compunere- Poveste de primăvară--echinocțiul--

 

        

 Aștept dimineața...în jurul meu este o tăcere care face să se audă cum se desfac mugurii sau florile micuțe petalele, cum luna plină mătură plecând  acoperişurile caselor şi cum se aşterne zăpada mieilor prin înălțimi. În sfârșit pleacă noaptea...la început, lumina e albicioasă şi grea, orizontul prea aproape, zgâriat de crengile copacilor goi, pă­mân­tul lipicios şi vântul grăbit şi rece. Soarele apare mai târziu, când înaltul cerului devine atât de adânc, când în aer adulmec parfum de verde, roz şi albastru, când dimi­neţile sunt simfonii ale tuturor păsărilor venite din depărtări,reunite într-o formidabilă orchestră. Indiferent dacă e înveşmântată în diafane dante­lării vegetale ori e doar o adiere înmiresmată, efectul ei este înviorător. Deodată mă trezesc în altă lume, mai colorată, mai vie, care mă entuzias­mează.Îmi spun că  primăvara, îşi are poveştile ei,atunci  când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să mă opresc în loc, să văd şi să înţeleg.Mă opresc lângă un fag și îmi sprijin spatele de el şi închid ochii. De îndată ce am simţit trupul rece, al arborelui,am avut senzaţia că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor ce voiau să înflorească sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Și totul era verde-gălbui, verde profund, verde-luminos. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde. O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară,căutând o floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.

                          E bucuria echinocțiului de primăvară,al creației...e începutul armoniei dintre

                                                            lumină și întuneric!!!!!!

simularea din 5 februarie=câteva puncte (rezolvate în felul meu)

6. Precizează, în unu – trei enunțuri, o trăsătură a personajului Sada, identificată în fragmentul de mai jos, și mijlocul de caracterizare utilizat, ilustrându-l cu o secvență relevantă:

„— Ce-i, mamă? întrebă ea șoptit, descoperind fetița. Ți-e rău?

— Plânge Zmeu, răspunse tot în șoaptă Cornelia.

— Așa fac ei, mamă, când sunt mici. Toți fac așa. Hai să te culci la loc.

— Să-l băgăm în casă, propuse fetița.

— În casă? ezitase Sada, privind spre muntele acoperit cu plapuma. Pentru că nu putuse culca fata cu niciun chip, Sada își acoperise umerii cu un șal, ieșise afară, cotrobăise îndelung cu mâna prin cotețul prea mare, pentru că Zmeu se speriase și se ascunsese într-un colț, și-l trăsese afară de o ureche.”.

Cele două personaje,Sada și Cornelia sunt conturate prin caracterizare indirectă prin dialogul,,șoptit.” Sada este trezită și, grijulie, își întreabă fetița dacă-i este rău,apoi îi explică plânsul auzit al cățelului: ,,Așa fac ei, mamă, când sunt mici.”Ezită la ideea fetei de a-l aduce în casă,dar ca o mamă iubitoare îi face pe plac:merge afară,caută cățelul și-l  aduce în casă.N-a putut să refuze dorința fetei.

Vocea naratorului completează înțelegerea dialogului,iar Sada este mama care și-a învățat fata să manifeste atenție,îngrijorare..

7. Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

 Elementul de conținut comun al celor două texte este prietenia dintre om și animal.

În primul text, familia Corneliei adoptă și îngrijește un cățel maidanez,îi pune numele,Zmeu.Este mic,plânge,iar fata își convinge mama să-l aducă în casă.,,La vederea fetiței, Zmeu prinse a da din coada de un deget cu toată puterea bucuriei lui de pui.”

Urmează o altă dorință a fetei,de a avea și o pisică,deși Octavian se împotrivește.Apare lângă cățel și pisica,iar Octavian are onoarea de a-i pună numele.

 În cel de-al doilea text, autorul își prezintă pisicile: Exa și  Bope,care locuiesc împreună,dar se ignoră.Felul în care pisicile vor să cunoască locurile îl face pe autor să asemene cu,,pofta de citit”,un fel de dorință de a cunoaște,de a descoperi.Omul curios urmărește mișcările pisicilor atunci când merg pe pământ,de parcă,,scanează terenul cu un detector de metale”sau sunt ale,, unui expert care răsfoiește, cu mănuși în mâini, un manuscris prețios și delicat”,comparațiile om-pisică sunt pline de haz.

Cele două texte descoperă atitudinea prietenoasă a oamenilor în fața ființelor necuvântătoare.

8. Crezi că există mai multe feluri de a descifra(înțelege) lumea în care trăim? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul 2.

Eu cred că sunt multe feluri de a cunoaște lumea: cărțile sunt prieteni de nădejde și le permit cititorilor să-și pună întrebări despre evenimentele importante din lume, să înțeleagă mai bine situațiile în care sunt puși, să-și dezvolte imaginația și să se cunoască mai bine pe ei înșiși. Indiferent de genul ales sunt cărțile.Acestea sunt importante pentru o mai bună înțelegere a vieții. Cărțile sunt importante în moduri neașteptate. Le permit cititorilor să călătorească fără să plece de acasă, le dau aripi să-și imagineze lumi nebănuite, sunt pline de bucurie, fericire, înțelepciune și curiozități. De aceea, cărțile au puterea de a transforma viețile cititorilor, să îi ajute să treacă peste momente dificile și să le amintească faptul că nu sunt niciodată singuri.Astfel în textul al doilea,autorul urmărește felul deosebit în care cele două pisici descoperă lumea,,citind”pământul printr-o curiozitate asemănătoare oamenilor.,cercetătorii care scanează terenul cu un detector de metale” sau a,,unui expert care răsfoiește, cu mănuși în mâini, un manuscris prețios și delicat.”

În viață avem nevoie și de un strop de magie și un gram de suspans, de aceea lectura unor cărți din diferite genuri ne ajută să ne dezvoltăm imaginația și să ne menținem mintea ascuțită.

Apoi cunoașterea istoriei ne permite să observăm cauzele unor anumite evenimente și ne ajută să înțelegem societatea în care trăim. Cunoaștem lumea pe viu prin călătorii,  ne deschidem mintea și ne extindem orizonturile. Putem descoperi și experimenta culturi, tradiții și obiceiuri noi, ceea ce ne ajută să ne înțelegem mai bine lumea în care trăim și să ne dezvoltăm în mod personal. Cultura ne ajută să înţelegem mai bine viaţa printr-o varietate de aspecte :poezie,teatru,film,muzee.

În final voi adăuga crezul meu propriu:familia este locul unde înțelegem lumea cu iubire,prietenie,sacrificiu.

9. Asociază fragmentul din opera literară „În umbra ei” de Simona Antonescu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

Voi asemăna textul 1 cu o lectură minunată,,Hachikō”scrisă de Leslea Newman. 

Pe când profesorul universitar Ueno se întorcea de la facultate, el a găsit în gara locală un cățel uitat. Neavând pe cine să întrebe despre cățel, profesorul îl va lua cu sine, acasă. Familia nu este de acord cu faptul că profesorul era împreună cu câinele continuu.Îl adăpostește alături de casă,dar câinele iese cu ușurință și vine lângă casa profesorului. Crescând, câinele s-a atașat de stăpânul său într-un chip nemaipomenit.Între cei doi începe să se dezvolte o prietenie foarte strânsă.Profesorul încearcă să-l,,dreseze”, dar de fiecare dată câinele refuză.

Sunt scene asemănătoare între cele două lecturi:  Cățelul maidanez,Zmeu, apare în curtea unei fetițe și împreună cu mama sa îl spală,îl pudrează cu un praf împotriva puricilor.Apoi cățelul  primește o cușcă,noaptea plânge și fetița o convinge pe mamă să-l aducă în casă.

