Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă
gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje
angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor( fiind
generată de conflicte puternice). Textul este divizat în acte care la rândul
lor cuprind mai multe scene.
Fiind o operă
dramatică,textul conține indicații scenice prin care autorul dă sugestii
privind jocul actorilor și aranjarea decorului,de obicei marcate între
paranteze. Personajele comunică prin intermediul dialogului,autorul (naratorul)
neintervenind deloc în text.Fiecare intervenție a personajelor se numește
replică și personajul este numit la începutul replicii,iar alături se fac unele
indicații scenice privind jocul acestuia. Interogația retorică și exclamația
retorică au un rol esențial în textul dramatic,sunt folosite pentru a da relief
personajelor și pentru a conferi voiciune
dialogului și sunt însoțite de o intonație specifică.
Titlul este o
frumoasă intrare într-o carte, ca o fereastră care îmbie,atrage, este
deschiderea spre aer și lumina ce pătrunde din afară în suflet,este o metaforă
și astfel spectatorul-cititor
intră mai ușor în jocul artistului. Titlul este asemenea unui vers
de poem sau ascunde ceva, care invită
,pentru a intra în marele spectacol al iluziei,al ficțiunii.
Textul este
relativ scurt, fiind compus dintr-un singur act și patru scene.
Personajele sunt: Radu, Eliza și Doinița, trei copii aflați
în drum spre școală în momentul debutului acțiunii. Cei trei intră în scenă
citind, dar renunță imediat la cărțile pe care le țineau în mâini .Apoi se
opresc brusc în fața scenei și lasă cărțile din mână, care rămân „agățate în
aer”. Adresându-se direct spectatorilor, ei decid să le povestească despre
felul în care a început întâmplarea prin care au trecut,nu știu dacă ceea ce vor și explică mai apoi :„– V-am jucat
această scenă ,ca să vă dăruim ferestre”....
Ploaia care i-a
adunat sub o umbrelă a însemnat rodirea minții,lumina,un dar divin ce purifică
mintea,i-a oprit în fața unei biblioteci,universul care strânge informațiile
din lume,locul colecţiilor fantastice ale
cunoaşterii.Deși ar fi dorit să ajungă în alt loc,au intrat,gândind a găsi distracții
cunoscute:benzi desenate,muzică,jocuri.Ei se mărturisesc spectatorilor,de parcă
ar vrea să se scuze pentru gestul lor.Dezamăgirea îi copleșește:văd numai
cărți,iar lipsa ferestrelor îi miră,vor să iasă,dar Doinița este fascinată de
plafonul desenat,ca o graniță a lumii,
ceea ce i se pare cel mai sus,de neatins.În lumina aproape stinsă apar chipuri
fantastice care o transpun pe fată într-un vis: un inorog, un faun, o nimfă,
îngerași--adevăr sau vis.Despre ea,Radu explică spectatorilor că este o visătoare poetă,dorind să cunoască
istoria,însă Doinița se supără și, la insistențele Elizei,Radu își cere
scuze.Dornici de a cutreiera încăperile bibliotecii,copii sunt prinși într-un
labirint din care nu pot ieși,este un semn al trecerii timpului,al introducerii
în lumea cărților,al transformării intelectuale cu dorința de a cunoaște
cartea, simbol universal al învățării, înțelepciunii. Ieşirea din
labirint e simbolul unei înțelegeri spirituale a rostului
cărților în viață.Momentul, în care s-au simțit pierduți în labirintul,situația
încurcată fără ieșire,a fost dorința de a deschide fiecare câte o carte și
astfel au luat la întâmplare diferite cărți. Reacțiilor
fiziologice a celor trei sunt fermecătoare: vor să plângă,transpiră,se simt
pierduți.
Biblioteca este inițial un
labirint, apoi devine un spațiu al deschiderilor. Și-atunci li s-au
deschis multe,,ferestre”,deschiderea către o lume nouă,lumea învățării,
înțelepciunii,a cunoașterii.Cei trei vor ca oamenilor-spectatori să le
dăruiască,,câte o fereastră”,o carte care le va deschide calea spre
informațiile folositoare din lume, către lumină,către viitor.
