Culorile toamnei încep să aştearnă melancolii prin
parcuri şi prin livezi. Soarele îşi despică lumina prin milioane de picături
de apă. În liniştea dimineţii aştept cu nerăbdare primele raze de soare,știu
că Octombrie aşază o minunăţie de
culori,deși zilele se scurtează şi lumina pierde bătălia cu întunericul. Din
când în când plouă în culori. Mă alint cu dansul, mereu altul, al unei
frunze de vie sălbatice. Şi-a luat rămas bun de la celelalte mai tinere,parcă
se îndreaptă spre abisul veşniciei şi apoi s-a trezit ancorată între cer şi
pământ, de un fir de păianjen. Destul de mare, ruginie, cu marginile gălbui,
stă încovoiată de parcă ar ţine ceva în braţe. Se leagănă, se roteşte în
compania unui vânticel călduţ şi blând. Toamna mea frumoasă, aceea
în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte şi cenuşii. Un miros amărui
de frunze arse de nuc umple curtea și-mi pare că toate sunt acoperite
parcă de o lumină firavă. În jurul meu parcă nimic nu e sigur, nicio formă,
niciun contur, nicio cărare.
Știu că trebuia să aştept o zi uscată, fără ploaie şi
fără ceaţă, o zi în care soarele să topească, pe la amiază măcar, bruma
aşezată în timpul nopţii, trebuie să aştept să se înmoaie vremea, să nu bată
vântul, să coboare peste amiază lumina aceea ciudată care amorţeşte şi cuprinde
ca o pâclă oameni, păsări şi lucruri. Ca o ceaţă umedă care iese dintre copaci,
ca o adiere de ploaie, ca o umbră risipită pe frunze ce se zbat mărunt, ca o
pasăre care zboară scurt peste crengi. Nu e greu să trec graniţele dintre
lumile verii și ale toamnei, ele sunt, de fapt, foarte subţiri, ca o ceaţă, ca
un abur diafan, atâta de străveziu, încât pot spune că e doar o aripă de vis.Mă
îndrept spre pomii cu câteva frunze,îi
îmbrăţişez pe rând, trecând încet de la unul la altul,iar în urma mea,
cad frunzele toate şi un covor gros ruginiu foşnește un cântec vechi,ca un plâns
încet...Este acesta un final triumfal, înainte de căderea brumelor dese, după care culorile vii se topesc, lăsând locul cărbunelui vegetal....