 Ambii câini sunt primiți de oameni îngăduitori ce-și arată înțelegere,afecțiune,responsabilitatea față de aceste ființe necuvântătoare.

Scrie rezumatul textului 1.

Apariția unui cățel maidanez într-o curte schimbă viața unei fetițe,Cornelia,care ajutată de Sara,mama ei,îi schimbă înfățișarea,curățindu-l.Fetița îl plimbă,pentru a cunoaște și cățelul locurile.Cățelui i se face un coteț și primește numele,Zmeu.Noaptea cățelul este singur și plânge,iar Sara îl aduce în casă la rugămintea fetiței.După trei zile fetița hotărăște că trebuie să aibă și o pisică.Deși Octavian se împotrivește,spunând că pisica îi va face rău,aceasta apare în familie.Pentru că o suportă,lui Octavian îi revine onoarea de a alege un nume propus de fetiță.

 

 

                                              cartea            și                 autoarea

 

 

 

 

 

test ,,Florin Bican,, Tobă de carte” + Liviu Papadima ,,Cele trei mistere ale jocului”(fragmente)

Textul 1

,, Când în ghetele pregătite pentru venirea lui Moș Niculae am găsit cărți, am fost sigur că Moșu’ făcuse o greșeală. De-abia începusem clasa întâi și încă nu știam să citesc. Și nici n-aveam de gând să învăț. Ce să fac cu cărțile? Știam că Moș Niculae aduce jucării cu care te poți juca imediat. M-am îndepărtat de instalația cu ghete și cărți, fără să o ating. Ai mei n-au zis nimic.

Da’ pân’ la urmă și-a dat seama de greșeală. Înainte să mă culc, a revenit - pe ascuns, cum făcea mereu - cu o jucărie. A lăsat-o peste teancul de cărți, deasupra ghetelor. Era o tobă! [...]

 Când m-am întors de la școală în ziua următoare, domnu’ Dendrea, vecinul de deasupra, mă aștepta în scara blocului.

— Bună tobă ți-ai luat, m-a întâmpinat el.

 — Mi-a adus-o Moș Niculae, am dat eu să mă scuz.

Dar domnu’ Dendrea nu părea deloc supărat. M-a întrebat cu admirație în glas:

— Da’ ce-are, dom’le, în ea toba aia de sună așa?

— Păi... nu știu.

— Io-n locu’ tău m-aș uita. Trebuie să aibă ea ceva înăuntru de face așa frumos.

Acasă, am luat deschizătorul de conserve și m-am apucat să desfac toba. N-a mers din prima, dar m-am mai ajutat cu șurubelnița și până la urmă am reușit să-i scot capacul.

Pe peretele interior al tobei erau numai rafturi cu cărți, de jur împrejur. Dintr-un pas am fost înăuntru. Rafturile îmi veneau până deasupra capului. Trebuia să mă întind ca să ajung la cărțile de sus.

 — Cauți o carte anume? am auzit în spatele meu.

Mai auzisem bibliotecare la biblioteca de cartier de pe Pieptănari, așa că nu m-am speriat. Mam întors:

— Caut o carte care să știu io s-o citesc, i-am răspuns.

— În ce clasă ești?

— A-ntâia.

— Aha, a zis ea lămurită. S-a uitat în jur și a scos dintr-un raft o carte cu coperți cenușii.

— E despre o fetiță care vinde chibrituri pe stradă, a spus bibliotecara și mi-a întins cartea. M-am dat un pas înapoi.

— Pe asta nu știu s-o citesc. N-am voie să mă joc cu chibrituri, m-am scuzat.

 — Bine, s-a învoit ea și a pus cartea la loc. A scos alta. Cu coperți negre.

 — Asta cu ce-i? m-am trezit întrebând-o.

— Cu un pui de prepeliță care nu ascultă de mămica lui și-l împușcă vânătorul.

Nici pe asta nu știu s-o citesc. Da’ una cu un pui care să-l împuște el pe vânător n-aveți?

 Nu ținem desene animate, mi-a explicat bibliotecara.

A pus cartea la loc și a scos alta. Cu copertă colorată. Îmi plăcea. Dar ca să nu mă păcălesc, am întrebat:

—- Asta cu ce-i?

— E cu o fetiță care cade în vizuina unui iepure și ajunge într-o lume unde totul e altfel.

 — Pe asta cre’ că știu s-o citesc...

Am întins mâna după carte. Bibliotecara mi-a dat-o cu un zâmbet, i-am mulțumit și m-am așezat pe jos, sprijinit de rafturi. Am început să citesc. Pe litere, cum știam. Fiecare literă îmi poruncea un sunet și sunetele se împleteau în cuvinte. Din spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini mai ceva ca la desene animate.

Când am terminat cartea, am văzut că ieșisem din bibliotecă. Și din tobă. Stăteam pe jos în camera mea, cu cartea pe genunchi, și simțeam povestea plutind peste tot în jurul meu. Toba zăcea într-un colț, ca o cutie de conserve golită și aruncată pe marginea căii ferate

 Pentru că stricasem toba, n-am mai avut voie să ies la joacă toată săptămâna. Dar între timp învățasem să citesc. Moș Niculae îmi adusese multe cărți. Așa ca am putut ieși în multe alte locuri. Am ajuns chiar și pe strada lu’ fetița cu chibrituri”...

                                                      (Florin Bican,, Tobă de carte” în volumul „Jocuri și jucării. Seniorii”)

Textul 2

 ,,Sunt mai bine de treizeci de ani de atunci, de când am fost pentru prima oară invitat să predau, vreme de trei ani, la Universitatea din Viena.

 În apropierea universității erau două clădiri masive, de sfârșit de secol XIX, identice, așezate fața în față: Kunsthistorisches Museum și Naturhistorisches Museum — muzeul de istorie a artei și cel de istorie a naturii.

Aveam pe vremea aceea o legitimație de jurnalist din România, care îmi dădea drept de liber acces la mai toate muzeele din Austria. Cum să nu profiți de așa ceva?

Primul în care am intrat, lesne de ghicit, a fost muzeul de artă. L-am străbătut pe îndelete, sală cu sală, zile de-a rândul. Apoi am devenit un obișnuit de-al casei. Nici nu mai era nevoie să arăt legitimația: portarul mă saluta reverențios de fiecare dată, de îndată ce mă apropiam de intrare. [...] Cel mai adesea mă opream la sala cu picturile lui Bruegel cel Bătrân, pictor german din veacul al XVI-lea. Erau expuse acolo, pe lângă altele, trei capodopere ale artistului: Tumul Babei, Purtarea crucii și Jocuri de copii. Toate au în comun aglomerarea halucinantă de detalii. [...]

La fel de copleșit de un furnicar de oameni, masați într-o piață publică și pe străduțele laterale, este și tabloul Jocuri de copii. Toți însă, într-un chip miraculos, fac același lucru: se joacă. Asta înțelegem cel puțin din mișcările corpurilor, din asocierea lor, cel mai adesea, în perechi sau în grupuri și, nu în ultimul rând, din accesoriile pe care le folosesc precum bețe, cercuri, catalige etc. [...]

