duminică, 26 aprilie 2020

poezia,,În grădină”de Elena Farago--gen liric


,, Stai singură-n grădină
Și dragostea ți-o cânți,
Și-atâta ți-i de bine,
Că parcă te-nspăimânți...

Lași cântecul, și iară
Pierdută-n gânduri cazi...
N-a fost nicicând sub ceruri
Seninul care-i azi.

I-atâta primăvară
În mugurii din tei,
Și-au înflorit ast-noapte
Atâția stânjenei...

Și iar începi un cântec
Duios, încetinel...
O, nu-ți întinde mâna
Spre bietul stânjenel!...

O, nu-ți întinde mâna
Să rupi o floare, când
I-atâta duioșie
În farmecul din gând!...

Căci vraja asta care
Plutește-n tot ce vezi,
De parcă firea-ntreagă
Te-ndeamnă să visezi, –

O simte ca și tine
Plăpândul stânjenel,
Și cine știe dacă
N-o fi visând și el!”...

   Titlul poeziei,,În grădină”arată locul sacru al purificării sufletului,în care ființa omului își cântă,își caută fericirea.
  În primul rând,poezia,,În grădină”  este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale celei,,singure”,înconjurată de armonia naturii în primăvara,când înmugurește teiul,copac al visării, și iubirea.
Prima strofa este o adresare directă,un monolog către ființa singuratică în grădină,un refugiu al sinelui, un mediu protector pentru o cea care se simte în raiul pământesc,loc al unei lumi în miniatură. Verbul la imperativ,,stai” adresarea directă exprimă încântarea de a auzi un glas ce-și mărturisește prin cântec sentimentul de iubire.Este atâta pasiune în melodie,încât parcă se poate simți o ușoară înfiorare,o teamă nelămurită.Seninul cerului,,care-i azi” exprimă depărtarea, infinitul, dorința aceleia însetată de cunoaştere,jocul gândurilor o prinde în atmosfera luminoasă a primăverii.
În grădină este o explozie de verde și flori,natura este un vis de ample simfonii,iar în mugurii de tei  joacă tainice lumini.Își simte sufletul încântat,,de-,,atâția stânjenei”grăuntele de paradis ce-i aduc credinţa şi speranţa.Starea de entuziasm îi readuce cântecul mângâietor, blând, dulce în gândul cuprins de admirație alături de puritatea florii.Și-atunci mâna este oprită de un gând-floarea trăiește ca și omul vraja,starea de farmec a naturii.
  În al doilea rând, poeta priveşte lumea grădinii prin prisma reveriei, recompune peisajul concret prin propriile lui senzaţii, cu o mare putere imaginativă. Adresarea directă accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie prin verbe și pronume la persoana a II-a singular: ,,stai,cânți,lași,începi;,,ți”,iar imperativul repetat,,nu-ți întinde”exprimă atenționarea de a-și înfrâna mâna,gândul, păstrând farmecul pe care-l dă o floare.
Epitetele,,duios,încetinel,bietul,plăpândul”exprimă gingășia existentă în raiul pământesc, accentuează liniștea absolută,starea primordială paradisiacă 
Interjecția afectivă,,o”exteriorizează sentimentul de neliniște ce ar putea deteriora viața unei flori,simbol al dragostei și al armoniei.Imaginea vizuală a grădinii în care stânjenelul personifică iubirea fragilă ce trebuie păstrată cu grijă,iar,,cântecul”ființei singuratice este chemarea,căutarea iubirii. Armonia simțurilor, cu accent vizual și auditiv,e completată de melancolia ființei surprinsă în spațiul ocrotitor al grădinii.
   Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură de 6 –7 silabe, rimă împerecheată şi ritm trohaic. Prin versificație, poezia are muzicalitate și o tonalitate duios melancolică.
   În concluzie, textul „În grădină” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, poeta comunică în mod direct emoţii şi gânduri,contopindu-se în raiul pământesc .