compunere--Toamna în parc

   Ajung în parcul,unde adeseori mă întâlnesc cu prieteni,unde ciobănescul meu are cunoscuți,de care se dezlipește cu greu,unde într-un loc discret,de mult s-au întâlnit părinții mei.Astăzi merg ,pentru că e toamnă,anotimpul când eu am venit pe lume și-mi place să văd armonia,strălucirea cerului , care nu pot fi regăsite de-a lungul verii. Pot vedea culorile calde cum își încep timpuria cucerire a aleilor,simt vântul uşor și-mi amintesc de ultimele zile ale vacanței. Și a venit toamna,iar aerul își scutură cu înfiorare ultimile limpezimi ,îmi opresc privirile spre buchetele de sălcii care-şi schimbă straiele verzi în altele arămii de toamnă,iar crengile lor salută tremurătoare păsările ce vâslesc în înălțimi. Două sunete ale toamnei sunt inconfundabile… foșnetul frunzelor grăbite, suflate de-a lungul aleilor de vântul grăbit și croncănitul stolurilor migratoare.Și uite-așa gândesc că fiecare om trebuie să-și găsească timp să se așeze și să privească căderea frunzelor,să audă oftatul florilor veștejite ascuns sub frunzișul ruginiu.

   Când merg dimineața spre școală,trec pe sub crengile brumate... ceaţa înmărmurită peste privelişti nu lasă ochiul să pătrundă mai mult printre copacii golași. Norii cenușii trec peste parc, apoi mângâie cu aripi de ploaie scoarţa arborilor.La picioarele mele o frunză se pregătește să întâmpine aventura vieții ei, își ia avânt și așteaptă suflarea vântului zbuciumat. Frunza zboară, căutând ca  drumul ei să fie cât mai lung, până ce va atinge pământul și va deveni covor. De acum se va afla într-o altă lume, pe jos nimeni nu o va ocoli și tot vântul o mai poate feri din calea celor care nu cred că  există. A devenit ruginie, nu mai este verde ca în vremurile calde. Întotdeauna mi-am imaginat Toamna,cutreierând parcul, îmbrăcată cu o rochie țesută din frunze și flori veștede,purtând pe cap o cunună din fructele pământului.

   Străbătându-i aleile și pajiștele,văd Toamna-artistul ce-și pregătește culorile,înțeleg atmosfera melancolică și-mi propun ca la ceas de amurg să privesc  soarele roșiatic cum mângâie pământul și  încălzește timid ierburile ruginii , aruncând umbre lungi printre coroanele rărite ale copacilor.
    Culorile parcului sunt străjuite de un albastru care mă duce cu gândul la infinit,apoi mă las   copleşit de tonuri gri care dau întregului peisaj o tristeţe latentă, accentuată prin contrastul dintre auriul de toamnă și singurătatea unui copac cu frunzele încă verzi, dar cu rădăcinile bine înfipte în pământ și cu o statură maiestuoasă.Imuabil, în mijlocul parcului, pare a fi elementul ce prevesteşte că viaţa nu are sfârşit, toamna este doar un drum care trebuie parcurs, iar la capătul acestui drum va reveni din nou primăvara....