Îmi place nespus primăvara. Îmi place trezirea ei
molatecă şi uşor uluită din iarnă. Îmi plac mofturile ei de răsfăţ,
neastâmpărul cu care stârneşte din senin vântul printre copaci sau se ascunde
în aşteptarea unui răsărit de soare tandru şi arămiu, care se revarsă asupra
lumii.
Primăvara, mă bucur să ridic privirea spre cer şi să simt degetele vântului cum
îmi umblă uşor prin păr.Sub soarele de început de mai, mă trezesc la viaţă cu
încetul, agitându-mi rând pe rând emoţiile. Tot ce văd în jur mă tulbură
într-un soi de bucurie liniştită. Este ceea ce caut în fiecare primăvară,când
totul e bun şi curat, uşor şi plin de arome. Ies din casă şi trag adânc aer în piept,mă bucur
de soare,zâmbesc ,neînţelegând prea bine ce mi se întâmplă. Oricât am pândit momentul
înfloririi cireșului,oricât am aşteptat înfrigurat, n-am prins clipa în care,
de sub învelişul umflat de seve, se deschideau foile delicate ale frunzelor
crude. Numai ce mă trezeam şi-i vedeam acoperiți de un văl verzuliu,smălțuit cu
florile rozalii ce tremura uşor în bătaia vântului. Primăvara
mă păcălea de fiecare dată şi izbucnea tumultuoasă, cât vedeai cu ochii. Lumea
îmi părea alta, ieşită pe tăcute, într-o noapte, din ceţurile mohorâte,din
ploile iuţi şi scurte.
Stau întins, pe pământ, şi deasupra mea strălucesc
bulgării mari şi albi ai florilor de cireș.
Un alb intens şi pur, amestecat prin verdele crud al frunzelor.
Fundalul e albastrul limpede al cerului de primăvară. Un vânt uşor mişcă
crengile şi peste mine încep să cadă petale grele, trase în jos de parfumul
lor. Pământul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriţi. Sunt înconjurat
de marea albă a pomilor înfloriţi. Până şi spinii au înflorit şi aşează
străfulgerări pe munţii stâncoşi ce înconjoară satul, iar pădurile sunt
luminate de corolele înflorate ale cireşilor sălbatici Pacea şi tihna
începutului lumii pare că s-au păstrat neatinse aici. Încă le poţi respira şi
le poţi atinge.
Intru așa singur în curtea umbrită și-l văd ridicat cu
mult deasupra celorlalți copaci. Era mai înalt decât mărul de-alături,un copac
bătrân și totuși viguros decât cireşul încărcat de flori. Îl întreceau numai teii
care străjuiau intrarea în grădină. Mă adăpostisem sub el de ploaia grăbită, şi
priveam cum cădeau picături de apă, în care se oglindea cerul înseninat. Îşi
întindea ramurile pline de flori ca un salut cu petale mari, catifelate. Îl
priveam cu milă...era bătrân cu multe ramuri uscate, răsucite ciudat, ici-colo
câteva frunze şi flori ca un evantai. Mă uitam, ca să-i înţelegi tristeţea. Așa
bătrân cum era,vedeam speranța că prin florile pe care le mai avea va mai apuca
încă o toamnă, o ultimă încercare înainte de sfârșit.În curtea aceea era totuși
seniorul.
Cerul l-a ascultat și în toamnă era încărcat de gutui aurii, pe care le arăta
victorios, îşi împlinise fiecare floare în fruct. Armate întregi de albine i-au
cutreierat florile şi i le-au rotunjit
apoi în pere dolofane. Sau a primit ajutor din fundul pământului cele mai hrănitoare
seve, ca să hrănească atâta rod! Cine ştie cât s-o fi rugat el în singurătatea
nopţilor senine şi cât o fi cugetat la destinul lui trecător, încât să nu se
dea bătut!
A mai trecut un an peste noi, de când trăim, eu şi gutuiul, în aceeaşi curte.
Un an cu soare nemilos, cu zăpezi spulberate de vânturi neliniştite, cu ploi
dezlănţuite, cu apusuri întârziate peste nori călători.. De multe ori, în timpul
zilei, îi caut cu privirea, prin acoperişul verde din grădină, crengile
noduroase, ca să mă asigur că este încă în picioare, şi mă rog de el să mai
reziste, să se ţină cu toate puterile pe care le mai are de petecul de iarbă
în care creşte. În primăvara aceasta a fost iar încărcat de flori, a
trecut cu bine peste zilele geroase de la mijlocul lunii trecute, şi în
locul florilor, are acum gutui mici cât unghia unei fetițe.
Ieri dimineaţă,
însă, viaţa lui a intrat într-o altă promisiune, şi despre asta m-am gândit
să scriu.
