,, Sfânta Fecioară a Rândunelelor,” în volumul ,,Povestiri orientale” de Marguerite Yourcenar

 

   Zece povești care mi-au plăcut foarte mult, sunt extrem de artistic puse în scenă. Sunt triste și te pun pe gânduri. Sunt pline de filozofia unor popoare precum chinezii, grecii, albanezii,sârbii. Ultima poveste parcă face o notă discordantă, acțiunea ei petrecându-se în Olanda.

Marguerite Yourcenar îşi arată darul de povestitoare desăvârşită încă de la acest volum, care s-a numărat printre primele publicate. Volumul “Poveşti orientale” conţine o serie de povestiri care au ca temă Orientul, atât cel Apropiat căt şi cel Îndepărtat, povestiri ce împletesc imaginaţia scriitoarei cu părţi de legendă sau miezuri de adevăr. Un volum cu adevărat magic despre firul poveştilor nemuritoare ce leagă generaţii de oameni şi continente întregi. Ceea ce face cu adevărat ca aceste poveşti să fie fantastice este decorul supranatural, atmosfera uşor onirică sau apelul la miturile popoarelor.

Izbăvirea lui Wang-Fo. Wang-Fo este pictor și străbate provincia Han la picior alături de Ling,

 discipolul său. Trăiesc în sărăcie, deși Wang-Fo este extrem de talentat, însă își vinde pânzele pe mâncare. Ling a fost bogat pe vremuri, dar întâlnindu-l pe pictor a rămas subjugat de talentul acestuia și-l urmează pretutindeni. Într-o dimineață îi aresteatează oamenii Împăratului și-i duc pe amândoi în fața acestuia. Împăratul îi reproșează lui Wang-Fo că picturile lui sunt mai expresive decât realitatea,astfel că viața reală e doar o minciună. Îl omoară pe Ling, iar pe Wang-Fo îl pune să termine un tablou pe care acesta îl începuse în vremea fostului Împărat, spunându-i că-l va fi omorât la finalul lucrării. Wang-Fo pictează, își dă toată silința, tabloul pare mai real, iar Ling apare în tablou și-l trage și pe Wang-Fo după el, iar aceștia se depărtează cu o barcă în peisajul din tablou, scăpând de Împărat. Îi permite tabloului să înlocuiască cu semnificaţii proprii realitatea cea mai crudă, să anuleze moarte, sentinţe şi călăi.

Zâmbetul lui Marko. Acțiunea se petrece pe la Fiordul Kotor(pe ţărmul Muntenegrului). Marko este un sârb și luptă împotriva musulmanilor. Vine la o iubită musulmană în Kotor, iar într-o seară se enervează și îi aruncă mâncarea pe geam, iar aceasta  îl vinde gărzilor musulmane care încercuiesc locuința. Marko se duce pe balcon și se aruncă în valurile mării. Musulmanii îl prind după o vreme, iar Marko se preface mort. Văduva le spune că nu e mort, să-l răstignească pe cruce. Marko nu se mișcă. Văduva le spune că se preface, să-l ardă pe cărbuni,dar Marko tot nu se mișcă. Musulmanii îl ademenesc cu niște fete dansatoare, iar Marko zâmbește. Una dintre fete îl observă, dar nu îl trădează. Musulmanii și văduva se conving că e mort și pleacă. Marko se scoală, o pedepsește pe văduvă și pleacă cu fata care nu-l trădase.

Laptele morții. În Albania, trei frați vor să construiască un turn de apărare împotriva turcilor. Turnul se surpă în fiecare noapte și se hotărăsc că trebuie să pună la baza lui pe nevasta care va veni prima cu mâncare în următoarea dimineață(ca în balada meșterului Manole). Fratele cel mare speră că va veni nevasta lui, pentru că el oricum n-o iubea. Fratele mijlociu se gândește că-i va spune nevestei sale să nu vină, iar cel mic e singurul corect, care nici nu dorește moartea nevestei sale, nici nu o va anunța. Bineînțeles că se întâmplă să vină cu mâncare nevasta fratelui mic. Cei doi mai mari o zidesc la baza turnului.

