,,Arză-te focul, răchită,
Că ești neagră și pârlită,
Și nu ești încă-nfrunzită,
Ca să-mi fac curea la flintă(pușcă)
Din coaja ta nedubită;(necurățată)
Să mi-o spânzur la spinare
Și s-apuc în codrul mare
Pe când mugurul răsare.
Mugurul a răsărit,
Mie timpul mi-a venit
În codru de haiducit!”
Doina populară este o creație lirică în care sunt
exprimate direct gânduri ,sentimente intense de dragoste, de dor, de
înstrăinare, de revoltă, Caracterul subiectiv este dovedit de prezenta eului
liric, reprezentat prin haiducul care exprimă dorința de a se întoarce în codru
o dată cu reînvierea naturii.( Specific doinei este faptul ca sunt puse in
evidență puternice trăiri umane. Acestea sunt exprimate cu discreție, dar în
același timp cu forță. Se observă o anumita gradare în intensitatea acestora.
Inspirandu-se din atitudinea omului față de viață și de moarte, față de timp și
de natură, față de propriile trăiri și sentimente, doina are un caracter intim,
personal. Pentru că poate fi cântată, ea mai este numită și cântec.)
Textul citat
reprezintă o doină de haiducie,nu este structurat în strofe, fiind o
unitate de exprimare a sentimentelor de dor,sugerând armonia, comuniunea omului
cu natura,dorința de libertate.
Un prim argument în
această doină este motivul haiduciei căruia i se asociază cel al
codrului, al legăturii omului cu natura,unde haiducul își duce existența.Legătura
dintre el și natură este atât de strânsă, încât schimbările din natură
determină transformări în starea sufletească a voinicului (a eului liric) și în
modul său de manifestare. Începutul poeziei este o adresare directă
dureroasă,accentuându-se impresia de forță a sentimentelor, prin care haiducul
blestemă:,,arză-te focul răchită”(salcia),copacul nemuritor al tristeții,dorit
a-i fi protector, imaginea dezolantă pe care a luat-o în iarnă:,,neagră,pârlită”,fără
frunzele ce l-ar ocroti,l-ar ascunde. Caracterul subiectiv este dovedit de
prezenta eului liric, haiducul care exprimă dorința de a se întoarce în codru o
dată cu primăvara când,,mugurul a răsărit”.Acestei dorințe i se asociază
bucuria și dragostea pentru natura pe care o dorește verde,revenită la viață.Își
simte sufletul mâhnit de natura neprimitoare,de aceea își exprimă dorințe:din coaja
curățată a răchitei și-ar face curea pentru,,flintă”,trăind în,,codrul mare...de
haiducit”liber.
Un alt argument care atrage
atenția asupra instensității trăirilor haiducului este blestemul exprimat prin
verbul la modul imperativ,,arză-te”plin de durere,de supărare privind arborele
dorit fără frunze.Epitetele prin care-l
descrie,,neagră,pârlită,ne-nfrunzită”accentuează peisajul mohorât al
codrului.Verbele la modul conjunctiv au nuanță imperativă,menite să gradeze
ascendent dorința haiducului:,,să fac,să spânzur,s-apuc”.Acestor verbe de
persoana întâi li se adaugă forma de pronume:,,mi,mie”prin care eul liric se
confesează cu tristețe,dar și de persoana aII-a:,,ești,te,ta”prin care se
adresează răchitei ca unei ființe apropiate. Moartea naturii sugerată prin
durere este înlocuită cu speranța din ultimele versuri,,mugurul a
răsărit”-primăvara care readuce ,,timpul...de haiducit”. Limbajul este
popular caracterizat prin simplitate și armonie. Se remarcă regionalisme:,,flintă,nedubită”,cuvinte
și expresii populare,care conferă o muzicalitate deosebită poeziei. Imaginea
vizuală a răchitei este mohorâtă și redată prin epitete,dar în final apare seninul.
Versurile scurte sunt egale, iar primul vers este și titlul poeziei (fapt ce se
întâlnește frecvent în doinele populare), măsura de 8 silabe, monorima.
În concluzie, valoarea acestei
creații populare este dată de lirismul ei răscolitor, de intensitatea și
de sinceritatea sentimentelor exprimate și de măiestria cu care autorul anonim
știe să-și exprime întreaga sa bogăție sufletească.Datorită subiectivității textului și limbajului artistic,se poate afirma că poezia este o doină populară.
