Prima frunză a toamnei, aurită de
soarele verii, cade lin spre pământul obosit, scriind în văzduh o rugă de
mulţumire.... Pornesc la întâmplare, purtând în palmă frunza ruginie, ce trăise
sub soarele verii clipe pline de freamăt. Privind-o, cortegii de cuvinte
tresaltă-n gându-mi. Vara a fost un vis? A fost aievea totul?... răspunsul nicăieri.
O, frunză ruginită, ce taine-ai ști tu spune, dac-ai avea glas?... Îmi lipesc
frunza de obraz, dorind să o alin...dorind să mă aline...Purtăm şi eu şi ea
acelaşi dor... Cine putea să o înţeleagă mai bine decât mine? O privesc cu
atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare... În tăcerea ei, se ascund
game şi sonete dirijate de adierea vântului sau poate bucuria puilor de
vrabiuţă adăpostiţi în cuibul de pe ram.. Acum e rândul ei să zboare,dar un
zbor atât de diferit de al păsărilor!! O apropii de inimă, dorind să îi dau
aripi de iubire, apoi o înalţ spre cerul dinspre care raze albe păreau să îmi
spună o taină... ...înţeleg şoapte şi simt adieri înfiorate...Este în atingerea
de lumină un fel de îmbrăţişare, de despărţire...Frunza simte că a venit vremea
ultimei ei jertfiri...După ce vara întreagă a primit mângâierea soarelui, simte
apropierea timpului,când se va ascunde în pământ... Gândurile-mi se transormă
în picuri ce alunecă pe locul atins de frunză... Emotionat, am înțeles că omul
se aseamănă cu o frunză....Și-n cântul vântului rece îi aud rugămintea: Fă-mă
să tresar la ivirea luminii primăverii, în adierea caldă a mireasmelor de flori de cais!!!!
