Trenul şerpuieşte leneş şi legănat prin văile adumbrite, simt mirosul dulce al răşinii şi al brazilor.E u cred că e imposibil să nu te opreşti aici, în vârf... oricine se opreşte,fiindcă ţi se taie suflarea în faţa unei atât de neîntinate frumuseţi- coline înalte şi unduitoare, ce îmbrăţişează întreaga vale înverzită, o înconjoară cu rotunjimile lor mănoase, împădurite des şi misterios, ocrotind-o din toate părţile, cu bunătate, parcă, duios, încât îţi pare că poţi vedea cu ochii liniştea curgând mieriu şi molatec. Poposim noi,băieții de diferite vârste,într-o livadă cu soare şi umbra lăsată de arbori, cu răcoare şi arşiţă, loc de linişte şi visare. O lume liniştită, ce seconduce după vechi ritmuri. Bunicul și tata vorbesc în șoaptă despre copilăria lor, o fericire pe termen lung. Toate amintirile lor din copilărie sunt legate de locuri verzi: dealuri, pajişti, câmpii, păduri şi maluri de ape sau cel puţin un maidan plin de iarbă. Şi pentru că sunt legate de locuri verzi, amintirile din copilărie sunt amintiri fericite. Amintiri pline de libertate, de miresme şi de culori. Eu cred că nicio altă vecinătate nu-mi oferă atâta bucurie pe gratis precum natura, nu mă ajută să strig din toate puterile: "Opreşte-te, clipă! Sunt fericit!". Dar copilăria zbură hăt, împreună cu berzele călătoare,suspină bunicul.Mergem și sporovăim,iar mie îmi pare că primii paşi făcuţi pe poteca unei păduri par totdeauna monotoni şi obositori și mi se pare că atunci când plecăm de acasă, grijile vin după noi. E nevoie de timp, ca să alungi roiurile de gânduri care te împiedică să vezi ce se află în jurul tău,îmi spune tata. Mergi orbeşte. Copacii ţi se par identici, urcuşul prea greu, pădurea monotonă şi plicticoasă. Încet-încet, magia naturii începe însă se se producă şi, dintr-odată, descoper că ceea ce ne înconjoară are personalitate distinctă, viaţă, identitate, că nimic nu seamănă cu nimic, că arborii sunt la fel de diferiţi ca şi oamenii, că luptă şi ei pentru supremaţie şi pentru lumină, că strălucesc diferit, că respiră altfel şi cu alte arome, că emană o energie dumnezeiască care începe să-ţi curgă prin vine şi te face să te simţi fericit. Doamne, câtă frumuseţe şi viaţă e în jurul meu! Ce clocot de zămislire şi împlinire! Câtă armonie îmi e dăruită pe gratis, păşind, pur şi simplu, pe cărarea unei păduri. Pretutindeni e doar miracol. Ce minune! Sus, în poiana pe care vara a transformat-o într-un rai plin de flori sunt... alt om. De undeva a ieşit la lumină ceva, cineva, o făptură pe care mi se pare că o cunosc, poate demult.Cine e acel cineva?Iar bunicul clipește șiret și-mi spune că poate fi cineva cu mult mai bucuros şi mai fericit decât mine, cu mult mai liber, cineva care mă ajută să-mi reamintesc cum aș vrea să trăiesc. Cineva cu care mă identific, fericit că mă regăsesc. Asta mă aşteaptă la capătul unei drumeţii prin pădure: privelişti frumoase şi un sens. Sensul vieţii. Bucuria simplă de-a exista. Am pus palmele pe iarbă şi am început să simt cum vântul se strecoară printre firele lungi, unduindu-le. Un pic mai departe de mine, erau trei brazi crescuţi ca trei fraţi, din aceeaşi rădăcină mă face să exclam: Ce mirare să mă opresc o clipă şi să văd viaţa în linişte, de aproape! Miroase a flori de tei şi a crini, dar poate că este doar aerul de aici, prin care au trecut zburând îngeri. Lumea este făcută din umbra unor copaci şi din lumină blândă, din lăcuste şi bondari şi păsări şi foşnet de iarbă înaltă.
