doina ,,Foaie verde mărăcine”....

,,Foaie verde mărăcine
Aoileu, frate peline,
Amărâtă-i frunza-n tine,
Ca și inimioara-n mine;
inimioară ca la mine
Nu mai da, doamne, pe lume.
Căci destul mi-ai dat-o mie
Din mica copilărie;
Umblu ziua de dor beat
Seara când mă culc în pat
Nu pot să mă odihnesc

Gândurile mă muncesc.
Câte zile-s într-un an
Atâtea necazuri am!
Plânge inimioara-n mine
Ca-n copilul de trei zile;
Copilul plânge și tace
Ca are cin-să-l împace,
Dar pe mine n-are cine
Că sunt străior pe lume;
Străin sunt ca pasărea
Milă de la nimenea”.

    Doina este o specie a genului liric, în versuri, de dimensiuni restrânse, în care eul liric îşi exprimă în mod direct sentimente profunde de dor, jale, dragoste,tristeţe.... Specifică folclorului românesc, doina este de obicei asociată unei melodii lente, având caracter sincretic, pe lângă cel oral, anonim şi colectiv. Muzicalitatea textului este dată de elemente prozodice specifice liricii populare precum ritmul trohaic sau rima împerecheată. Inspirându-se din atitudinea omului fata de viata si de moarte, față de timp și de natură, față de propriile trăiri și sentimente, doina are un caracter intim, personal.

În funcție de sentimentele și de atitudinea pe care le exprimă, doinele se clasifică în:doine de dragoste, de jale, de înstrăinare, de cătănie.

  Titlul acestei doine este alcătuit din substantivul și adjectivul,,foaie”(cuvântul popular pentru,,frunză”) și,,verde”-cuvinte des întâlnite în poeziile populare ca expresie a vieții eterne,a naturii,a speranței;alături este substantivul,,mărăcine”plantă a durerii,a asprimii -constituind totodată și primul vers al poeziei.( Una dintre trăsăturile specifice existenței poporului nostru, o constituie comuniunea om- natura, de aceea, cele mai multe doine încep prin cuvintele:,, Foaie verde” sau ,,Frunză verde”).

  O primă trăsătură prin care putem afirma apartenenţa poeziei la specia literară doina este transmiterea prin intermediul discursului liric a sentimentului de amărăciune, stare sufletească apăsătoare de mâhnire.Poetul anonim se adresează direct,personificând pelinul,,frate peline”,al cărui gust amar, simbolizează durerile, suferinţele şi necazurile vieţii.Trist,se roagă lui Dumnezeu ca ,,lumea”să nu aibă parte de durerile ce au început ,,din mica copilărie”-vârsta  inocenţei, starea anterioară căderii în greşeală, deci starea edenică.Mâhnirea omului este atât de adâncă,încât în lumina zilei este copleşit, ameţit, tulburat de frământare sufletească,iar,,seara”în clipele de odihnă se simte neliniștit de supărările,de încercările vieții.Își compară încercările dureroase ale vieții cu micile suferințe ale unui copil ,,de trei zile”alinat de cei de-aproape,omul pribeag,neiubit,neînțeles este ,,ca pasărea”-călător prin viață,un căutător de bunăvoinţă, îngăduinţă,iubire.

   În al doilea rând, textul este o doină, deoarece are toate trăsăturile liricii populare, având caracterul anonim, oral, colectiv şi sincretic. Autorul anonim îşi exprimă simplu şi direct mâhnirea singurătății, parte a identităţii sale.Oralitatea este dată de expresiile populare:,,aoileu”-interjecție ce exprimă o stare sufletească de durere a sufletului;vocativele:,,frate peline”accentuează amărăciunea unui suflet însingurat bântuit de tristețe;,,doamne”este strigătul,rugămintea către divinitate de a-i alunga din inimă supărarea.Adresarea directă către cer și verdele pelinului este vocea omului ce-și strigă chinul de a fi nemângâiat,,de nimenea”,de nicio ființă apropiată, în universul, interiorul său, el rămâne singur în fiecare moment. Singur din,,mica copilărie”imagine copleșitoare se simte străin, fără scop, fără sens,fără realitate,într-o negură.Diminutivele dezmierdătoare  cu un puternic sens afectiv,,inimioara”,,,străior”îl readuc pe nefericit  în lumea uitată a copilăriei,iar comparațiile,,ca copilul de trei zile”...,,străin sunt ca pasărea”exprimă starea celui ce-și privește singurătatea.

 Prezența eului liric este dovedită și de formele verbale și pronominale de persoana întâi:,,mine;mi;mă”...,,umblu;mă culc;nu pot;să mă odihnesc;am;sunt”. Eul liric comunică şi se comunică prin figuri de stil simple, neelaborate, dar de o puternică încărcătură afectivă.

 Limbajul popular este evidențiat în poezie prin muzicalitatea versurilor, armonia versurilor rezultă din succesiunea cadenței silabelor, din potrivirea caldă a sunetelor, din măsura adecvată trăirilor și sentimentelor exprimate.Structura poeziei oglindeşte simplitate:versuri de 8 silabe, monorimă şi ritm trohaic.

   În concluzie, având în vedere argumentele menţionate, putem afirma că valoarea acestei creații populare este dată de lirismul ei răscolitor, de intensitatea, de sinceritatea sentimentelor exprimate,  de măiestria cu care autorul anonim știe să-și exprime tristețea apăsătoare, întreaga sa bogație sufletească în lumea înconjurătoare prin care se perindă în efortul disperat de a găsi Speranța,Visul,Bucuria.

......O poezie populară e concepută de un om care simte și niciodată de unul care vrea să fie poet. E concepută într-un moment de inspirație și niciodată în unul de voință. E realizată fără calculele impuse de anumite forme fixe. Rămâne, numai dacă place...înfruntă vremea numai dacă place generațiilor următoare. E analizată, criticată și...corectată, purtând pecetea sensibilității unui întreg popor. Iată de ce poezia populară e atât de profundă, atât de frumoasă, atât de universal omenească.