Cea din urmă dragoste a prințului Genji. Prințul Genji a fost iubit de oameni, dar acum e bătrân, simte că i se apropie sfârșitul și se retrage în munți. Încet începe să orbească. O femeie credincioasă i se înfățișează prințului de mai multe ori sub masca unor femei rătăcite prin munți, într-un final prințul care e deja orb o acceptă. Înainte să moară prințul le enumeră pe toate femeile iubite, chiar și pe cele sub a căror mască s-a ascuns fosta iubită, numai pe ea nu o amintește.

Cel care le-a iubit pe nereide. În Grecia, într-o tavernă doi oameni povestesc despre un cerșetor nebun,care în trecut a fost un băiat destoinic, dintr-o familie bogată, avea o logodnică frumoasă. Doar că le-a văzut pe nereide, nimfe ale mării care ademenesc oamenii și aceștia sfârșesc prin  a înnebuni- e cazul și băiatului despre care povestesc ei.

 Sfânta-Fecioară-a-Rândunelelor. Un călugăr se tot luptă cu nereidele să le vină de hac. Le urmărește până la o peșteră unde se ascund ele, face un altar în fața peșterii și astfel ține nereidele prizoniere, așteptând ca acestea să moară. Până la urmă nereidele sunt prefăcute în rândunici de o femeie sfântă care trece pe acolo.

Văduva Aphrodissia. Kosti, un bandit de prin păduri este prins de țărani și pedepsit.Dar Kosti îl omorâse și pe preotul din sat, în urmă cu mulți  ani. Văduva preotului este de fapt iubita lui Kosti. Femeia plânge pentru moartea lui Kosti, deși de față cu sătenii se bucură că a fost prins ucigașul bărbatului ei. Văduva ia trupul lui Kosti pe ascuns și-l îngroapă alături de preot, în cele din urmă fuge în munți.

Kali. Zeița Kali a fost alungată de alți zei, care îi schimbă înfățișarea,iar aceasta cutreieră prin lume, până când îl găsește pe Înțelept și-i spune acestuia povestea ei

Moartea lui Marko Kralievici. Marko oferă tot felul de ospețe bogate, cunoștea pe toată lumea, intră în vorbă cu toți. La o asemenea petrecere descoperă un bătrânel pe care nu-l cunoaște. Încearcă să-l gonească, dar bătrânul refuză, se luptă, dar nu-l învinge, ci tot el, Marko, cade fără suflare.

Mâhnirea lui Cornelius Berg. Cornelius e pictor, ajuns la bătrânețe și nu mai reușește să picteze nimic,trăiește doar din amintiri,într-un orășel din Olanda, unde se împrietenește cu un om pasionat de cultivatul lalelelor. Omul îi spune că Dumnenzeu e un pictor desăvârșit, iar Cornelius înțelege că trebuia să picteze doar peisaje,așa cum crease divinitatea.