Personajele sunt
copii,un băiat și două fete: Radu, Doinița-13 ani ;Eliza- 12 ani;merg la
aceeași școală, toţi trei locuiesc în același cartier,sunt buni prieteni,deși nu
au preocupări comune;ei sunt dăruitori,generoși:deschid ferestrele cunoașterii
prin cărțile dăruite oamenilor. Cei trei copii înțeleg că biblioteca nu este un
spațiu în care se pot pierde, pentru că, odată ce sunt deschise, cărțile devin
ferestre spre realitatea imediată și spre lumea îndepărtată. Pe măsură ce
deschid cărțile din bibliotecă, cei trei prind curaj, află că fiecare carte îi
poate duce spre locuri dorite sau necunoscute.Au pătruns în labirint cu emoția
unor copii speriați,necunoscători și au ieșit asemenea lui Harap Alb, dintr-un labirint al
încercărilor,de parcă ar fi trecut ani, trei adolescenți dispuși să
împărtășească și celorlalți experiența lor,au înțeles că, citind, au
posibilitatea de a cunoaște trecutul și de a anticipa viitorul.
Radu e
spontan,le îndeamnă pe fete să intre în bibliotecă,povestește cu plăcere despre
Doinița,cea visătoare și recunoaște că a intrat în secretele ei,cerându-și
scuze.Alături de fete intră în labirintul bibliotecii,simțindu-se rătăcit,cere
ajutor și găsește ieșirea din necunoscut,atunci când o carte îi deschide
fereastra cunoașterii.,a ieșit în lumina înțelegerii.Percepe cartea ca
un simbol universal al învățării, înțelepciunii și cunoașterii, dar și al
totalității universului .
Doinița este o
apariție delicată,politicoasă,când se adresează spectatorilor,corectă în
exprimare și în desfășurarea evenimentelor,descoperă fascinantă interiorul
bibliotecii,al plafonului desenat cu elemente mitologice.Este nemulțumită că
Radu i-a descoperit preocupările pentru poezie,istorie și-l ceartă
prietenește,cuvântul,,măgar”îl definește pe cel ce destăinuie secretele ei,este
o adresare obișnuită a copiilor,cu referire la animalul încăpățânat.Îngăduitoare
îi acceptă scuzele.La fel ca Radu intră în jocul labirintului și e conștientă
de locul în care se află, Nimeni nu se pierde
într-o bibliotecă”,are o,,revelație”,descoperă adevărul ascuns al
bibliotecii-cărțile de acolo se citesc,sunt asemenea ferestrelor ce deschid
sufletele,mințile oamenilor și devine și ea darnică,oferă oamenilor
înțelepciunea cărților. Doinița este cea mai apropiată de literatură și este
personajul care avut revelația că, deschizând cărțile, ea și prietenii săi vor
găsi o soluție pentru a ieși din labirint.
Eliza,mai
mică decât ceilalți,este prietenoasă,își protejează prietenii de ploaie,nu e
încântată de intrarea în bibliotecă,pentru că nu găsește nimic din ceea ce s-a
așteptat.Urmărește încântată plafonul cu desene,iar atunci când Radu povestește
despre preocupările Doiniței îl ceartă prietenește,încercând să-i împace pe cei
doi.Alături de prietenii săi intră derutată în labirintul bibliotecii și
recunoaște că o carte înseamnă o,,fereastră”spre cunoașterea lumii.Și ea
dăruiește cărți oamenilor-prieteni.
Titlul piesei lui
Matei Vișniec este alcătuit dintr-o mărturisire, reprezentând ultima replică
din text a Doiniței: ”Vrem să vă dăruim câte o fereastră…” este dorința de a
oferi oamenilor bucuria unei cărți.
versurile poeziei din încheierea piesei de teatru nu pot fi decât ale… Doiniţei:
,,Visele se nasc din cărţi, /Cărţile se nasc din vise,/ Viaţa noastră e o carte /Cu ferestrele deschise. /Cine știe să citească /În cuvinte și în stele /Se va oglindi în lumi /Înţelepte și rebele. /Mai rapid decât săgeata, /Mai puternic decât vântul, /Mai solar decât lumina /Este numai el – cuvântul. /Cum cuvintele sunt vii,/ Orice carte este vie /Și devine cel mai cosmic //Mijloc de călătorie. /Deschizând o carte nouă, /Crești o nouă dimineaţă /În grădina de cuvinte /Cu ferestrele spre viaţă”.
Îndemn:
Deschideţi cu speranţă şi fără teamă uşa bibliotecii lumii şi comorile vă vor lumina viaţa.
