,,Cățelul – alb cu negru, un ochi acoperit de o pată albă
ovală și celălalt de una perfect rotundă, neagră – mătura cu coada praful din
curte. Aștepta. Mihai ținea în mâna stângă o bucată de plăcintă cu cartofi.
Specialitatea lui Buna. O ținea ridicată deasupra capului și cățelul Ares se
uita când la ea, când în ochii lui Mihai. Aștepta o comandă, dând nerăbdător
din coadă.
— Salută! i-a cerut Mihai. Cățelul s-a ridicat atunci în
șezut, cu lăbuțele din față lipite de pieptul blănos. Cu botul întredeschis, părea
că zâmbește. […]
Era o zi însorită care anunța o vară lungă, plină de
lumină. Era bine în curtea bunicilor, în satul lor unde animalele își făceau
glasul auzit mai mult decât oamenii. Adia un vânticel călduț dinspre ogorul și
grădina de zarzavaturi care se întindeau dincolo de marginea curții. Mirosea a
promisiune, a spații deschise pe care un băiețel de vârsta lui Mihai le
cutreiera cu pasul lui mic, fără a putea ajunge vreodată la capătul lor. Mihai
venise la bunici doar de două zile, dar deja avea impresia că este acolo de o
veșnicie. Întotdeauna zilele erau mai lungi acolo, iar nopțile, cu toate
sunetele muzicale ale satului, îi
încărcau bateriile mai repede decât acasă. Lui Mihai îi plăcea să se trezească
în zori, aproape odată cu bunicii, și să stea așa sub așternuturi, ascultând
mișcările curții. Atunci era în mijlocul lumii, toate se întâmplau în jurul său. Lumea întreagă îl aștepta pe el, se
pregătea să-l primească așa cum se cuvine pentru o nouă zi. Lui Mihai îi
plăcea să audă acest ritual de gătire. În farfurie mai rămăsese o bucată mică
din plăcinta bunicii. Ares se lingea pe bot, uitându-se la ea. „Haide, Mihai,
dă-mi-o și pe aia“, păreau să spună ochii lui. „Fac ce îmi spui tu, numai să
mi-o dai.“ Băiatul se amuza teribil. El nu apucase decât să se lingă pe degete.
Și, chiar dacă îi era tare poftă,
preferase ca prima plăcintă – încă fierbinte când i-o adusese Buna – să i-o dea
cățelului. — Bine, a ta este, i-a zis Mihai. Dar să nu afle Buna.
Rostogolește-te! Cățelul alb cu negru s-a rostogolit în praf, stârnind norișori
fini în aerul începutului de vară”.
(Mircea Pricăjan, Pumn de fier)
Naratorul
omniscient este un narator obiectiv, impersonal care povesteste la pers a
III-a, fara a se implica in faptele prezentate.: descrie o zi de vară;îl
prezintă pe Mihai venit la bunici,pe cățelul Ares care face orice,pentru a
primi o bucată de plăcintă.
Într-o zi însorită de vară cu un vânticel călduț,în
curtea bunicilor,unde Mihai venise în vacanță, se simțea atât de bine,încât
avea impresia că acolo era de o veșnicie.Bunicii trăiau într-un sat în care
glasurile animalelor erau mai multe decât ale oamenilor.Era uimit de spațiile
deschise,de întinderea ogorului,a grădinii de zarzavat pe care le
cutreiera,fără a ajunge la capătul lor.Era altfel aici cu zilele mai lungi,cu
nopțile pline de sunetele satului,cu mișcările din curte,pe care le asculta
diminețile. Alături de el este
Ares,cățelul cu ochii acoperiți de pete,care execută orice comandă doar ca să
primească bucata de plăcintă din mâna băiatului.Mihai este generos,darnic,cu
iubire față de cățel,deși îi e poftă de bucata de plăcintă,i-o dă cățelului,el
va primi sigur alta,iar secretul va rămâne între băiat și cățel.Între cei doi
există o prietenie adevărată.
Mihai era fericit în colțul de rai,în satul
bunicilor,unde animalele scoteau sunete
muzicale,spațiile:ogorul,grădina păreau fără margini pentru pasul lui
mic,vânticelul de vară îl mângâia,iar el se simțea în mijlocul unei lumi de
basm,mai ales dimineața când zăbovea în așternuturi,știind că era așteptat de o
lume a lui:bunicii,cățelul,iar el se pregătea să trăiască o nouă zi a vieții.
