,,Scriu cel mai mult la computerul de pe „masa mea de
brad”. Am un laptop pe care l-am primit ca premiu literar la Iași – era Premiul
liceenilor, dar îl folosesc rar, deocamdată. Jurnalul mi-l scriu de mână. Din
lipsă de spaţiu acasă la mine, i-am dăruit unui colecţionar mașina de scris
Continental pe care am folosit-o până pe la jumătatea anilor ’90 și care era
moștenită de la tata. Mărturisesc că acum îmi pare rău, din păcate sunt legată
de obiectele vechi, mă despart greu de ele. Spun din păcate pentru că nu e bine
să fii legat de obiecte, ele sunt efemere și… dar discuţia asta e prea
complicată pentru un interviu. Jurnalul fiind intim, îl scriu, cum spuneam, de
mână. E limpede că scrisul de mână e un lucru intim, care ne diferenţiază, care
e marcat de emoţiile noastre, de starea de spirit – de aici grafologia. De
grafologie făcută pe texte scrise la computer n-am auzit! Am observat că
scrisul meu de mână seamănă cu al mamei mele și m-am întrebat de ce. Și am mai
observat că scrisul mi s-a schimbat odată cu trecerea anilor, odată cu trupul,
s-a maturizat. Și am mai observat că scrisul îmbătrânește mai încet decât
trupul. Consider că scrisul de mână, la fel ca vocea, poate fi considerat o
trăsătură fizică a fiecăruia dintre noi, o prelungire a mâinii care scrie.”
(Ioana
Pârvulescu – „În literatură, plictiseala e cel mai mare păcat”)
Alături de fragmentul din romanul,,Exuvii”am găsit un
fragment dintr-un interviu al scriitoarei Ioana Pârvulescu.Din ambele fragmente
am înțeles că scrisul de mână nu doar că ajută la o mai bună exprimare a
sentimentelor, ci este și un fel de carte de vizită a oricărui om .Simona Popescu numește scrisul un lucru manual,de
aceea scria cu plăcere, atentă la felul în care parcă desena fiecare literă,iar
schimbatul caietelor era o sărbătoare.Ioana Pârvulescu e fericită să scrie în
jurnal,,de mână”,explicând că scrisul de mână,,e un lucru intim-în fiecare
literă își pune emoțiile,felul de a fi într-un moment.Scriitoarea mărturișește
cu drag că scrisul ei seamănă cu al mamei sale,astfel este o legătură
caldă,familială,ca o moștenire primită;Simona Popescu urma sfatul tatălui său care-i spunea că după scris se vede o gândire clară și felul de a fi al unui om.
Ambele scriitoare observă că odată cu
trecerea anilor și scrisul se transformă,se maturizează sau devine personal,ca
o trăsătură fizică,ba chiar nu arată că trupul
celui ce scrie,,îmbătrânește”.Simona Popescu își revede cu plăcere multe
caiete vechi,reamintindu-și cum scria,desena,manualele-este într-un moment al
amintirilor din copilărie; Ioana Pârvulescu ,deși se desparte cu greu de
obiectele vechi,totuși își spune că nu nu e bine,,să fii legat de obiecte,sunt
efemere”,doar pentru un timp.Tot ea recunoaște că în prezent scrie la un
laptop,iar exprimarea: ,,scrisul de mână este o prelungire a mâinii care
scrie”exprimă un adevăr-- ce e important
și mai ales ceea ce e personal nu trebuie să fie mecanic.
Scrisul
este caracterul, firea, sentimentele noastre.,toate trec acolo unde se vede că suntem oameni, ființe care contăm,
fiindcă dorim să fim fiecare noi înșine. Inclusiv prin scrisul nostru.
