PARTEA I
(Ion Băieșu, Chițimia)
* glasvand – ușă pliantă cu geamuri care separă două încăperi
Cuvântul chițimie (sau chițimia) înseamnă o casă foarte mică, o colibă, o cocioabă, un bordei.
,,CHIȚIMIA” sau Estetica războiului casnic
În ,,Chiţimia” războiul favorizează mistificarea, provoacă atât drama frontului, cât şi suferinţa individului, profund imoral. Tânărul se întoarce de pe front şi pretinde că ar fi altcineva, preluând viaţa şi identitatea prietenului său, pe care se presupune că îl vede murind, ba chiar el este cel care îl ucide, fără a se asigura ulterior că a reuşit să facă acest lucru. Planul decurge perfect, iar substituirea se va dovedi, după 20 de ani, un şir complet de nefericiri. Bântuit de imaginea prietenului său, cel dintâi are impresia că apare mortul care vine să îşi ceară viaţa înapoi, ceea ce creează un spaţiu ficţional ireal, al visului, al iluziei vizuale. Este întâlnirea dintre cei doi autentică sau zdruncinarea realităţii trebuie pusă pe seama halucinaţiei primului? Vica îl aude vorbind cu cineva, dar primul neagă, considerând că femeia este predispusă la crize emoţionale, care afectează liniştea căminului. Aroganţa împricinatului se vădeşte a fi o modalitate de a scăpa de responsabilitatea mărturisirii, pe care i-o promisese în urmă cu douăzeci de ani. Acceptându-l drept logodnicul ei, chiar dacă ar fi existat unele nepotriviri în detaliile fizice sau de caracter, Vica se resemnează, capitulând înainte să lupte, ceea ce o face să piardă războiul şi să aştepte dezvăluirea adevărului. De altfel, ea este măcinată de această tergiversare şi este nerăbdătoare ca actualul soţ să îi mărturisească: VICA (disperată): ,, Ah, Doamne Dumnezeule! Am stat cu tine(Chițimia I.) douăzeci de ani, îndurând mizerie materială şi spirituală, aşteptând ziua când ai să-mi spui ceva, iar când vine, în sfârşit, ziua respectivă, tu refuzi! “ De altfel, spaţiul în care se desfăşoară viaţa cuplului accentuează tragismul acestei căderi psihice, încăperea pare ea însăşi un fragment din frontul unor lupte casnice, în care Vica îl acuză de propria nefericire: ,,VICA: Mi-ai otrăvit viaţa! Mi-ai otrăvit-o cu răutatea şi cu plictiseala ta!” ( În camera neîngrijită şi cu mobilă de prost gust, cuplul îşi consumă viaţa anostă, soţul, un tip cu figura decavată fiind absorbit de o invenţie care îl secătuieşte financiar şi mental şi care facilitează intrarea în scenă a altor figuri neobişnuite: profesorul, japonezul, filozoful. În fapt, trenul care va merge fără locomotivă din vârful unei pante, bizară invenţie, este doar un pretext nebunesc pentru o existenţă care doreşte să sfideze instalarea unui ritm anost, care duce treptat către dezamăgire, pierderea sensului. Cei trei camarazi în realizarea experimentului îi întreţin delirul, nebunia, nu de a gândi cu mintea lui, ci de a crede că poate a se sustrage destinului care îl urmăreşte şi care devine o manifestare justiţiară. Revenind după 20 de ani, în episodul halucinant al fostului tovarăş de arme, tizul său nu face decât să accentueze delirul casnic, Vica îşi iese din minţi într-o fericire aproape extaziantă, iar actualul partener de viaţă conştientizează că trebuie sa schimbe această realitate, prin eliminarea, a doua oară, a prietenului său. Japonezul, partener de afaceri, un tip redus mintal, care se poate transforma în orice moment într-un ucigaş cu sânge rece, se oferă să o scoată din scenă pe Vica, alături de fostul logodnic, proaspăt întors de pe front: ,,JAPONEZUL: N-am înţeles o chestie: vreţi să-l lichidez total? Pentru că, în cazul acesta… dublez preţul...” Se pare că uciderea ar fi singura soluţie. Dacă, iniţial, Vica acceptă căsătoria din naivitatea unei solitudini pe care doreşte să o elimine, respingând ideea că ar fi putut rămâne singură, în final se desprinde de aproapele său, refuză să se mai subordoneze Celuilalt şi îşi asumă un destin individual, care, însă, pare să o coste viaţa. Finalul Vicăi este plauzibil, deoarece a ales să accepte prea uşor compromisul. Vica a călcat în picioare dragostea ca valoare fundamental universală, favorizând desfăşurarea fără limite a unui impostor lamentabil, de care rămâne ataşată douăzeci de ani. Gestul inconştient, semn al unei depline laşităţi, va fi plătit cu nefericirea, depresia şi viaţa. Cu toate acestea, ieşirea din chiţimie ar fi putut da naştere altei poveşti în care destinul pretinsului logodnic să continue, având curiozitatea de a descoperi alt mod de a fi în lume. Este o metaforică desprindere de un mediu care a strivit-o constant şi care a redus-o la tăcere, anihilându-i personalitatea. Războiul este doar catalizatorul unor patimi, face posibilă această intrigă şi deschide un orizont în care, pe fundalul unei incertitudini date de depărtarea impusă, de traumele psihice şi fizice ale celor plecaţi pe front sau de cele sentimentale ale celor rămaşi acasă, se proiectează vieţi decimate, căzute într-o explicabilă, dar deranjantă solitudine.
,
