La câteva ceasuri după ce soarele scapătă, liniştea
se întinde nestingherită şi clară, încremenindu-mi ființa, stelele se odihnesc
printre mesteceni,strălucind fantomatic, acoperind tot cerul.
Niciodată visele nu sunt mai frumoase ca vara, în nopțile
bătute cu stele și amețite de miresmele florilor- regina nopții.Cerul
albastru al nopții decupat parcă din cărţile cu poveşti mă transpune într-o stare
de liniște .De aceea privesc cu nesaț cerul plin de stele strălucitoare și
mi se pare că este unul dintre misterele cele mai fascinante ale universului.
Cu cât mă scufund mai mult în adâncul lui, cu atât mai mult mi se pare că e
plin de viaţă, că forfota stelară e semnul unui univers la fel de viu ca al
nostru.Stelele sunt întotdeauna nesfârşite pe cerul imens, prăbuşit parcă
peste pământ. De aici şi până la dorinţa de a trăi pe o altă planetă nu e decât
un pas.
Să plec,să evadez departe acolo sus... ce mi-ar
lipsi acolo?Sigur mai mult decât orice... Pământul...
Mi-ar lipsit
miresmele florilor, copacii,pereții albi ai casei,fereastra de unde privesc fulgii,ciripitul
sticletelui care mă trezește dimineața,ochii mamei,privirea furioasă a fratelui
meu,glasul tatălui meu,bicicleta... Eu
cred că că stelele se mişcă pe cer după o mecanică a sufletelor şi a minţilor
noastre, iar noi suntem urmaşii lor, pentru că ne-am născut din pulberea
primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toţii, doar pulbere de
stele...
În fond, stelele sunt îndeajuns de frumoase privite de
aici, de pe Pământ. De ce să ne chinuim să punem piciorul pe ele?