 Un lucru straniu e faptul că, în ciuda titlului tabloului, personajele care îl populează nu par a fi copii. Atât fețele, cât și corpurile par mai degrabă să indice o vârstă incertă, ca și cum am avea de a face cu niște adulți încremeniți cumva în copilărie. E probabil efectul unei iluzii picturale care a durat veacuri de-a rândul, în reprezentarea vădit îmbătrânită a copiilor din scene colective și chiar din portrete. Însă aici, în acest tablou, amestecul de trăsături sugerează una dintre stranietățile jocului însuși, pe care îl deprindem la cele mai fragede vârste și de care nu ne săturam până la adânci bătrâneți. Ca adulți și ca vârstnici nu ne mai jucăm șotronul, de-a v-ați ascunselea sau lapte gros, jucăm în schimb șah, canastă, go sau bridge, sau, de unii singuri, solitaire.

Al doilea lucru misterios e infinita varietate a jocurilor și a jucăriilor cu care ne jucăm. Jocurile, câte sunt cunoscute și recunoscute, omologate, sunt asemenea limbilor din toate timpurile și de pe întreaga suprafață a globului. Se spune că, în momentul de față, ar fi vorbite pe glob vreo 8 000 de limbi. Dar câte feluri de jocuri se joacă? Sau s-au jucat? La Kunsthistorisches am stat ore și ore în fața tabloului lui Bruegel, încercând să înțeleg, să recunosc eventual, ce face fiecare personaj sau fiecare grup de personaje.

 În fine, cel de-al treilea lucru de mirare e seriozitatea jocurilor. Personajele lui Bruegel nu râd, nu se amuză. Par, dimpotrivă, foarte concentrate la ce fac. Și totuși, în ciuda acestei seriozități care nu o dată ne dă bătăi de cap, jocurile ne aduc cel mai adesea bucurie și un sentiment de libertate cum rareori ne e dat să încercăm altminteri. [...]

Eu unul trebuie să recunosc că, deși am revenit în Viena de zeci de ori, nu am ajuns să intru și la Naturhistorisches Museum. Și asta, nu în ultimul rând, și din pricina tablourilor lui Bruegel.” 

  (Liviu Papadima ,,Cele trei mistere ale jocului”, în volumul „Jocuri și jucării. Seniorii”)

 Precizează, în două – trei enunțuri, mijlocul de caracterizare și trăsătura morală a copilului, identificate în fragmentul următor:

„Am întins mâna după carte. Bibliotecara mi-a dat-o cu un zâmbet, i-am mulțumit și m-am așezat pe jos, sprijinit de rafturi. Am început să citesc. Pe litere, cum știam. Fiecare literă îmi poruncea un sunet și sunetele se împleteau în cuvinte. Din spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini mai ceva ca la desene animate.”

Personajul se autocaracterizează folosind monologul interior prin  analiza propriilor gânduri și sentimente, precum și a faptelor comise, a limbajului și a comportamentului.Personajul își arată mișcările prin enumerarea verbelor la timpul perfect compus,persoana întâi:,,am întins,am mulțumit,m-am așezat,am început”,verbe ce transmit o sensibilitate puternică nuanțată.Apoi se simte cuprins de dansul cuvintelor care se transformă în imagini.Își povestște întâmplările cu naivitate,sinceritate,descoperind plăcerea de a citi.  

 Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

Lectura este o adevărată plăcere și un mijloc nesfârșit de cunoaștere. Nimic nu se compară cu lectura unei cărți frumoase,chiar dacă este o povestire ciudată ca aceea cu aventura băiatului care a uitat de a mai bate toba și a intrat în lumea fascinantă a cărților,învățând să citească.Cititul i-a îmbunătățit puterea de a cunoaște cuvinte,de a gândi și de a fi mai inteligent,de a descoperi înțelesul cuvintelor și așa a putut ,,ieși în multe alte locuri”,altă lume cu personajele ei. Cititul înseamnă cunoaștere,este un mod activ de a transforma mintea unui copil,, am putut ieși în multe alte locuri.

În al doilea text,autorul este impresionat de imaginile unui tablou,,Jocuri de copii”de Brruegel, pe care-l descrie prin cuvinte bine alese,încât cititorul înțelege mișcările personajelor,ca și când ar fi în fața acelui tablou și aseamănă jocurile limbilor,,vorbite pe glob.”La fel ca băiatul care,după ce a învățat rostul cuvintelor a simțit că din,,spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini”,autorul a vrut să înțeleagă mișcarea personajelor.

Ambele personaje au înțeles că prin cuvinte,prin înțelegerea unui tablou descoperă lumea,viața.

Crezi că jocul lecturii îți poate oferi posibilitatea de a pătrunde în alte lumi unde totul este altfel? Motivează-ți răspunsul,valorificând textul 1.

Cred că atunci când citesc, simt că mă detașez de lumea reală și pătrund într-o lume imaginară, experimentez fiecare sentiment, fiecare emoție a personajelor, traversez fiecare eveniment sau întâmplare la care participă personajul, trăiesc o nouă viață.

Lectura reprezintă o portiță de scăpare din lumea cotidiană. În cărți, totul este posibil, totul are un început și orice pagină ascunde în ea speranțe și visuri. Lectura este un joc, o dependență, un factor important al evoluției în viață sau chiar viața însăși. În fiecare rând, în fiecare pagină găsim un leac, un balsam pentru suflet. Chiar dacă citim printre rânduri, putem aduna povești de viață, experiențe, tot ceea ce noi nu am avut posibilitatea de a îndeplini sau trăi.

Băiatul din textul 1 a deslușit încet literele devenite cuvinte și a înțeles că a citi înseamnă va deveni  mai puternic sufletește și mental,pentru a  cunoaște alte lumi,a văzut că,,din spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini”,a înțeles realitatea. În momentele din viață când totul pare un joc greu de câștigat, te poți încuraja prin a citi realizările altora, te consolezi prin realizările întâlnite în paginile citite, te regăsești în personaje, te inspiri, îți creezi propriile viziuni asupra cunoașterii, începi să ai aspirații, visezi la finaluri fericite. Lectura înseamnă un joc care te prinde într-o călătorie aparte, o evadare și o pătrundere într-un Univers în care proiectarea dorințelor și a nevoilor tale este posibilă și, mai mult decât posibilă, este încurajată și susținută. Când citesc, îmi imaginez fiecare pas al personajelor, fiecare gest. Lectura este o artă vizuală. Mă face să mă simt diferit, extraordinar. 

 Asociază fragmentul din ,,Tobă de carte” de Florin Bican cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

Voi asocia textul 1 cu povestirea,,Cartea care mirosea urât” de Caius Dobrescu în care există un personaj asemănător,,o fetiță”fără nume cu o imagine dezordonată, intră în anticariatul bunicului  fără plăcere,fiindcă n-o atrăgeau cărțile,obiectele vechi,iar bunicul o certa și-i dădea ca exemplu de urmat pe sora ei ,se plimbă prin anticariat și ajunge la o carte.Ca-n basme,cartea devine personaj, are însușiri omenești, de respingere:freamătă,își strânge paginile,degajă un miros neplăcut.Neștiutoare,neștiind tainele cărților,fetița nu simte refuzul cărții,,avea nasul înfundat”,nu cunoștea rostul cuvintelor,frumusețea cititului.Fără a fi tulburată,cu insistență,fetița învață să citească,se poartă cu grijă cu cartea,care se transformă,își răspândește ,,mirosul de parfum de lavandă”--lumina,plăcerea de a fi citită.Fetița descoperă plăcerea de a citi,descoperă frumusețea din cărți și,,ia cartea cu ea acasă”,pleacă spre cunoaștere,spre învătătură,spre lumină.La fel este și băiatul fără nume care,desfăcând toba descoperă lumea cărților și,deși nu știe să citească, încearcă să găsească o carte potrivită la recomandarea unei bibliotecare.În cele din urmă învață să citească și asemenea fetiței urcă o treaptă în transformarea celui nerăbdător de a cunoaște lumea,viața.

