile chinezeşti a rămas pe birou de
aseară. Mai jucăm una? Chipul fetiţei înfloreşte. Jucăm. De-acum ştie. O femeie
şi o fetiţă joacă bile şezând turceşte pe canapea [...]. Flip, flap, clonc,
clop, bilele o pornesc una câte una dinspre periferiile stelei de carton către
centru, în curând aici se va produce o busculadă de nedescris, din care va fi
nespus de dificil să ieşi. [...] În acest spaţiu intim, cu uşa închisă, cu
sforăitul blând al părinţilor dincolo de hol, dincolo de încă o uşă închisă, o altă
poveste se poate strecura acum, întâi un ochi, apoi un năsuc, alt ochi, apoi în
fanta aceasta întunecată ivindu-se întreg chipul aspru al trecutului, când eu
şi mama acestei fetiţe locuiam în aceeaşi cameră de cămin, în Bucureştiul de la
sfârşitul anilor ’80.”
(Veronica D. Niculescu,,Cărămida”, fragment)
Textul 2
,,Prima mea adresă bucureşteană a fost în Balta Albă, „la
betonieră”, cum spuneau iniţiaţii, la capătul troleibuzului 92. Eram trei
studenţi, în apartament, trei dintre cele patru personaje ale romanului
,,Inocenţii”: fratele meu, student la matematică, vărul meu, la chimie, iar eu
la Litere. Fireşte, apartamentul era adesea plin de colegi şi de muzică. În
sesiune, colocatarii mei învăţau din tomuri groase, formule şi demonstraţii, eu
mă distram citind: alesesem bine! Făceam foame cu toţii şi de multe ori
singurul prânz era pâinea prăjită în ulei şi presărată cu sare. De ce se numea
aşa cartierul în care locuiam nu m-am întrebat, mai ales că totul băltea
pe-atunci, şi toate cartierele ar fi putut primi un nume care să înceapă cu
„Balta”. Am stat doar doi ani acolo, dar adresa mi-a rămas ciudat de clar în
memorie: Aleea Solidarităţii, bloc M 36, scara 4, et. 8, apartamentul 168. Să
locuieşti la capătul unei linii de troleibuz avea un anume avantaj: puteai găsi
loc pe scaun, la plecare. În ce mă priveşte, rareori mi-l păstram mai mult de
două-trei staţii, pentru că mereu se plasa lângă mine, ostentativ şi
privindu-mă fix, o persoană bătrână, bolnavă sau o mamă cu un copil în braţe.
Mă sculam oftând (doar în sinea mea: educaţie ardelenească). Făceam cam o oră
până la Universitate, fără a socoti şi timpul de aşteptare, iar troleibuzul se
umplea tot mai tare, de la o oprire la alta, până când oamenii dădeau pe-afară
ca aluatul crescut, prin uşile care nu se mai puteau închide. Nu era nevoie să
te ţii de bară, n-aveai cum şi unde să cazi, nu ştiu nici azi cum rezistau cei
de la margine. Ajungeam oricum frântă, la ore.
Deşi eram la
Litere, ideea de a publica – nu neapărat o carte, dar chiar şi un articol –
părea fantezistă. Era de la sine înţeles că n-am şanse, şi nici nu încercam.
[...] Înainte de 1990 extrem de puţini tineri ajungeau să-şi vadă cărţile
publicate. [...] Când vreun coleg de generaţie reuşea s-o facă fără mari
compromisuri, ne înveseleam cu toţii şi ne anunţam bucuroşi unii pe alţii,
socotind asta, pe bună dreptate, o victorie personală. Într-o lume a
solidarităţii clamate* şi false, noi eram solidari cu adevărat.”
(Ioana Pârvulescu,, Aleea Solidarităţii”, fragment)
*clamat: exprimat
zgomotos (dar fără substanţă);
6. Precizează, în unu – trei enunțuri, o trăsătură a
Laurei, personajul din textul 1, identificată în fragmentul de mai jos, şi
mijlocul de caracterizare utilizat, ilustrându-l cu o secvenţă relevantă:
„Aspru şi ticăitul
ceasului, din care deodată se desprinde sunet de paşi, un scârţâit vag, apoi
alţi paşi, nişte foşnete, linişte, din nou doar ticăitul, paşi mărunţi, stop la
uşă, poate unul dintre ei se duce la baie, ba nu, ba da, ba totuşi nu, clanţa
de la dormitor coboară, uşa prinde a se crăpa uşor, un ochi, un năsuc, alt
ochi, chipul mic şi serios al Laurei în fanta de lumină.
Ridic din sprâncene. Uite-o că zâmbeşte. Îi fac semn cu arătătorul cârlig. Aşa.
Încet. Propteşte uşa la loc, codiţa îi tremură. I-a mai dispărut roşeaţa din
obraji.”
