Poezia--,,Trenul fantomă” de Radu Stanca

,,De cȃtva timp, la miezul nopții-n garǎ,
Sosește-un tren dar nimenea nu știe
De unde și din ce cǎlǎtorie,

...Fireascǎ, nefireascǎ, se coboarǎ.

Apare-ncet, prin cețuri sublunare,
Și intrǎ, rȃmǎ leneșǎ ȋn stație,
Spre ce necunoscutǎ destinație
Se-ndreaptǎ e un semn de ȋntrebare.

Stǎ cȃte-un ceas și uneori chiar douǎ
Pe-aceeași linie moartǎ, neumblatǎ.
La geamurile lui nu se-aratǎ
Nici o figurǎ veche sau mai nouǎ.

Și totuși din vagoanele lui stranii
Se-aud cȃnd te apropii, voci tǎcute,
Parcǎ s-ar frȃnge-ntr-una alǎute,
Parcǎ s-ar tot atinge niște cranii.

Ȋn fațǎ, palid, pe locomotivǎ,
Stǎ mașinistul, ca un ȋnger rece,
Cu mȃna-ntinsǎ-așteaptǎ - ca sǎ plece –
Semnalul unui fulger ȋn derivǎ.

Și nici un cǎlǎtor de prin vagoane
Nu se dǎ jos vreodatǎ-n gara noastrǎ.
Pare adus de-o negurǎ albastrǎ
Ce-i ȋnvelește coșuri, uși, tampoane.

Iar, cȃnd, urnit din marea lui tǎcere,
Se pune iarǎși tainic ȋn mișcare,
Nu uruie, scrȃșnind din roți sau fiare,
Ci cȃntǎ – lent, o muzicǎ de sfere.

Ce poate fi cu trenul ǎsta oare,
Domnule șef, de nimeni nu-ndrǎznește,
Ȋndatǎ ce din beznǎ se ivește,
Sǎ-i controleze actele stelare?

Ce poate fi cu el de-oricȃnd se-aratǎ
Ne-nfiorǎm cu toți din cale-afarǎ
Și nu-ndrǎznim tot timpul cȃt stǎ-n garǎ
Sǎ ne uitǎm la el mǎcar o datǎ

Sau sǎ urcǎm prin ușile lui scunde
Ȋntr-un vagon din cele treisprezece?
Ni-e teamǎ, poate, nu cumva sǎ plece
Și sǎ ne ducǎ cine știe unde…?"

 Baladele lui Radu Stanca oferă povestea întâmplării,a evenimentului la cea mai înaltă tensiune . Poetul a avut o predilecție pentru balade,a inventat o lume,decoruri simbolice, ciudată,probabil tabloul este o halucinație,o vedenie a poetului.

Tema centrală a poeziei,,Trenul fantomă”pare să fie cea a morţii şi decorul deseori provoacă sentimentul  tulburător al morții.Trenul este o metaforă, este plecarea,ultima îmbarcare, reprezintă ocazia unei călătorii,a ultimei destinații.Cuvintele poeziei sunt metafore prin care este exprimată călătoria spre moarte.

Mesajul textului este profund, pentru că pune în lumină perspectiva eului poetic asupra vieții, prin intermediul unei metafore :moartea-călătorie, realizată prin imaginea trenului-nălucă, un cortegiu  funerar,când la miezul noptii, din vreme în vreme sosește un tren bizar,care poate fi rezultatul gândurilor omului ce se va îndrepta către moarte.
Apariția trenului este o enigmă,așa cum este și moartea,nimeni nu știe de unde vine și unde pleacă; totuși el apare mereu prin „cețuri sublunare",decor al aburilor ce-nconjoară ființa , acoperită de-o „negură albastră".Timpul nopții este poarta spre eternitate,când dispar granițele dintre lumea reală și cea a misterelor,stăpânită de forțe malefice.Călătoria ,,firească,nefirească”este căutarea drumului morții în abisul existenței, al cărui sfârșit va fi aflat în decorul spectacolului dat de umbrele funerare.
Mișcarea lentă a trenului, tăcerea, necunoașterea, toate sunt motive de îngrijorare, de teamă: ,,Apare-ncet, prin cețuri sublunare,

                Și intrǎ, rȃmǎ leneșǎ ȋn stație”.

În iluzia închegată, trenul-fantomă zăbovește pe,,o linie moartă”-loc al așteptării venirii vreunui suflet.

Absența călătorilor este suplinită de voci tăcute care sperie ,intuind că sunt șoapte ale morților,iar ușoarele zgomote par întâlniri întâmplătoare ale craniilor.Nedumerirea celui ce poate privi un astfel de convoi al umbrelor este exprimată prin adresarea directă către ,,Domnul Șef”al sufletelor  astrale, siderale. Mașinistul,,palid”este un Înger al morții,Călăuza, care poartă sufletele,așteptând un semnal-fulgerul rătăcit-care lasă o urmă ce rămâne întipărită pe omul lovit de el. Plecarea trenului este lentă, fără zgomot la fel ca dispariția ființei din viață:

                  ,, Nu uruie, scrȃșnind din roți sau fiare,
                    Ci cȃntǎ – lent, o muzicǎ de sfere.” –muzica fascinantă este armonia sferelor cerești: soarele, luna, planetele care prin sunetele celeste influențează ființa umană,ducând-o spre infinit.

Ultimele trei strofe sunt interogații retorice menite să exprime curiozitatea și teama oamenilor care văd acest tren al morții apărut din neant .Cele treisprezece vagoane numesc cercul vieții care se închide, pentru a putea desena alt cerc, anunță încheierea unui ciclului care nu mai are nicio rațiune să continue, iar după încheiere, vine golul, căderea liberă, haosul. În ultimele versuri eul poetic încearcă a-și explica frica inspirată de moarte,sporind tensiunea lirică și caracterul meditativ :

                    ,, Ni-e teamǎ, poate, nu cumva sǎ plece

                       Și sǎ ne ducǎ cine știe unde…? ”

Poezia transmite prin metafore ample teama de sfârșit,de moarte:un peisaj străjuit de,,cețuri sublunare”,neguri ce-ntunecă lumina,este intrarea în beznă;,,linie moartă,neumblată”,loc pustiu, fără viață;,,înger rece”,purtătorul sufletelor spre un sfârșit;,,muzica de sfere”, sunetele celeste imperceptibile urechii umane,ce conduc sufletele spre infinitul ceresc;,,ușile scunde”sunt porțile de trecere ,vămile prin care sufletele plecate își aleg calea spre lumină sau spre întuneric;,,treisprezece” simbolizează distrugerea perfecțiunii și a spiritului,trenul cu  treisprezece vagoane trece întotdeauna dincolo de viață.  Trenul este asemenea unei bărci care  duce sufletele celor plecați dintre vii spre lumea morţii,a neantului.