Nu cred că există ceva mai minunat ca o zi de vară calmă,
fără vânt, când nu se clatină nicio frunză, iar lumina se filtrează prin crengi...
culcat în iarbă, ascult zumzetul insectelor care ciuruie liniștea, privesc cerul
ce se vede prin frunzișul unui copac, simt mirosuri amețitoare, sunt fericit
și nu știu de ce. Nu-mi mai trebuie nimic...e vară....
Aș vrea mai întâi să vină la mine vântul. Să-l văd
cum vine, bucuros că mă vede, fugărind nişte petale așternute înaintea unei
zâne, făcându-le să zboare,ca un vânt lăudăros. Dar vântul verii e bun, aiurit
şi jucăuş şi n-am cum să mă supăr pe el, când văd cu câtă poftă răsuceşte norii
alburii,frunzele devin fluturi colorați...ploaia este doar evantaiul ce
răcorește pământul.... pur şi simplu n-am cum.
Uite-l, a venit
până la mine, mi-a dăruit cireșe ascunse în frunze, a colorat aleea şi a făcut-o
să danseze, şi, pe deasupra, mi-a adus şi minunăţia asta de miros de levănțică,
cel mai frumos miros pe care aș vrea să-l dăruiesc celui ce va şti cum să-l
prefacă în parfum. Şi închid ochii, ca să ascult mai bine rapsodia verii, şi
închid ochii, ca să mulţumesc cerului și pământului,aerului pe care l-aș
numi
albastru, dacă ar avea o culoare,sticlos ca o apă
de munte....aerul adus de vânt,care mă mângâie când îl respir, aerul ca o
vrajă, aerul ca o aşteptare. Şi dacă aşteptarea ar avea o culoare, culoarea
aceea ar fi albastră. Şi dacă ar fi să spun ce înseamnă albastru, ar trebui să
închid iar ochii şi să simt că în curând voi adormi pe aripile vântului....
