“Se întâmplă uneori să scrii la cerere. Să scrii, cum ar
veni, pe comandă. În cazul Pumnului-de-Fier, comanda a venit din partea
celui căruia trebuie să am mare grijă ce dorințe îi îndeplinesc. Pentru că la
nici șapte ani, un copil poate să aibă cele mai bizare cereri. Majoritatea,
complet nesănătoase. Unele cu totul nerealizabile. Când însă copilul îi cere
părintelui să îi scrie o carte, iar copilul știe bine că părintele lui a mai
făcut din-acestea, n-ai de ales decât să accepți provocarea. În definitiv, dacă
părintele ar fi sudor și copilul i-ar cere un leagăn, ar primi cu siguranță cel
mai bine sudat leagăn din câte poate face acel părinte. Comanda aceasta este nu
numai realizabilă – este de-a dreptul o datorie părintească. Așa că și eu mi-am
recunoscut datoria (între noi fie vorba, știam că momentul va veni și cred că
l-am și pregătit de-a lungul timpului) și am lăsat orice aveam în lucru pentru
a începe să scriu povestea băiatului cu pumn de fier.
Înainte de toate a fost titlul.
— Tata, vreau să-mi scrii o carte și vreau să îi
spunem Pumn-de-Fier.
Așa a sunat cererea și mai mult decât orice m-a bucurat
acel plural. „Să îi spunem.” Însemna că băiatul meu își dorea să fie
părtaș la efort.
— Așa o să îi spunem, Mihai. Dar hai să vedem ce ar putea
să facă băiatul ăsta ca să aibă o așa putere.
Eram în patul lui, înainte de somn. Tocmai terminasem de
citit porția din seara aceea, stinsesem veioza și urmau discuțiile din
întuneric, cele care îl poartă de obicei până-n pragul somnului.
— Uite, Mihai, propun ca băiatul din poveste să aibă mai
întâi o mână de beton. Mai știi, cum ai avut tu când ți-ai rupt-o și ai stat
atâtea săptămâni cu ea în ghips.
— Daaa! a făcut el entuziasmat. Am ghipsul și acum!
— Bun, deci să stea el cu mâna în ghips, să aibă o mână
de beton, iar când își va da ghipsul jos să descopere că are, de fapt, o mână
de fier.
— Un pumn de fier! m-a corectat imediat.
— Pumn de fier, ai dreptate. Tu mai știi cât de sensibilă
ți-ai simțit mâna după ce ți-am dat ghipsul jos? Nu voiai să ți-o atingă nimic,
ai ținut-o lipită de piept multe zile.
Știam senzația din experiență personală. Ca fiul meu, în
copilărie am reușit să-mi rup nu doar mâna, ci și o claviculă. Pe rând.
— Știu, tata. Iar doctorul mi-a spus că, dacă mai cad o
dată pe ea, îmi va ieși osul prin piele.
— Ei, a vrut și el să te sperie, ca să ai mai mare grijă
pe viitor…
— Și a reușit.
În seara aceea, fiindcă deja somnul era aproape, țin
minte că am stabilit un scenariu cu totul improbabil pentru povestea noastră.
Sigur că lui nu i-am spus asta, era prea entuziasmat. Am știut însă în serile
care au urmat să îi sugerez, pas cu pas, evenimente mai credibile, mai logice,
întâmplări care să conducă spre o poveste cu miez, valabilă și dincolo de
acțiunea în sine.
Pentru că, vedeți voi, cărțile pentru copii sunt vehicule
greu de condus. Cei care urcă-n ele sunt atenți la minunățiile de pe drum, vor
să fie impresionați la fiecare cotitură. De aceea stau cu nasul lipit de geam.
Însă experiența n-are nicio valoare dacă, odată ajunși la destinație, toate
priveliștile nu capătă un sens. Dacă înșiruirea lor nu trasează un drum, de
fapt, către ei înșiși.
Povestea lui Pumn-de-Fier trebuia să urmărească același
scop. Eu știam asta. Mihai, în schimb, știa altele. Așa că am căzut de acord ca
eu, fiind și cel care va scrie povestea, să aleg din toate sugestiile lui doar
pe cele care voi considera că ne ajută să facem din asta o… carte.
— Am încredere, tata, să știi că am încredere că vei face
o carte foarte tare.
— Tare ca fierul? am glumit.
— O să le placă tuturor copiilor, mi-a tăiat-o el cu
maximă seriozitate. Am încredere.
Și i-am simțit privirea prin întuneric.
Am scris Pumn-de-Fier cu aceste cuvinte
permanent în gând. Am scris de la bun început ușor, am scris ca și când aș fi
citit povestea de undeva (poate din spațiul acela miraculos aflat chiar în
pragul somnului?), am scris-o ca și când i-aș fi citit-o fiului meu.
Din efortul nostru a ieșit o carte care am la rândul meu
încredere că va plăcea copiilor, o carte sinceră despre felul în care un copil
face față schimbării și nesiguranței aduse de aceasta, despre cum se pierde și
cum se recâștigă prietenia, despre adevărata forță care ne ține laolaltă.
O carte, în
definitiv, tare (ca fierul, ha-ha!).” – Mircea Pricăjan
