În inima unei
păduri,am descoperit un loc magic. Printre copacii liniştiţi am simţit ceva
deosebit, ca şi cum aş fi fost primul om care a pus piciorul în acele locuri. O
senzaţie ciudată am avut,când m-am sprijinit cu spatele de un fag şi am închis ochii,atunci am simţit
trupul rece al arborelui, lipit de mine, gândurile şi întrebările îmi vuiau în
minte.Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul acela uriaş de care
stăteam lipit respira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau
păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le
răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte,
ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în
răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care
stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pentru că firele noi de iarbă împingeau
frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei
umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat.
Oare ce le stârnea aşa? Mireasma pomilor înfloriţi, ce urca din vale până
aici, sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbere aurie peste pământ? Pentru
unul pădurea este loc de inspiraţie, unde cuvintele curg şi se aşează asemeni
foşnetului de arbori şi clipocitului izvoarelor, pentru altul în pădure
sunetele din suflet se unesc cu cele ale păsărilor şi gâzelor din jur - cu
chemările şi dorurile de strămoşi şi neam, cu aspiraţiile şi zborurile spre
înalturi. Arborele a fost din timpuri vechi legătura astrală dintre trecut,
prezent şi viitor.
Un glas din aer îmi spunea că pădurea înseamnă viaţă, iar
viaţa este nepreţuită.Simțeam cum din pădure emană o senzaţie de
liniştire, de seninătate, că arborele acela este şi umbră şi adăpost şi culoare.
Pădurea păstrează în adâncurile de umbră liniştea dorită trezită doar din când
în când de foşnetul frunzelor sau ciripitul păsărilor. Iar dacă omul mai are
norocul să asculte şi ciripitul unei privighetori, acele clipe devin sublime. Din
orice unghi o vei privi, pădurea formează un tablou preţios, cere doar
respect şi puţină atenţie.
În pădure găsesc momentul mult aşteptat de a mă
gândi la ce vreau,fără a mă destăinui cuiva, simt că mă apropii de taine. Arborii
de aici mă înconjoară şi mă ascund totodată în singurătatea lor,parcă simt pe
cineva care mă ascultă şi care mă iubeşte.
Deodată a început să plângă pădurea precum o pasăre care
îşi piede puii înainte de vreme. Totul în jur striga de disperare.La auzul
pădurii în sufletu-mi zvâcnea o strună necunoscută și o umbră m-a dus în
adâncul pădurii, în cel mai adânc luminiş,unde lumina-n uitare de sine îşi
pierde culorile...acolo există o potecă
ascunsă pe care omul n-o ştie... numai ursul bătrân şi căprioara rănită, numai
şarpele vătămat şi privighetoarea fără de aripi se târâie până acolo şi cad...acolo
lumina în uitare îşi pierde culorile.. un abur uşor, nevăzut porneşte încet printre
ramuri în sus.....