    În a şasea,,Povestire orientală”, Marguerite Yourcenar developează viaţa călugarului Therapion, discipol asiduu al ,,marelui Atanasie”. Aspectul său exterior este descris ,,auster şi aspru, blând numai faţă de făpturile în care nu bănuia prezenţa demonilor.” Era un călugăr care,,în Egipt înviase şi evanghelizase mumii; în Bizanţ spovedise împăraţi; în Grecia venise dând crezare unui vis, cu gândul să exorcizeze acest pământ încă prins în mrejele lui Pan” .
   Therapion luptă de bunăvoie, aprins de dorința de a fi împotriva arborilor sacri, a zeilor de lut, dar mai înainte de toate se opune încăpățânării ţăranilor pe care nu îi poate întoarce odată pentru totdeauna la Hristos. Tentativele călugărului Therapion de a transforma într-o flacără inimile enoriaşilor nu îşi ating ţinta. Sufletul ţăranilor orbit de lumină şi căldură ,astfel ei se închinau lui Isus, fiul Mariei, înveşmântat în aur ca un soare în răsărit, însă inima lor îndărătnică rămânea credincioasă şi divinităţilor care îşi au sălaşul prin scorburi sau se înalţă din clocotul vârtejelor de apă. Seară de seară puneau sub platanul nimfelor o strachină cu lapte de la singura capră care le mai rămăsese. Spre seară,pândeau pe sub copacii crângurilor femeile acelea cu ochii de onix care se hrăneau cu busuioc şi cu miere.
   Iubirea sătenilor pentru nereide-iele cerea sacrificii-dispăreau animale,copii,iar pe Therapion îl batjocoreau.
   Supărat,Therapion le taie nimfelor platanul, dă foc măslinilor în care acestea s- ar putea ascunde, presară în tot locul cruci, le înconjoară cu rugă şi cu focuri. Însoţit de un grup de enoriaşi, într-o noapte, construieşte un paraclis la intrarea văgăunii în care acestea obişnuiau să se adăpostească și  pune în dreptul ieşirii din peşteră, o icoană mare a lui Iisus răstignit. Nimfele, care cunosc numai zâmbetul, aveau să dea înapoi în faţa acestui chip chinuit”,apoi  au potrivit uşa şi au răsucit în broasca ei o cheie grea de fier .
   În a doua noapte de veghe, când nu se auzeau decât gemete tot mai stinse, Therapion vede venind spre el o femeie. ,,Mergea cu capul în pământ, veşmântul şi năframa îi erau negre, însă prin pânza întunecată străbătea o lumină de taină, ca şi când dimineaţa s-ar fi îmbrăcat în noapte.”Femeia l-a întrebat ce caută un călugăr bătrân ca el în acel loc al pierzaniei. Therapion îi povestește despre nereide și despre felul în care le pedepsește,dorind ca peste locurile acestea să domnească pacea Domnului.
Replica pe care o primeşte călugărul este cu totul imprevizibilă pentru un om iniţiat în arta de a discerne binele de rău şi care se angajase pe viaţă să îi dea lui Dumnezeu o mână de ajutor la mântuirea lumii. Femeia îi răspunde că  în pacea Domnului sunt cuprinse şi nimfele  şi căprioarele, turmele de capre-toate vietățile. Apoi i-a spus că la Început, pe când făcea lumea, Dumnezeu a uitat să dea aripi unor îngeri, care au căzut pe pământ şi au ajuns prin păduri, devenind nimfe şi Pani, iar alţii s-au aşezat pe un munte, unde au devenit zeii olimpieni. Îl sfătuiește să nu se comporte ca unii păgâni, care pun mai presus creatura decât Creatorul, să nu se mânie pe lumea făpturilor făcută de El.

   Călugărul nu poate renunţa atât de uşor la adevărul lui pe care l-a slujit cu ardoare, crezând că acesta coincide întru totul adevărului divin. Omul, condamnat să trăiască într-un teritoriu marcat de opoziţii-sacru/profan, bine/rău, frumuseţe/urâţenie -nu poate să înțeleagă că ceva se acceptă fără condiții.Aceste nimfe îi tulbură pe credincioși,de aceea trebuie gonite.

Cunoscând inima omului, femeia îi răspunde că numai Dumnezeu actionează dezinteresat.,iar el,omul trebuie să vadă o cale de a împăca viaţa nimfelor cu apărarea oamenilor.

   În final,femeia îşi arată identitatea şi îl roagă pe călugăr să îi îngăduie să intre în peştera ielelor. Îi este milă de aceia care caută în ele adăpost. ,,Într-o peşteră l-am născut pe fiul meu şi tot într-o peşteră l-am încredinţat, fără teamă, morţii, ca să se nască pentru-a doua oară, înviind” (peştera simbolizează inima, centrul fiinţei noastre).

   Maica Domnului intră în peşteră şi vorbeşte cu nimfele într-o limbă necunoscută, poate aceea a păsărilor sau a îngerilor. Când iese, îl îndeamnă pe călugăr să privească şi să asculte. De sub veşmântul ei ieşeau nenumărate sunete, mărunte, ţipătoare,iar călugărul Therapion a văzut că ducea în cutele hainei sale sute de  rândunele. Ea şi-a deschis larg braţele, ca pentru rugăciune, lăsând păsările să-şi ia zborul. Cu glasul ei limpede ca un sunet de harfă le îndemna să zboare. Înainte de a pleca la ceruri îl roagă pe Therapion să le facă rândunelelor un adăpost în paraclis.

De atunci,în fiecare an rândunelele se întorceau la cuiburile lor, iar Therapion se oprea adesea din rugăciune ,ca să se uite cu duioşie la jocurile şi iubirile lor,, prin care prihana nimfelor se mântuia în neprihănirea rândunelelor.”Astfel în sufletul călugărului se restabilește echilibrul dintre natură și Dumnezeu.