  Cele două personaje asemănătoare descoperă pasiunea pentru lectură,spre cunoaștere.

Scrie un text în care să prezinți mesajul/ o semnificație a textului selectat din Tobă de carte de Florin Bican.

După părerea mea, mesajul fragmentului dat gravitează în jurul ideii lecturii ca mijloc de evadare într-o lume a cuvintelor, a cunoașterii.

În primul rând, cred că  textul transmite mesajul  rolului pe care îl are citirea cărților potrivite unei vârste. Personajul principal este un băiat în clasa întâi care a primit o jucărie,o tobă, și la îndemnul unui vecin descoperă lumea fascinantă a cărților.Trece ca un călător din lumea reală în altă lume a cărților dintr-o bibliotecă.

Și ca-n basme totul se transformă:interiorul tobei care făcea zgomot devine o bibliotecă liniștită în care o femeie îi recomandă cărți pe care să le citească.Dialogul imaginar dintre băiat și bibliotecară dinamizează narațiunea, o face mai vie, marchează diverse valori expresive: atitudinea binevoitoare,serioasă a bibliotecarei ce înțelege că băiatul nu știa să citească,ezitările băiatului în fața cărților,nu recunoaște că nu știe să citească,se scuză copilărește când aude ideea unei cărți:

,,n-am voie să mă joc cu chibrituri”sau,milos,refuză cartea despre puiul de prepeliță.Acceptă cartea cu aventura unei fetițe care ajunge,,într-o lume unde totul e altfel” și cu migală descoperă rostul literelor,al cuvintelor.

De asemenea, mesajul textului  este legat de trecerea personajului într-o altă lume, la o altă etapă: de învățăcel,descoperă literele,cuvinte,înțelesuri noi,vede imagini,iar în final iese la lumina cunoașterii,în realitate.Și chiar dacă e pedepsit, pentru că a stricat jucăria,e mulțumit că a putut,,ieși în multe locuri”din lumea cărților.Pentru băiatul din clasa întâi cititul l-a familiarizat cu sunetele și cuvintele, i-a dezvoltat imaginația,vocabularul,l-a învățat despre lumea din jurul său,l-a încurajat să fie curios.

În concluzie, pot afirma că mesajul textului dat este acela de a arăta importanţa lecturii în evoluţia personajului. Pot încheia înțelegând metafora,,tobă de carte”care face referire la băiatul care a învățat mult din cărți,a primit pasiunea pentru cunoaștere,a găsit în carte o sursă importantă de învățătură.,de înțelegerea lumii.

 

 

 

test: Mircea Cărtărescu,, Florin scrie un roman”(fragment) +,, beneficii-ale-jocurilor-video-pe-care-sigur-nu-le-știai”

 

Textul 1

,, ... fără să bănuiască nicio clipă adevărul: că nu trăieşti în realitate, ci în nişte pagini scrise cu pixul într-un caiet făcut ferfeniţă şi pătat de dulceaţă şi margarină. Florin reciti ultimele pagini ale romanului său haiducesc şi zâmbi foarte satisfăcut. Deşi avea numai treisprezece ani, iată că se dovedea în stare să imagineze aventuri palpitante, ce mai, ca un scriitor adevărat. „Marfă!”, exclamă el când ajunse la pasajul cu năvălirea calului. Chestia asta o să le placă, la pariu, şi lui George Mare, şi lui Ovidiu, care deja citiseră aproape tot romanul. Şi, în general, la toată gaşca lui. Acum, în vacanţă, se vedeau în fiecare zi. Ieşeau de obicei cu rolele la magazinul din colţ, făceau câteva ture, încercau figuri şi apoi se aşezau pe gărduleţul verde şi pălăvrăgeau. Atunci era momentul să le citească şi din roman. Vreo doi se apucaseră şi ei de un SF, dar nu ieşise nimic. Idioţii îi vopsiseră pe extratereştri în toate culorile, le făcuseră coarne şi antene, dar la mai mult nu-i dusese mintea. Pe când Florea al lui ştia să lupte, avea mereu ceva haios de spus. Nu se compara!

Se aşeză la computer şi începu să joace „Duke”. Era cel mai bun joc. Aveai în faţă o armă şi puteai să mergi înainte, înapoi, la dreapta, la stânga, doar apăsând pe săgeţele. Trăgeai în rafale şi omorai la monştri cu nemiluita. Găseai chei şi deschideai uşi secrete. Ca-n realitate. Se-ntreba uneori dacă Duke, eroul, sau monştrii ştiau să facă tot ce le comandă copilul care se joacă. Nu, sigur că nu ştiau.

Când se plictisi, îşi puse rolele şi, cu caietul cel gros în buzunar, ieşi la colţul străzii. Nu mai apăruse, deocamdată, nimeni din gaşcă. Pe trotuarul celălalt trecu încrezuta de Ana, cu celelalte capre, Florina şi Elena. Băiatul îşi luă vânt, încercă fluturele, dar fetele nici nu se uitară la el. De parcă Ana şi el nu fuseseră prieteni până acum o lună, când i-o suflase Călăul dintr-a opta. Îi ziceau aşa, fiindcă dădea la picioare la fotbal. „Lasă, Ano, că te aranjez eu”, îşi spuse Florin în sine, regretând că în ultimele pagini n-o făcuse decât să plângă la marginea drumului după un amărât de han. Lasă, că romanul nu s-a terminat! Ca să se răcorească îşi luă o îngheţată pe băţ şi, rozând din ea câte puţin, alunecă pe role, lejer, prin faţa vitrinelor de magazine.

.. ... fără să bănuiască niciun moment adevărul: că, la rândul lui, el nu trăieşte în realitate, că e şi el doar un personaj din povestirea mea şi că eu, scriitorul, pot să-l fac să meargă pe role mai departe, să se oprească, să dea colţul străzii, să se împace cu Ana, să se ducă la şcoală, chiar dacă-i vacanţă, şi să ia numai zece sau numai doi, şi orice-mi trece mie prin minte.

Pe ecranul computerului meu, în faţa căruia lucrez de o oră şi jumătate, văd ultimele rânduri ale povestirii pe care tocmai o citeşti, chiar în clipa asta. Povestirea am s-o duc la editură, ca să fie inclusă în manualul tău. Abia acum, când tu o citeşti, ea începe să existe cu adevărat. Şi...

Dar stai o clipă, că sună la uşă. Mă ridic de la birou, străbat holul şi deschid. E poştăriţa.

-Sunteţi domnul Florescu?

- Da.

- V-am adus o telegramă. Semnaţi aici.”

                                                                                ( Mircea Cărtărescu,, Florin scrie un roman”)

Textul 2

,,Jocurile video pot ajuta la îmbunătățirea abilităților sociale la copii, în special la cei care se luptă cu dificultăți de interacționare.

Modul în care jocurile video promovează abilitățile sociale

Deși există o credință larg răspândită că jucătorii sunt izolați social, multe jocuri video moderne încurajează interacțiunea între jucători. Majoritatea utilizatorilor (peste 70%) se joacă împreună cu unul sau mai mulți dintre prietenii lor. Aceștia joacă fie în cooperare (acolo unde doi sau mai mulți jucători lucrează împreună pentru a atinge scopul jocului), fie competitiv (unde fiecare jucător concurează împotriva celuilalt jucător sau jucătorilor)

Cum îmbunătățesc jocurile video cooperative abilitățile sociale

Distracția prin intermediul jocurilor video în cooperare (sau „cooperativă”) îi poate ajuta pe copii să învețe cum să lucreze împreună cu ceilalți. 97% dintre copii (99% dintre băieți și 94% dintre fete) joacă o anumită formă de jocuri video, conform sondajelor realizate de Pew Research Center și Fundația MacArthur între 2007 și 2008. Din tinerii jucători chestionați, două treimi au afirmat că joacă jocuri video pentru a socializa față în față cu prietenii și familia (comparativ cu puțin peste 25% care joacă online cu prietenii lor de pe Internet).

