poezia,,Revedere”de Mihai Eminescu(fragment)

,, Codrule, codrutule,
Ce mai faci, dragutule,
Ca de cand nu ne-am vazut
Multa vreme au trecut
Si de cand ma-m departat,
Multa lume am îmblat.
-Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupandu-le,
Apele-astupand-le,
Troienind cararile
Si gonind cantarile;
Si mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult,
Pe cararea spre izvor
Ca le-am dat-o tuturor,
Implandu-si cofeile,
Mi-o canta femeile”. 

   Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

   Titlul poeziei este un substantiv cu prefixul,,re”- imprimă semnificaţia de reluare, reîncepere a unei activităţi care fusese întreruptă ... exprimă bucuria reîntâlnirii poetului cu Codrul-element ce semnifică atât natura terestră aflată în armonie desăvârşită cu omul;codrul „ascultă” viscolul, doinele, conştientizează propria dăinuire şi statornicie. Titlul sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor; codrul este personificat și înfățișat ca un confident ideal al omului, iar dialogul imaginar, familiaritatea adresării directe îi acordă rolul principal în imaginara scenă a revedrii.

    În primul rând,,Revedere” este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale poetului  în mod direct. Contemplând natura,poetul se adresează codrului  prin vocativul afectuos, sentimental -intimitatea tonului, sentimentul de prietenie, bucuria revederii este  concretizată prin : „codrule”- reluat de diminutivul „codruţule...drăguțule”. Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat.Ideea timpului este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, în care poetul s-a simţit departe de cei dragi,de locurile plăcute.
În interiorul acestui timp trecător, omul a făcut o lungă călătorie inițiatică ,,Multa lume am îmblat", căutând răspuns la marile lui întrebări.  Codrul îi vorbește ca un bătrân personaj a cărui experiență conferă limbajului său un ton sfătos și pilduitor. Răspunsul codrului, formulat în stil popular, începe cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”- ideea trecerii timpului fiind sugerată de succesiunea anotimpurilor principale:în timpul iernii pădurea ascultă resemnată vuietul ,,viscolului”, care îi distruge podoabele vegetale,,rupând” crengile copacilor, înghețând apele, acoperind cu troiene cărările și,,gonind”păsările cântătoare. Viscolul se repetă în fiecare an, iar codrul nu se mai teme. În timpul verii, pădurea reînvie și îmbracă haina vegetală de o mare diversitate cromatică.Drumurile prin codru și mai ales cele care duc spre izvoare sunt însuflețite de cântecele femeilor.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,care  se adresează codrului cu admirație și afecțiune ,,codruțule”, dar și cu o anumită mândrie-el a cunoscut și alte lumi,,multă vreme am îmblat”. În același timp simte regretul provocat de scurgerea ireversibilă a timpului ,,Că de când nu te-am văzut,multă vreme a trecut”. Se poate observa o evoluție a sentimentelor eului liric de la bucuria inițială a regăsirii intimității cu natura, până la mâhnirea finală a constatării eternității codrului, în timp ce omul este pieritor.

   În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit: este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora eul liric îşi exprimă emoţiile, se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei Universului: „nu ne-am văzut”, „au trecut”, m-am depărtat”, „am îmblat” în relaţii de opoziţie cu „fac”, „ascult”, „cântă”, „scânteie”, „bate”, „sună”, „ne ţinem”, „rămânem”.  Scurgerea timpului este subliniată prin numeroasele gerunzii care asigură melodicitatea strofei: “rupând”, “astupând”, “troienind”, “gonind”, “implând”.  Formulele de adresare, interogațiile exprimă bucuria revederii, dar și constatarea contrastului dintre înfățișarea omului și fizionomia neschimbată a naturii.

 Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată.

   În concluzie,fragmentul din poezia,,Revedere” redă bucuria reîntâlnirii omului cu eternitatea naturii.