Atmosferă de liniște a casei este însoțită de sunetul
ceasului și de foșnetul unor,,pași mărunți”ai unui copil.Prin caracterizare
directă este urmărit chipul serios al fetiței ce apare treptat ca o
surpriză,descris discret de o privire uimită prin ușa ușor deschisă.Fiecare
parte a chipului mic,timid cu nas,ochi,codița tremurândă apar,,în fanta de
lumină.”Intră încet ca o ființă diafană.
7. Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, un element de
conţinut comun celor două texte date, valorificând câte o secvenţă relevantă
din fiecare text
Un element comun
celor două texte este viața împreună. În textul 1, naratoarea primește în
casa sa familia unei vechi prietene.Este neobișnuită cu astfel de vizite,dar e
plăcut surprinsă de vizita fetiței în camera sa ce-i amintește că a locuit
cândva cu mama fetiței în studenție.
În textul 2,
autoarea își amintește tot de vremea studenției când locuia împreună cu fratele
și vărul ei și ei studenți dar la alte facultăți,era sentimentul de
solidaritate între oameni.
8. Crezi că un copil are nevoie de joacă, pentru a se
simţi bine? Motivează-ţi răspunsul, în 50- 100 de cuvinte, valorificând textul
1.
Cred că un copil
are nevoie de joacă,pentru a se simți bine și pentru a se dezvolta armonios,
deoarece joaca stimulează dezvoltarea fizică,cunoașterea,emoțiile. Joaca ajută
copiii să învețe să rezolve probleme,să-și exprime emoțiile,să construiască
încrederea în sine și să dezvolte abilități de cooperare,să cunoască alți
copii cu diferite trăiri.
Jocurile care implică rezolvarea de probleme, cum ar fi
puzzle-urile sau construcțiile, contribuie la dezvoltarea gândirii logice și a
creativității. De asemenea, copiii învață să ia decizii și să își asume
consecințe.
Joaca este o modalitate prin care copiii își pot
exprima și gestiona emoțiile, ajutând la procesarea experiențelor și la
construirea stimei de sine. De exemplu, pierderea unui joc îl învață pe copil
să gestioneze sentimente de tristețe sau frustrare.
Prin joaca în grup, copiii învață să coopereze, să
împartă jucăriile și să comunice eficient. Ei dezvoltă empatia și o mai bună
înțelegere a emoțiilor celorlalți.
Activitățile fizice din timpul jocurilor, cum ar fi
alergatul sau săritul, ajută la dezvoltarea musculaturii, la îmbunătățirea
echilibrului și a coordonării.
Joaca are un efect benefic asupra stresului și
asupra funcționării creierului, ajutând totodată la reducerea anxietății și la
sporirea creativității.
În textul
1,Laura,fetița serioasă și discretă,sosită în vizită, nu adoarme și-și
vizitează gazda care-i propune un joc cu bile chinezești.Jocul o bucură,iar
chipul ei,,înflorește”,se bucură de atmosfera calmă.
9. Asociază fragmentul din ,,Cărămida” de Veronica D.
Niculescu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură
suplimentară, prezentând, în 50-100 de cuvinte, o valoare comună, prin referire
la câte o secvenţă relevantă din fiecare text.
În romanul,,Un
fiu”de Alejandro Palomas,personajul,un copil.își urmărește mama cu plăcere,îi
înțelege admirația pentru muzică și trăiește alături de ea filmele.Erau parteneri
de dans,de joacă,distracție,de bucurii.Mama își privește copilul cu iubire.
Este un personaj plin de sensibilitate,emoție și iubire ce împrăștie lumină și
bucurie în jurul ei.
În textul
1,Laura,o fetiță serioasă și discretă,,se plictiseşte”, își vizitează gazda și
împreună stabilesc o legătură sentimentală de prietenie prin jocul cu bile,era
ca o continuare a trecutului în aceeași atmosferă calmă de înțelegere.
Cele două personaje-copii alături de persoane mature
înțelegătoare, dornice de joc își găsesc bucuria.
subiectul al II lea
Scrie, în 80-100 de cuvinte, rezumatul textului 1.
Textul,scris la persoana întâi,povestește un moment de
odihnă al personajului nemulțumită de aspectul mâinilor obosite.Alături se
odihneau oaspeții,Ligia,Dan și fetița lor,Laura, poposiți pentru o zi în casa
ei.Naratoarea,neobișnuită să se odihnească după prânz,dar să și primească
oaspeți,mărturisește că odihna totuși este bună.Nu vrea să-și deranjeze
oaspeții,mai ales pe fetița care făcuse gimnastică în fața tuturor. E liniște și
naratoarea aude sunetul ceasului,pași înceți,vede în ușa deschisă chipului
timid al fetiței.Nu poate dormi și,invitată,continuă jocul cu bile
chinezești.Este o atmosferă calmă și naratoarea își amintește anii trecuți ai
studenției alături de mama fetiței.
