luni, 26 noiembrie 2018

compunere--Am fost la concert...


  Am mers împreună cu doamna de muzică la un concert,desfășurat în sala teatrului din orașul meu.Nu eram prea încântat,pentru că mă gândeam că voi sta un timp nemișcat,ascultând muzica pe care,probabil n-o voi înțelege.În sala mare,luminoasă oamenii pășeau liniștiți,elegant îmbrăcați,serioși.Am fost impresionat,m-am așezat și doamna ne-a spus în șoaptă despre ce vom asculta:Rapsodia nr.1 de George Enescu. Melodiile ce compun  au fost culese  de compozitor de la un scripcar,de la un alt lăutar angajat să cânte domnitorului Cuza,apoi-un cântec îndrăgit de pandurii lui Tudor.În final, totul se încheie maiestuos cu renumita Ciocârlie, o piesă de mare virtuozitate, cocarda muzicii românești.
   Am citit în programul primit cuvintele marelui compozitor:
 ,,Atâta vreme cât exist, vreau să cânt” – aşa îşi descria destinul marele compozitor, violonist, pianist şi dirijor George Enescu.
    S-au stins luminile ,s-a tras cortina și,pe scena luminată, am văzut muzicienii:violoniști,suflători,un pian,toba mare...dirijorul și... deodată a început muzica cu caracter sărbătoresc,dinamic,vesel,
dansant.Eram uimit de exuberanţa ritmurilor de dans, de strălucirea coloritului orchestral, era  în mod clar o imagine muzicală a unei petreceri populare ca-ntr-un tablou al Theodor Aman(pe care-l văzusem la ora de desen).Parcă  bucuria străbatea întreaga atmosferă într-o zi când oamenii îmbrăcați în straie populare dansează mulțumiți de frumusețea zilei pe care o petrec  împreună.
  De fapt, Rapsodia aceasta e un dans care devine când melancolic, când năvalnic, când leneș, când grăbit. Dacă închid ochii,văd România cu dealurile ei însorite , cu văile ei negre,cu munții înalți de unde vulturii privesc cerul senin al verii,unde zăpada ascunde floarea culeasă de regine,cu câmpii,cu  râuri frumoase– e toată țara cu noi înșine în ea.  Această rapsodie este o muzică atât de cunoscută și atât de iubită de români, încît a ajuns un fel de imn național neoficial.
   Am deschis ochii,auzind aplauzele celor de lângă mine și din sală,l-am văzut pe dirijor mulțumind și pe muzicieni salutând spectatorii și deodată dintr-un colț al sălii a zburat deasupra noastră un porumbel alb.Incredibil!!!l-am căutat cu privirea și nu l-am mai văzut...
   Am plecat,spunându-mi că muzica este este felul în care sună viața!Când am ajuns acasă,pe o ramură a copacului din fața casei mele un porumbel alb mă privea curios....