Pe marginea unui lac învecinat cu o pădure, se află un
măr. Iar sub măr, stă un om de zăpadă. L-au făcut copiii din sat înainte de
sărbători, după prima ninsoare. Ca orice om de zăpadă, el are un morcov în loc
de nas, doi cărbuni în loc de ochi, o castană în loc de gură şi o mătură în loc
de mână. Hăinuţa lui se încheie cu trei nuci mari-sunt nasturi. Pe cap poartă o
căciuliţă veche, iar în jurul gâtului un fular. Şi, ca să fie mai interesant,
are şi o pipă din lemn de bambus. Ziua se joacă cu copiii, iar noaptea se uită
la stele. Îi place să simtă mirosul de fum pe care-l vede ieşind pe coşurile
caselor şi să asculte murmurul pădurii din apropiere. De acolo, dimineaţa
devreme, vin să îl vadă şi alţi prieteni: iepuri, vulpi, chiar şi un cerb… Când
ninge, omul de zăpadă e fericit. Abia venit pe lume, el nu cunoaşte decât iarna
şi crede că zăpada nu se topeşte niciodată, că imediat ce stratul alb şi moale
s-a subţiat puţin o nouă ninsoare va cădea şi îl va „repara”. Dar iarna rece
trece şi, într-o zi, un corb mai întâi, apoi o rândunică şi nişte muguraşi îi
povestesc despre soare şi ultima ninsoare și despre primăvară, despre pomi în
floare, despre frunze şi fructe şi despre iarba verde şi fragedă. Dar omul de
zăpadă, mic şi neştiutor, nu vrea să dispară din decor doar pentru că vine
primăvara. După o discuţie cu un corb „rău de gură”, rece,
raţional,solitar şi uneori înclinat să vadă totul în negru şi foarte
vorbăreţ,omul de zăpadă spune că preferă bufniţele care ştiu să tacă şi, în
afară de asta, sunt şi ceva mai colorate. Aici apare un prim semn că omul de
zăpadă încă nu ştie care-i e calea. Întâlnirea cu rândunica are o importanţă
specială, rândunica fiind un simbol al luminii, al speranţei.
Îndemnat de rândunică, Omul de zăpadă pornește
către soare-răsare, dar înainte de a pleca el îi oferă păsării mătura lui, din
paiele ei să își facă cuib. Pe drum, Zăpădețul întâlneşte și alte animăluţe
pornite în căutare de hrană şi fiecăruia, ascultându-i nevoile, îi lasă câte
ceva din ce primise, la rândul lui, de la copiii din sat. Unui iepure flămând
îi dă morcovul. Unei marmote şi marmoţeilor ei le lasă nucile. Lupului bolnav de
amigdalită şi cam urâcios îi dăruiește căciula şi fularul, iar pe castorul
care-l ajută să traverseze ”marele fluviu” îl plătește dându-i castana lui mare
şi roşie ca lemnul de acaju,îl va ajuta să sară pe un sloi de gheaţă şi să
ajungă în ţara soarelui-răsare. După îndemnul „dăruind vei dobândi”, omul de
zăpadă dăruieşte din prea puţinul său. Mai mult, pot spune că omul de zăpadă oferă imposibilul,
oferă ceea ce nu are: credinţă „domnul acesta despre care vorbeşti, domnul Soare,
nici pe el nu-l cunosc…”
Toţi cei cărora omul de zăpadă le-a dăruit câte ceva,
precum şi o veveriţă inimoasă, se adună să-i vorbească Soarelui, susţinând
cauza prietenului lor. Replica marmotei este elocventă: „suntem cu toţii de
acord, omuleţul nostru merită ceva mai mult decât să devină o băltoacă…”
La rândul lor,
toți aceștia vor fi alături de Omul de zăpadă – care se topește văzând cu ochii
, până la capăt de drum, până când atotputernicul astru, impresionat de curajul
și de mărinimia acestuia, găsește soluția: îl transformă în vis, în
amintire. ,,Vei plana – îi spune el Zăpădețului – timp de nouă luni pe
deasupra câmpiei și a pădurii, pe deasupra norilor și a vântului… Vei fi un vis
viu, un vis cuibărit în gustul vieții și în plăcerea de a trăi a copiilor… Și
peste nouă luni, când va veni din nou iarna, vei redeveni om de zăpadă, cel mai
bun prieten hibernal al copiilor”…
Bunătatea omului de zăpadă se arată chiar şi-n ultimele
sale momente, când, sleit de puteri, redus aproape la dimensiunile unui simplu
bulgăre şi aflat în faţa soarelui, se gândeşte tot la ceilalţi, rugându-l să
citească în gândurile lumii, să aibă grijă de prietenii lui. Până şi soarelui
îi dăruieşte pipa sa din lemn de bambus, uitând să-i mai vorbească despre
problema pentru care dorise să-l întâlnească. Soarele este emoţionat, „îşi
şterge pe furiş o lacrimă” şi spune: „Ciudat personaj, nu-i aşa copii?
Niciodată nu am mai întâlnit o fiinţă atât de fragilă, dar cu o inimă atât de
gigantică” Deși se topește, deși privește din când în când în urmă, la dâra
propriei vieți, călătoria Omului de zăpadă către soare-răsare este mai curând o
mulțime de întrebări despre lumea din jur. Când din Zăpădeț nu mai rămâne decât
o inimă mică, roșie și luminoasă, Soarele își ține cuvântul, îl transformă. De
acum, e amintirea anotimpului trecut, dar și visul iernii viitoare sau e o
continuă poveste care se rescrie des, la fel ca lumea în care trăim.
Natura se asigură că generozitatea omului de zăpadă nu va fi uitată niciodată.
