Plec în vacanță într-un loc dorit de mult timp--în Maramureş, considerat
sufletul satului tipic românesc. Ajung într-o zi cu soare și-mi desfăt
privirile cu aşezările pitoreşti,cu dealuri înverzite şi câmpii
pline de flori sãlbatice, Știam din auzite,de la cei care au mai fost pe acolo
că Maramureşul concentreazã tot ceea ce înseamnă viaţa la ţarã. Și acum
iată că și eu am ocazia unicã de a mă întoarce în timp, de a fi
martora unor obiceiuri păstrate cu mare grijã,a tradiţiilor şi a
stilul de viaţă al ţăranului din vremuri trecute.Sunt așteptată de prietenii
părinților mei,care trăiesc aici,după ce au părăsit orașul.Îmi este dat să văd
cu ochii adevărului că regiunea ţine locul unui testament al tradiţionalului, al
unei ere romantice a simplităţii şi a valorilor morale despre care în zilele
noastre doar citim sau auzim de la bunicii noştri sau de la cei care au stat o
vreme în aceste locuri.
O întâmplare a fost deosebită,când am mers la o familie primitoare și am
văzut că,deși toți au urmat școli ca și ai mei, trăiesc ca strămoşii lor,că
îmbrăcămintea este ţesută manual și purtată cu mândrie,că la biserică,
sufletul satului,merg toți,de toate vârstele.Am fost și eu îmbrăcată în
costumul maramureșean și am fost primită ca una de-a lor,numai că n-am înțeles
unele cuvinte.Am mers cu noii prieteni la slujba de duminică și i-am privit pe
oameni,erau alții parcă,ascultau cu atenție cuvintele preotului,ochii căutau
spre icoane,erau adevărați,erau frumoși,aveau o lumină pe chipuri,credeau în
adevărurile sfinte.La plecare i-am văzut îmbrățișându-se cu urări de bine
pentru cei mici,mai ales. M-a uimit o altă realitate: vecinii se cunosc unii pe
alţii şi se ajutã între ei,iar pe mine mă strigau și mă invitau în casa lor,de
parcă eram rude adevărate.Noii prieteni m-au dus într-un loc sfânt la
mănăstirea Bârsana, construită de familia lui Dragoş Voievod în
secolul al XVI-lea pe malul stâng al Izei( fiind strămutată apoi pe malul drept
pe locul numit Podul Mănăstirii).Am aflat de la un bătrân
ce se odihnea pe una din alei că pentru orice construcţie realizată, biserică
sau casă nouă, trebuie făcută rânduiala veche, aceea de a îngropa o vietate sub
talpa bisericii cu nişte grâu (precum mitul meşterului Manole). Deoarece nu s-a
făcut acest ritual, biserica nouă a „cerut” o plată mai mare: capete de oameni.
Aşa explică localnicii nefericitele evenimente în care au fost implicaţi cei
care au pus umărul la ridicarea frumosului lăcaş. O fi mit ....sau realitate
...povestea m-a uimit pe mine orășanca din Regat.
Viaţa în Maramureş este învăluitã în mister. Mi-am făcut prieteni
cu care am străbatut pasurile montane, am coboarât în văile însufleţite de
cântece și dansuri amețitoare A fost o experință deosebită,parcă am trăit
într-o lume de film,acolo ,,în ȚARA veche cu oameni fără pereche”.
