Amintiri din
copilărie este opera de maturitate a scriitorului, așternută pe hârtie
începând din 1880 și având ca temă principală „copilăria copilului
universal” Autorul se va raporta în permanență la această temă, fie prin
intermediul eului-personaj, fie al eului-narator, refăcând mental traseul
devenirii sale de la acel „boț cu humă” până la creatorul matur, ce face din
viața sa un pretext artistic, ajuns simbol al copilăriei în genere.
Amintiri din copilărie depășesc însă cu mult limitele
prozei memorabile, devenind un bildungs – roman ce are în centru ideea „lumii
ca spectacol”, a traseului prin care copilul descoperă lumea.
Opera este un roman autobiografic și „un roman al
devenirii în care autorul are rolul de a ordona narativ etapele formării
copilului ca om. El își creează o lume proprie, plină de haz și fantastică, un
joc în care regulile sunt stabilite de el însuși.”
Libertatea imaginației implicată în termenul generic
„amintire” stabilește o modernă relație între adevăr, verosimil și imaginar,
lăsând scriitorului posibilitatea de a se exprima într-o varietate de procedee,
toate subordonate, însă relației de identitate activă a textului. Vocea
povestitorului se împletește cu cea a lui Nică, dar și cu vocile altor
personaje, într-o narațiune continuă, nobilă cu aspect mozaical.
Amintiri din copilărie nu seamănă cu Aventurile lui Tom
Sawyer, deci cu genul ei proxim din alte literaturi, deoarece Creangă, nu numai
că-și trăiește existența de odinioară, dar și-o trăiește și pe cea prezentă,
într-o pendulare permanentă între trecut și prezent, între timpul naratorului
și timpul narațiunii la un loc cu atitudini contrare implicate: „Creangă
sugerează mai mult decât descrie.” , și tot el este cel care „face parte
dintr-un neam cu genul râsului.”
Aprecierea lui V. Coroban vizează o trăsătură esențială a
stilului lui Creangă: scriitorul pornește de la o realitate trăită imediat,
însă o convertește, cu mijloacele specifice literaturii într-o altă realitate,
izvorâtă, în primul rând, din perspectiva nostalgică deschisă asupra copilăriei.
Păstrând în permanență plăcerea de a glumi, naratorul-erou îmbină „dorul cu
umorul” pe fondul unui umor sănătos, țărănesc, tonic și optimist.
Ca și
romanul lui Ion Creangă, opera literară Aventurile
lui Tom Sawyer, de Mark Twain are caracter autobiografic. Marele
scriitor american face parte din acea familie de artiști, care înainte de a-și
descoperi vocația, acumulase o bogată experiență de viață, „capabil să
alimenteze zeci și sute de opere literare. Aceasta nu a făcut decât să aleagă
și, bineînțeles, să transpună artistic numeroase experiențe de viață ale celui
care a fost pe rând copil neastâmpărat, ucenic tipograf, pilot pe Mississippi,
miner, vânzător de aur și multe altele. Toate aceste profesiuni, experiențe
i-au îngăduit scriitorului de mai târziu o uimitoare sumă de inspirație.”
Cartea apărută în 1876 este în cea mai mare parte un
roman autobiografic, dar scriitorul M. Twain nu și-a prezentat în paginile
romanului său propria viață, copilăria și adolescența, ci a interpretat în
permanență, a privit viața din perspectiva personalității sale puternice.
Într-o scrisoare adresată unui prieten, M. Twain spunea:
„Am terminat povestirea și nu l-am adus pe băiat dincolo de vârsta copilăriei
lui…Poate c-am greșit nescriind povestirea la persoana I. Dac-aș continua și
l-aș aduce pe băiat la maturitate, ar fi la fel de fals ca toți oamenii
anodini, zugrăviți în literatură, iar citit l-ar disprețui profund. Nu e deloc
o carte pentru copii. Va fi citită numai de adulți. A și fost scrisă numai
pentru adulți.”
Dificultatea cu care a fost scrisă, gândită mai întâi ca
o piesă de teatru, apoi ca o povestire la persoana a III-a, precum și
abandonarea ei în repetate rânduri, confirmă încă o dată un adevăr cunoscut de
toi scriitorii că literatura pentru și despre copii e un gen dintre cele mai
dificile. „Psihologia copiilor aparent simplă si lineară, modul lor particular
de a judeca oamenii, și lucrurile, felul de a se exprima sunt câteva probleme e
care le evidențiază Mark Twain scriind Aventurile ui Tom Sawyer.”
Amintirile din copilărie păstrate în adâncul ființei sale
i-au oferit scriitorului Mark Twain materia primă a cărții la fel ca și Ion
Creangă. „Întâmplările povestite în această carte – mărturisește el însuși în
prefață – sunt în cea mai mare parte adevărate. Una sau două au fost trăite de
mine însumi, celelalte de către colegii mei de școală. Huck Finn este luat din
viață; Tom Sawyer la fel, dar modelul lui n-a fost o singură persoană; Tom
Sawyer e îmbinarea caracterelor a trei băieți pe care i-am cunoscut și ține
așadar de ordinul compozit al arhitecturii.”
Din multitudinea episoadelor subiective evocate, autorul
trebuia să facă nu numai literatură, ci într-un fel și istorie. „Evocându-și
copilăria, nu putem trece peste cadrul ei natural și social. Obiectivându-se în
persoane distincte și de sine stătătoare, substanța amintirilor se transformă
în altceva.”
Întâmplările din primele pagini „sunt transcrise din
memorie, după cum mărturisește autorul, schimbând doar numele personajelor și
unele detalii semnificative.” De exemplu, episodul cu chiulul de la
școală este adevărat. Fratele mai mic a lui Tom, Sid îi spune mătușii Tolly
despre cele întâmplate așa cum Henry îl denunță pe Sam mamei spunându-i
acesteia și un amănunt important, faptul că Sam își cususe gulerul cămășii cu
ață albă.
„Până aici Tom este însuși autorul, aducându-și aminte de
propria sa copilărie, și proiectând asupra ei surâsul îngăduitor al
maturității. Treptat însă, Tom se emancipează, și devine un personaj cu o
fizionomie proprie, deși autorul îi împrumută în continuare unele trăsături ale
micului Sam. Acest proces de emancipare se desfășoară în virtutea legilor
interne ale povestirii, care reclamă la un moment dat abandonarea amintirilor
și-l pune pe autor în fața propriului său personaj. Astfel, Tom Sawyer începe
să existe prin el însuși, depărtându-se de modelul său inițial.”
