Anul acesta primăvara a venit mai devreme,s-a
grăbit,poate pentru că s-a certat undeva acolo sus,sus cu Iarna. Acum în
martie e cald, e prea cald pentru începutul de primăvară şi, totuşi, natura
are un alt ritm. Merg într-o livadă de pomi condus de bunicul care a fost
invitat de un prieten. Ajung lângă un măr și deodată vreau să-l îmbrăţişez,e plin
de bobiţe mici şi roşii, ca atins de o roșeață timidă. Sunt mugurii ce vor
naşte flori, ce vor naşte fructe.
Peste
noapte, în liniştea mântuitoare de aici, bobocii i se transformă în fiecare
primăvară în flori.
O floare, una singură, s-a deschis stingheră, în semn de
bun venit şi cerul o luminează vesel,apoi
altele și altele. Dimineaţa devreme, soarele se încâlceşte-n florile aburoase
şi parfumate.
Primăvara a întins pătură verde peste întreaga
livadă.Pomii înfloriți ca o broderie albă
de o indescriptibilă fineţe accentuează suav nuanţele proaspete ale
timpului. Merii înfloriţi parcă întruchipează personaje desprinse direct din
filme.
Mărul de lângă mine are coroana rotată cu care atinge
pământul şi, aşa albă cum e, pare rochia unei prințese. Ceva mai încolo,
un alt copac e plăpând şi are doar o creangă înflorită, asemenea unei domniţe
ieşite la plimbare, adăpostită sub o umbreluţă de dantelă. Trăiesc
sentimente de taină şi de sfială,iar când vine de departe un vânt şi trece prin
crengi e ca şi cum copacii ar primi veşti tainice;mă întreb de ce nu pot
pătrunde înțelesul lor... pentru că vine de undeva de sus? Bunicul îmi spune că
vântul aduce veşti din cer,iar atunci când
un copac foşneşte, prin frunzele lui vorbeşte Dumnezeu. Sunt atent la cum
foşneşte o frunză, cum se deschide o floare, cum tremură un fir de iarbă.
Și așa trece ziua, la ceas de seară, soarele care apunea
îmi îmbrăţişează mărul într-o lumină nepământeană.