Jocurile video care prezintă „canapea cooperativă” (adică jocuri video cooperative care permit utilizatorilor să se joace împreună pe aceeași consolă) permit jucătorilor să interacționeze față în față în timp ce joacă jocul. A vorbi despre joc și a discuta despre strategii poate ajuta jucătorii să învețe să facă parte dintr-o echipă și să-și îmbunătățească abilitățile de conversație.

Cum îmbunătățesc jocurile multiplayer abilitățile sociale?

Jocurile online multiplayer, deci cu mai mulți utilizatori simultan, pot ajuta jucătorii să-și îmbunătățească abilitățile sociale. În special, jocurile de rol online multiplayer (sau MMORPG), cum ar fi World of Warcraft, și jocurile de rețele sociale, cum ar fi FarmVille, pot îmbunătăți abilitățile sociale ale jucătorilor și pot încuraja comportamente prosociale. În aceste comunități sociale virtuale, trebuie luate decizii din mers despre partenerii de încredere, pe cine să respingi și cum să conduci cel mai eficient un grup. În esență, jucătorii trebuie să facă judecăți sociale rapide în timp ce joacă aceste tipuri de jocuri video. Dat fiind aceste contexte sociale captivante, jucătorii deprind rapid abilități sociale și comportamente prosociale care ar putea fi generalizate în relațiile dintre colegi și familie, în afara mediului de joc.

Jocuri video concepute special pentru dezvoltarea abilităților sociale

Aceste beneficii ale jocurilor video sunt cele mai mari atunci când jucătorii utilizează jocuri special concepute pentru a recompensa comportamentele prosociale, cum ar fi cooperarea eficientă, sprijinul și ajutarea altor jucători. Un studiu arată faptul că jucătorii care au jucat mai multe jocuri prosociale la începutul anului școlar au avut mai multe șanse să prezinte comportamente utile mai târziu în acel an. Mai multe studii au descoperit, de asemenea, că adolescenții care joacă jocuri cu experiențe civice, cum ar fi MMORPG Guild Wars 2, sunt mai predispuși să participe la activități sociale sau civice (cum ar fi voluntariatul, strângerea de fonduri pentru caritate și încurajarea celorlalți să voteze la alegeri) la școală și în viața lor de zi cu zi. Se pare că jocurile video care încurajează cooperarea, ajutorul reciproc și implicarea în cauze sociale pot pune bazele dezvoltării acestor comportamente în situații din lumea reală.”

              (https://www.magline.ro/blog/articole/beneficii-ale-jocurilor-video-pe-care-sigur-nu-le-știai)

Menționează, în câte un enunț, tiparul textual identificat în fiecare dintre fragmentele de mai jos. 

a) „- Sunteţi domnul Florescu?

- Da.

-V-am adus o telegramă. Semnaţi aici.” 

Tiparul textual este dialogat(este folosit dialogul ca mod de expunere) redă un schimb de replici dintre două personaje:domnul Florescu care răspunde cu glas hotărât întrebării poștașului.Fiecare replică este introdusă prin  linia de dialog,intonația este arătată prin semnul întrebării și punct. 

b) „Acum, în vacanţă, se vedeau în fiecare zi. Ieşeau de obicei cu rolele la magazinul din colţ, făceau câteva ture, încercau figuri şi apoi se aşezau pe gărduleţul verde şi pălăvrăgeau. Atunci era momentul să le citească şi din roman.”

O trăsătură a textului narativ pe care o identific în fragment este prezența unui narator  obiectiv,vocea textuală prezintă timpul narațiunii,vacanța,acțiunile unui personaj alături de prieteni:plimbări cu rolele,discuții; sunt redate prin verbe la timpul imperfect care  creează o scenă ce pare că se desfăşoară sub ochii cititorului. În acest fragment naratorul obiectiv relatează întâmplarea cu ajutorul narațiunii,la persoana a 3a.

Prezintă un element de conținut comun celor două texte,valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

Un element comun celor două texte este jocul.În primul text.personajul termină de scris un roman,pe  care-l citea și prietenilor,se joacă la computer,,Duke”,pedepsind prin,,rafale monştri cu nemiluita”și printr-o dexteritate deosebită găsea,,chei şi deschidea uşi secrete.”Încerca cu ajutorul rolelor să impresioneze fetele și-n joacă executa diferite figuri ca un patinator perfect.

În textul al doilea text se arată importanța jocurilor video care ,,încurajează cooperarea, ajutorul reciproc și implicarea în cauze sociale”,acestea pot pune bazele dezvoltării unor comportamente în situații din lumea reală,pot determina adolescenții să participe la activități sociale sau civice în relațiile dintre colegi și familie, în afara mediului de joc.

Crezi că jocurile sunt importante în dezvoltarea relațiilor sociale? Motivează-ți răspunsul, valorificând textul 2.

Ca activitate specific umană, jocul se evidenţiază prin faptul că este proiectat în funcţie de o finalitate recreativă, diferită de cea productivă, specifică muncii, de aceea, poate fi realizat şi de adulţi. Jocul acoperă toate perioadele de vîrstă ale copilăriei. Diferenţa dintre jocul copilului şi cel al adultului este determinată de natura şi mijloacele scopului recreativ. La copil constituie forma deosebită a vieţii prin care se realizează legătura cu realitatea înconjurătoare:natura,ceilalți oameni decât cei din jurul lor,mediul înconjurător;la adult este asociat cu alte mijloace de natură, artistică, sportivă sau productivă. În ambele situaţii se confirmă natura socială a jocului ca activitate psihică specifică. Jocul oferă oportunități de a învăța interacțiunea socială. În timp ce se joacă împreună, copiii și chiar adulții învață să coopereze,să respecte reguli,să își dezvolte autocontrolul și,în general,să se înțeleagă cu alte persoane. Jocurile oferă oamenilor cu parcursuri diferite posibilitatea de a se cunoaște și a interacționa.

Chiar dacă acțiunea jocurilor se desfășoară în mediul virtual, copiii și adolescenții care sunt pasionați de jocurile pe calculator reușesc să-și dezvolte abilități cât se poate de reale și de utile în dezvoltarea lor pe termen lung. În aceste jocuri timpul de rezolvare al situațiilor este de obicei limitat, e necesară o bună capacitate de a lua decizii rapid, de a își îmbunătăți rezistența la stres.În al doilea text se arată că,, majoritatea utilizatorilor (peste 70%) se joacă împreună cu unul sau mai mulți dintre prietenii lor.” Jocurile pot fi un excelent instrument de consolidare a legăturii cu cei din familie, copilul devine un partener de încredere pe termen lung,folosind „canapea cooperativă.”Jocurile indiferent că sunt jocuri de acțiune, jocuri cu tematică istorică sau educațională,dezvoltă capacitatea de concentrare.Jocurile încurajează ,,cooperarea, ajutorul reciproc și implicarea în cauze sociale pot pune bazele dezvoltării acestor comportamente în situații din lumea reală.”

Asociază fragmentul din „Florin scrie un roman” de Mircea Cărtărescu cu un alt text literar , prezentând, o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

În textul 1,fragment, personajul-narator povestește despre scrierea unui  roman,,haiducesc”de care este ,,satisfăcut”,pentru că imaginase,,aventuri palpitante”,fiind convins că și toată,,gașca”va fi încântată.Este în vacanță și se relaxează cu rolele,urmărind să impresioneze o fată,apoi se distrează cu jocuri video.

