,,La prima oră suplimentară, am ţinut una dintre cele mai
frumoase lecții din viaţa mea de dascăl.
Este adevărat că mi s-a dat concursul şi din partea
elevilor mei, dar se putea foarte bine să şi ratez lecţia şi să dau din colţ în
colţ stingherit, neştiind cum să mă descurc mai bine. Atunci am binecuvântat
biblioteca tatălui meu şi pasiunea mea pentru lectură.
Cel mai bun elev din clasă la Filozofie s-a ridicat şi
mi-a spus:
– Domnule profesor, avem o mare nedenumire şi credem că
numai dumneavoastră, care ne predaţi Filozofia, ne-aţi putea lămuri.
– Despre ce e vorba? l-am întrebat eu, nu fără oarecare
emoţie.
– Am citit într-o carte că marele filozof grec din
antichitate, Aristotel, care a fost profesorul lui Alexandru Macedon, a spus
într-o împrejurare oarecare: „Dragii mei prieteni, să stiţi că nu există
prietenie pe pământ“. Adică să fi fost într‑adevăr convins de ceea ce a spus?
– Dragul meu, zâmbii eu, filozofilor le-a plăcut
întotdeauna să jongleze cu cuvintele. Şi nu numai lor. Aristotel a spus
într-adevăr aşa – exact nu-mi amintesc nici eu când – dar bănuiesc că a rostit
aceste cuvinte drept concluzie la vreo întâmplare care l-a impresionat foarte
neplăcut. S-ar putea să le fi spus, de pildă, când a aflat că Alexandru cel
Mare, la un ospăţ, l‑a ucis cu lancea pe Glitus, cel mai bun prieten al său,
care în lupta de la Granic îi salvase viaţa. Nu se putea însă ca tocmai
Aristotel să nu creadă în prietenie, când tot de la el ne-a rămas o
impresionantă definiţie a prieteniei: „Acelaşi suflet care trăieşte în două
corpuri diferite“. Şi tot el a spus: „Fiecare om este, în mod firesc, prieten
fiecărui om“.
– Tocmai această aparentă contradicţie în spusele sale
ne-a mirat şi pe noi!
– Oricât de mult am vorbi despre prietenie, urmai eu, tot
puţin ar fi. Este unul din cele mai vaste subiecte. Aproape toţi marii
filozofi, poeţi, dramaturgi şi oratori dintotdeauna au fost preocupaţi de acest
sentiment ales, şi, fireşte, au lăsat şi cugetări despre prietenie.
– Poate doriţi să ne spuneţi şi nouă câteva!
Am zâmbit amuzat:
– Bineînţeles, dar am impresia că ni s-au cam inversat
rolurile: voi mă examinaţi, şi eu vă răspund. Dar cum, în clipa de faţă, nu mă
consider profesor, ci prietenul vostru mai mare, am să vă îndeplinesc dorinţa,
pe cât ne va permite timpul în această oră suplimentară.
Însuși marele orator latin Cicero, după cum ştiţi, ne-a
lăsat o carte despre prietenie „De amicitia“, folosind şi comentând cu
deosebită îndemânare, multe din părerile înaintaşilor săi, înfăţişate în haină
nouă şi plină de prospeţime.
Omul este fiinţă sociabilă, ca atare nu poate trăi
singur, şi chiar în afară de familia sa simte nevoia unei alte tovărășii. Şi
atunci caută fiinţa cu care se potriveşte, se aseamănă, în societatea căreia se
simte bine. Între adevăraţii prieteni trebuie să existe o apropiere de gânduri,
de idei, de preocupări, de gusturi, cu alte cuvinte o potrivire din toate
punctele de vedere. Iar prietenia adevărată pretinde în primul rând
sinceritate.