La fel și adolescentul din,,Romanul unui adolescent miop”de Mircea Eliade se decide să scrie un roman despre viața sa neînțeleasă de ceilalți din jurul său,inspirându-se din jurnalul propriu.Eroul romanului va fi chiar el.Îi povestește prietenului său,Dinu, despre prezența unei fete în roman,chiar dacă nu cunoaște niciuna și acesta se oferă să-l ajute.Vara sa îl sfătuiește despre eroii romanului și îi propune câteva titluri,îi explică amănunțit despre felul de a fi al fetelor.Dinu îl încurajează în scrierea romanului,dorind să fie chiar personaj.

Cele două personaje sunt preocupate de creația literară,de scris,punând în discuție într-un fel original raportul relitate-ficțiune și relația autor-narator-personaj. 

SUBIECTUL AL II-llea 

Imaginează-ți că ești în vacanța de vară și îți petreci foarte mult timp cu prietenii.

Scrie un text narativ în care să prezinți o întâmplare reală sau imaginară din această vacanță, incluzând o secvență dialogată, de minimum patru replici, și una descriptivă.

E vacanță,sfârșit de vară și, împreună cu prietenii dornici de călătorii,am ajuns la capătul țării,la Dunăre.Stăm pe malul Dunării,într-un sat, într-o căsuță albă cu ferestrele pline de flori.Într-o dimineață plecăm cu bătrânul-vecin într-o călătorie,ne plictisisem cutreierând sătucul cu câteva căsuțe,oameni puțini și din când în când apăreau niște turiști rătăciți. Ceţuri groase, alburii, ne înconjoară şi nu vedem nimic.Drumul coboară adânc prin valea umbrită, cotește printre copaci și ajunge într-un loc de o pace și o frumusețe ce ne lasă fără cuvinte. E răcoare şi umezeală, putem auzi Dunărea cum clipoceşte la mal, îi simţim mirosul şi o bă­nuim la câţiva paşi de noi, dar încă nu o putem ve­dea. Bătrânul care ne este ghid stă nemişcat, sprijinit într-un băţ, aple­cat uşor înainte. Ochii lui albaştri sunt acum două linii subţiri, sub sprâncenele stufoase şi răvă­şite, încercând să pătrundă ceţurile cu privirea. Din larg ajung, totuşi, zgomote ciudate, venite până la noi parcă din altă lume. Se aud cai nechezând şi ga­lopând, ţipete ce nu se disting clar, dacă sunt de oa­meni sau de păsări, huruituri sinistre de lanţuri gre­le, ce ar putea să fie de la barjele ce plutesc în sus şi în jos, sau ar putea să fie,îmi spune bătrânul, amintirea vechiului lanţ turcesc ce era tras peste Dunăre, de pe un mal pe altul, separând țări și imperii.

Soare­le se ridi­că, cețurile încep să se risipeas­că zdrenţuite. Eu încă nu văd nimic, dar bătrânul ridi­că băţul şi arată undeva, în de­părtarea albă a ceţurilor de pes­te Du­năre:

-Uite vezi acolo e  insula Ostrov!

-Acum cerurile se desprind de pă­mânt, ceaţa se ridică în nori, şi din apele cenuşii ale Dunării creş­te spinarea unui animal uriaş,ne arată bătrânul și uimiți câțiva cred că e o poveste.

 Insula Ostrov ni se arată deo­dată, gigantică şi de un ver­de cu scli­piri de smarald, pe mă­sură ce soa­rele urcă pe cer. Este insula copilăriei bătrânului.

 -Astăzi este rezervaţie natu­rală de protecţie strictă şi obiec­tiv turistic pentru turişti,adaug eu,așa ca să-l uimesc(citisem într-un pliant).

- Nu cred că un loc de o asemenea frumuseţe şi sălbăticie mai poa­­­te exista pe pământ,îmi spune șoptit bătrânul,de parcă nu a auzit cuvintele mele.

 Pe măsură ce ne apropiam, insula devenea tot mai mare. Dacă la început pă­rea spatele unui animal uriaş, încetul cu încetul, de­ve­nea un pământ întins, imposi­bil de cuprins cu privirea. Du­nărea, liniştită pentru un timp, se lărgeşte aici, şi malurile i se depărtează, parcă tocmai pen­tru a face loc Ostrovului, a­ceas­tă bucată de pământ ce a supravieţuit în mod mira­culos trecerii timpului. 

Încă de la primii paşi pe insulă, am fost surprinși. Mă gândeam că pământul ei este mocirlos,un teren cum văzusem în Deltă.

- Nici vorbă!privește ma­lurile insulei sunt din cel mai fin nisip, în care picioarele ţi se afundă la fie­care pas!

Este o linişte ciudată, venită poate din pacea ape­lor, şi este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos ţâşneşte cea mai bogată şi sălbatică vege­taţie! Înaintăm pe insulă ca într-o Ţară a Minunilor. Iepuri uriaşi ne taie calea, peste tot sunt păsări: berze negre şi egrete,cufundari, lebede şi gâşte sălbatice. Aerul e plin de fluturi şi libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea şi armo­nia domnesc peste pădurile de sălcii albe şi roşii, pe sub care vieţuitoarele par a trăi doar pentru bu­cu­ria acestei tihne. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub ramurile salcâmilor,ne oprim uimiți: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, pu­­ter­nici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Ne privesc liniştiţi, ca pe o curiozitate. Ani­male superbe, rod al libertăţii totale.

-Cel mai greu este pentru ei iarna,îmi spune bătrânul, când mâncarea este puţină şi pe Dunărea îngheţată pot trece lupi. Dar s-au adaptat.

Caii sălba­tici care pasc aici se feresc din ca­lea noastră. Urcăm. De sus, se vede de jur-împrejur întreaga insulă şi Du­nărea care o înconjoară. Apa are o altă culoare, mai deschisă, şi cumva este mai stră­lu­citoare şi mai liniştită.Curios mi se pare că noi care suntem gălăgioși,vorbăreți,abia respiram,iar ohii erau mari,mirați,fascinați.

Ne-am întors cu barca pe malul Dunării. Apele marelui fluviu erau agitate şi sclipeau învolburat-cenuşiu.Și noi care luasem o minge mare să jucăm fotbal...e păcat...aici e altă lume...doar de văzut...

compunere--Sărbătoarea zilei de 24 ianuarie

       E iarna lui Ianuarie și în căldura camerei versurile lui Alecsandri mi se par potrivite:,,Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă”...iar calendarul îmi arată ziua de 24-Unirea Principatelor Române,zi de sărbătoare pentru românii din rotunda noastră țară.Caut cartea de istorie și recitesc un text ce mă impresionează:

,,În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.

Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.

Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.”Atunci hora unirii,a frăției s-a desfășurat în fiecare oraș și sat,un singur glas a cântat:

     ,, Hai să dăm mână cu mână 
        Cei cu inima română, 
        Să-nvârtim hora frăției 
        Pe pământul României! ”

Și acum ca și atunci românii vor purta cocardele tricolore, costumele românești cusute cu florile câmpului,cu ramurile verzi ale veșniciei,cu galbenul razelor ,cu albastrul cerului;se vor închina numelor celor ce-au dorit armonia neamului,le vor rosti numele,le vor privi portretele,vor rugăciuni pentru binele neamului românesc.Pe scenele teatrelor se va cânta și dansa ,vor fi prezente personajele din vremurile unirii:Cuza,Kogălniceanu,Doamna Elena și mulți alții.Dar momentul cel mai important va fi marea horă a Unirii,unde se vor prinde toți cei ce simt românește.                                                                                                                                 

Morala zilei, pe care românii trebuia să o reactualizeze în fiecare an, este că în Unire stă puterea naţiunii,că 24 Ianuarie este un moment în care noi întrebăm istoria şi ea ne întreabă pe noi ce am făcut să dovedim că suntem ROMÂNI ADEVĂRAȚI!!!!!!!!!

test: Richard Peck,, Un an haihui ”+ Cristian Mungiu,, Tania Ionaşcu,bunica mea ”

Textul 1

,,În dimineaţa de sâmbătă, înainte să răsară soarele, făceam deja plăcinte. Bucătăria era un paradis ameţitor de vanilie, cuişoare şi melasă neagră. Bunica a cernut făina petrecăreţilor şi a frământat-o cu sare şi untură ca să pot eu întinde pe urmă aluatul. M-a urmărit cu mare grijă cum procedam. Niciodată nu presăram sucitorul cu destulă făină pentru gustul ei. Şi trebuia să ţin minte să întind foaia din mijloc spre margine, nu înainte şi înapoi. Şi să aibă exact trei milimetri grosime, altminteri o luam de la capăt.

Nu ştiu câte plăcinte am copt. Şi nu ştiu de sub găinile cui apăruseră toate ouăle alea. Până la căderea serii aveam deja căruciorul roşu plin cu cele mai bune plăcinte cu nucă şi cu dovleac care existaseră vreodată.

Bunica n-avea niciun chef să vină la şcoală, la petrecerea de Halloween, mi-a spus-o clar. Eu ardeam de nerăbdare, pentru că mă aşteptam să avem cele mai grozave gustări.

-Te costumezi? m-a întrebat bunica.

- Costumele sunt pentru copilaşi.

A stat pe gânduri.

Pe urmă a hotărât să mă conducă până la şcoală, din motive de siguranţă. Purta şorţul cel bun, cu şnur în zigzag pe margine. Am remarcat că avea şi pană de fazan la pălărie, ceea ce pentru ea însemna găteală. Trebuia să-mi fi dat seama că bunica nici nu se gândise să lipsească de la distracţie...

Bunica a umplut uşa, iar oamenii au ridicat privirea alarmaţi şi surprinşi. Avea renumele că se ţinea departe de lume şi îşi vedea de ale ei, dar de fapt, dacă mă întrebaţi pe mine, era peste tot în acelaşi timp. Mulţimea s-a despărţit ca Marea Roşie în faţa lui Moise şi noi am trecut cu plăcintele.

Pe masa cu gustări nu prea aveai ce alege. Câteva castroane cu floricele de porumb lipite între ele, două sau trei platouri cu fursecuri simple, o tavă cu ciocolată de casă. Comitetul şcolii

adusese un bol de cidru slab. Bunica a făcut ochii roată peste ofertă.

- Bine ca n-a făcut Effie Wilcox chec, îmi trebuia un fierăstrău să-l tai, a remarcat ea.

S-a dezbrăcat de haina bunicului şi şi-a suflecat mânecile. Evident că avea de gând să împartă chiar ea plăcintele pe care le făcuse. Era momentul ei de glorie. Îl pregătiserăm de mult.

A apărut domnişoara Butler. Purta o rochie de satin negru şi o fundă asortată în păr, care mie personal mi s-a părut cam bătătoare la ochi pentru o profesoară.

- Doamnă Dowdel, ce frumos din partea dumneavoastră! a zis ea, întrucât bunica nu era chiar membră a comitetului de părinţi. Plăcintele arată delicios.

- Îmi trebuie un teanc de farfurii de carton, a răspuns bunica.

Lumea începea să se adune la coadă. Domnişoara Butler a făcut rost de farfurii, de furculiţe şi de două cuţite. Bunica şi cu mine am început să tăiem plăcintele. Ea putea scoate dintr-o singură plăcintă mai multe felii decât orice om pe care îl cunoşteam. (…)

Plăcinta a ajuns pentru toţi, ca pâinea şi peştii lui Iisus. După ce am reuşit să ne aşezăm şi noi, o femeie s-a întors să vadă dacă mai putea primi o porţie. Era înaltă şi ciolănoasă, cu voce groasă.

- Doamnă Dowdel, declar solemn că este cea mai bună plăcintă cu dovleac pe care am mâncat-o vreodată. Bunica ştia să primească un compliment fără să comenteze.

- Cine era doamna? am întrebat-o eu. -

-Reba Pensinger, a zis ea pieziş.

Înainte să se termine seara, noi, cei tineri, cu excepţia lui Augie, am participat la concursul de pescuit mere din lighean cu gura. Am prins două şi le-am luat acasă, iar bunica le-a copt cu zahăr brun.

                                                                                                             (Richard Peck,, Un an haihui ”)

Textul 2

,,Mi-am petrecut copilăria în aceeaşi casă cu bunicii dinspre partea mamei, la Iaşi, în oraş. (...) Ţineam foarte mult la Bunica, şi ea la mine. Încercam s-o bucur petrecând cât mai mult timp cu ea. Mă tot întrebam însă cam cu ce altceva aş mai fi putut s-o ajut eu acum, când viaţa ei era în acea etapă în care nu se mai punea problema vreunui nou început, a unor planuri sau schimbări substanţiale. Cum aş mai fi putut eu acum să mai dau un sens unor lucruri pe care nu le mai putea schimba nimeni? Am început prin a asculta cu răbdare poveştile Bunicii ori de câte ori venea vorba. Apoi am întrebat-o eu lucruri în plus - simţind că îi făcea bine să povestească. Şi, în final, cândva, pe la mijlocul anilor ’90, m-am apucat să consemnez sistematic toate amintirile vieţii ei într-un caiet studenţesc cu coperte cartonate, gri, pe care, în ciuda tuturor mutărilor din casă în casă prin care am trecut în viată, l-am păstrat întotdeauna la suprafaţă.

Bunica - mi-o amintesc - stătea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roşie, iar eu stăteam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări şi scriam, consemnând fiecare amănunt pe cât puteam cu vocea ei, încercând să-i păstrez cât mai mult vorbele. Unele lucruri şi le amintea mai precis, altele mai puţin. În orice caz însă, din când în când zicea: dacă pe tine te interesează lucrurile astea, eu ţi le spun – dacă crezi că ţi-or folosi într-o zi la ceva.

O vreme mi-am închipuit că am consemnat amintirile Bunicii ca să-I dau ei sentimentul că nu şi-a trăit viaţa degeaba. (…).

Scriu rândurile acestea într-un moment când mă apropii de vârsta Bunicii mele de când am început să am primele amintiri cu ea. Mi se părea bătrânâ pe atunci, cum ţi se par obligatoriu bunicii când eşti copil. Încep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viaţa, nu doar ca să-I dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba - căci nu ştiu dacă Bunica era aşa de obsedată de zădărnicie, -ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai uşor zădărnicia vieţii ei - şi a vieţii în general. ”

                                                                                     (Cristian Mungiu,, Tania Ionaşcu,bunica mea ”)

=Precizează o trăsătură a tiparului narativ, ilustrând-o cu o secvență din textul 1. 

Tiparul textual este narativ prin prezența unui narator subiectiv ce-și exprimă propria experiență trăită cu ocazia pregătirilor de Halloween; vocea textuală povestește o întâmplare petrecută alături de bunica,ce-și ajută nepoata la prepararea plăcintelor.,,Bunica n-avea niciun chef să vină la şcoală, la petrecerea de Halloween, mi-a spus-o clar. Eu ardeam de nerăbdare, pentru că mă aşteptam să avem cele mai grozave gustări.”Totuși își însoțeștee nepoata.

=Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

Legătura necondiționată dintre bunici și nepoți este un element comun al celor două texte în care autorii par că vor să-și descopere rădăcinile.În primul text,personajul-narator povestește participare alături de bunică la sărbătoarea de Hallowenn.Este impresionată și mândră de figura bunicii ce impunea celorlalți respect,, Bunica a umplut uşa, iar oamenii au ridicat privirea alarmaţi şi surprinşi.. Mulţimea s-a despărţit ca Marea Roşie în faţa lui Moise şi noi am trecut cu plăcintele.”În al doilea text,autorul ascultă ,,cu răbdare poveştile Bunicii”,adevărate lecții de viață,amintiri pe care le consemnează într-un caiet și mărturisește că a notat mai mult pentru sine,, ca să pot eu accepta mai uşor zădărnicia vieţii ei - şi a vieţii în general.”

Cele două bunici le-au dat nepoților sensibilitate și o inimă frumoasă.

=Crezi că experienţa de viaţă a bunicilor este importantă pentru nepoţi? Motivează-ți răspunsul, valorificând unul dintre cele două texte 

Consider asemenea tuturor copiilor mari și mici că prezența bunicilor are urmări benefice asupra întregului comportament al copiilor.Bunicii sunt o oază nesecată de dragoste necondiționată de care nepoții se pot bucura din plin. Rolul acestora ia diferite forme, de la prietenul cel mai bun, confidentul, până la istoricul familiei, cel care menține și transmite legăturile și poveștile din familie. Legătura formată între nepoți și bunici este unică tocmai datorită faptului că aceștia din urmă nu pun nicio condiție pentru atenția și dragostea lor.Bunica Tania își povestește viața cu răbdare crezând că pe nepot îl interesează viața ei. Bunicii au tot timpul din lume, pentru a acorda atenție nepoților, iar răbdarea lor o depășește cu mult pe cea a părinților. Copilul se simte astfel în siguranță, iar casa bunicilor devine un loc de refugiu și chiar de regăsire. Bunicii au timp și experiență, pentru a-i învăța lucruri interesante,povestindu-le întâmplări din propria viață, oferindu-le sfaturi înțelepte, fascinându-i chiar și atunci când ajung la maturitate.Astfel bunica Tania se lasă în voia amintirilor spuse cu simplitate, pe care nepotul le consemnează,neștiind că acestea vor ajunge într-o carte,iar nepotul a înțeles peste ani că amintirile bunicii le-a notat mai mult pentru el,, ,,ca să pot eu accepta mai uşor zădărnicia vieţii ei - şi a vieţii în general.”

=Asociază fragmentul din opera „Un an haihui” de Richard Peck cu un alt text literar, prezentând o valoare morală/ culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

Voia asocia fragmentul din textul 1 cu câteva idei din romanul„Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”de scriitorul suedez Fredrik Backman 

Bunica Elsei,din acest roman are o influență semnificativă asupra vieții fetei, este o femeie excentrică și plină de viață, care a transmis iubirea pentru povești și o lume imaginară. Singura care o înțelege și care-i cultivă aplombul fetei este bunica, fost medic în zone calamitate, privită la rândul ei de ceilalți drept o femeie excentrică.Bunica este ieșită din comun, nu se aliniază majorității regulilor impuse de societate și face ce simte, cum simte și doar atunci când vrea ea. Legătura dintre cele două este cimentată de o lume secretă de poveste pe care bunica o inventează,născută din iubire pură,ce le aparține în întregime și unde se pot desfășura în voie într-o împletire minunată de basm și real.

Asemănătoare este și Bunica din textul 1, Doamnă Dowdel,impune corectitudine,pricepere,urmărindu-și nepoata în bucătărie.Apoi cu hotărâre își conduce nepoata la sărbătoare.Toți cei prezenți îi arată respect,iar ea creează un moment de satisfacție pentru fată,devenind o persoană importantă și, mulțumită, primește complimentele pentru plăcintele aduse.

  Cele două bunici oferă nepoatelor un exemplu de viață,de iubire,de protecție.

Morala: Să ai o bunică e ca și cum ai avea o armată. Acesta este privilegiul suprem al unui nepot: să știi că cineva este de partea lui întotdeauna, indiferent de detalii......

=Scrie rezumatul textului 1...................................................................................................................

compunere---Peisaj de iarnă

                                     Peisaj de iarnă

 Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hăţişul fi­rişoarelor de ghea­ţă ce-au înflorit, peste noapte, pe sticla abu­­rită. Şi privesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi! Iar ziua ce va în­cepe e deja îne­cată în alb! Ochii îmi sunt orbiţi de lumina strălu­ci­toa­re a zăpezii şi mă cla­tin uşor în dansul de care mă las prins.Afară....fri­gul şi fulgii cad cu ne­miluita, mă ciu­pesc de obraji, prind câţiva din zbor şi zâmbesc în timp ce se to­pesc şi se fac una cu mi­ne. Copacii din jur parcă plâng, loviți nemilos de vântul necruțător.

 Eu cred că e important ca în cenuşiul înconjurător,înfri­coşător, în vuietul vântului, în nămeţii iernilor, în puhoaiele apelor ce plâng cu lacrimi înghețate, în liniştea pământului, în frea­mătul crengilor , în zborul păsărilor rămase, să văd Iarna cu zăpada strălucindă.

 Doar verdele acelor brazilor, ză­pada aşternută pe ramurile dantelate şi albastrul profund al ce­rului dau un contrast de o fru­­museţe care tăie res­pi­raţia chiar și a căprioarei care s-a oprit lângă intrarea unui adăpost părăsit.Iar eu,ascuns după un trunchi gros, nu pot decât să văd perdeaua de fulgi care acoperă în liniște urmele ei delicate și sunt fericit că niciun ochi rău nu o pândește.

E liniște în jur și strigătul ascuțit al unui cocoș de munte îmi pare o melodie plăcută. În imen­sitatea albă care mă înconjura un lup alb, venit de la celălalt capăt al pădurii,mi-a părut ma­gie cu­rată.

 Mă ui­tam şi mă înfio­ram,privindu-l luat de ro­to­coa­lele uria­şe de zăpadă şi de vânt, cum se ridică în aer și cum doar ochii albaștri deveniseră două stele pe cerul iernii.

Ză­padă,dia­mante, bulgări ce lasă prin aer dâre stră­lu­ci­toare ca nişte comete de foc creează o lumină specială, de basm, iar când în­cepe să înnopteze, am o senzaţie stranie, cobor în­tr-un mister adânc şi greu de înţeles.

Admir acest alb suveran şi co­tropitor, care acoperă totul şi dă o lumină magică zi­lelor şi nopţilor.Îmi plac nopţile de iarnă lu­mi­noase, scârţâitul zăpezii ca un susur, ca o cântare a apei.

 Ză­pada albă şi pură apropie oamenii, ca într-un vis nostalgic, de eter­nitate. De aceea am senzaţia că atunci când merg prin zăpadă, păşesc spre un tărâm neţărmurit.

 Un bulgăre, un om de zăpadă stră­lucitor, ţurţuri argintii sau flori de gheaţă pe o fereastră... acesta este misterul pe ca­re îl re­tră­iesc, de câte ori lumea se în­groa­­pă în ză­pezi.

Este foarte bine, se spune, să priveşti întinderi mari, alburi și atunci sufletu-mi este cuprins de o bucurie adevărată.....