Ne atrage un om vesel, comunicativ, apropiat, un bun
povestitor, un om de spirit, sincer sfătuitor, înţelept, cald, într‑un cuvânt
un om prietenos. Iar un om opus aceluia despre care am vorbit acum, e firesc să
te îndepărteze de la începutul cunoştinţei chiar. Seneca a spus: „Singur cu
tine eşti foarte aproape de omul rău“. Când ai o bucurie sau când ai o
supărare, simţi nevoia imperioasă să o împărtăşeşti cuiva. […]
Dar să ne oprim puţin acum la marele istoric şi cărturar
Nicolae Iorga, ale cărui cursuri am avut cinstea şi marea bucurie să le urmez,
şi care este considerat şi drept unul dintre marii noştri cugetători. Iată două
dintre cugetările sale semnificative „Cei care cer prietenia, fără a o da în
schimb, sunt hoţi de suflete“. Şi: „Cunoaşte-ţi prietenii, pentru a-i iubi, şi
duşmanii pentru a-i stăpâni“. Istoria ne vorbeşte despre prietenii celebre de-a
lungul veacurilor. De pildă, faimoasa prietenie dintre cei doi mari luptători
ai războiului troian: Achile şi Patrocle, sau exemplul clasic ce se dă
întotdeauna despre doi prieteni nedespărţiţi: Oreste şi Pylade; buna prietenie
dintre cei doi fraţi Castor şi Polux, supranumiţi şi Dioscurii; duioasa
prietenie dintre cei doi mari poeţi germani Goethe şi Schiller. Sau, la noi,
prietenia literară dintre Ion Ghica şi Grigore Alexandrescu, Alecsandri şi
Ghica, Eminescu şi Creangă, Vlahuţă şi Delavrancea.
Şi ca să încheiem, nu uitaţi că un mare şi bun prieten al
omului este cartea! Această epocală şi minunată născocire a minţii omeneşti
merită cu prisosinţă să i se arate cea mai înaltă preţuire și dragoste.
Să ne aducem aminte de ce ne spune Miron Costin: „nu este
alta şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor“. Şi
să ne oprim numai pentru câteva clipe la ultimul mare bard al nostru, Tudor
Arghezi, care, în patru versuri, izbuteşte să redea adânca emoţie de care e
cuprins adevăratul iubitor de carte:
,,Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,
Încet gândită, gingaş cumpănită,
Eşti ca o floare-anume înflorită,
Mâinilor mele, care te-au deschis!”
Dar, după
obiceiul nostru, dați-mi voie să vă spun şi ceva de haz. Pe timpul fanarioţilor
era la noi în ţară, şi poate şi în alte părţi, o modă în casele boiereşti, şi
anume: ca să nu mai cheltuiască, cumpărând cărţi şi legându-le în piele sau în
pânză, aceşti aşa-ziși intelectuali găsiseră un procedeu mai simplu şi mai
puţin costisitor: pictau pe pereţi biblioteci cu sute de cărți din cei mai
diferiţi autori clasici şi moderni, şi erau foarte satisfăcuţi. În felul acesta
aveau în casă ce cărţi doreau şi pe care nu erau obligaţi să le citească!
Îmi place să cred că voi nu v-aţi simţi atraşi de
asemenea biblioteci pictate!
Iar ca
încheiere, ascultaţi două scurte anecdote concludente şi la… subiect.
Un oarecare avea
o bibliotecă foarte frumoasă şi variată. Cineva, care venise la el în vizită,
îl rugă stăruitor să-i împrumute o carte pe care o văzuse şi îl interesa.
Gazda răspunse categoric:
– Nu te supăra, amice, dar nu obişnuiesc să împrumut
cărți nimănui, oricine ar fi acela!
– Dar îţi dau cuvântul că ţi-o înapoiez în cel mai scurt
timp!
– Te rog, nu insista, că nu împrumut. Eu am experienţă
vastă în materie! Apoi brusc, cu o sinceritate cinică: Vezi dumneata biblioteca
asta? Ei bine, află că toată este alcătuită numai din cărţi pe care le-am luat
cu împrumut de la cunoscuţi şi prieteni!…
Şi iată şi
reversul medaliei… adică al anecdotei:
Un domn foarte
distins avea în biroul lui o bibliotecă enormă, dar goală. Numai în mijloc, pe
un raft, se răsfăţa singură o carte mare, groasă, frumos legată.
Foarte intrigat de ciudăţenia asta, un cunoscut îl
întreabă:
– Ce rost are o bibliotecă atât de mare pentru o singură
carte? O consideri oare într-atât de valoroasă, încât nu merită să-i stea
alături nicio altă carte?
– A… răspunse zâmbind maliţios stăpânul casei, cartea
solitară pe care o vezi este catalogul tuturor cărţilor pe care le-am
împrumutat prietenilor mei şi nu mi le-au mai înapoiat!
Anecdotele mele
îi amuzară pe băieţi mai mult decât mă aşteptam. Adăugai, râzând şi eu:
– „Si non e vero, e ben trovato!“( „Dacă nu e adevărat,
totuși se potrivește bine“) spune
italianul. Concluzia cred că se desprinde de la sine!
Şi acum, la
revedere, pe ora viitoare!”
(Grigore Băjenaru, Bună dimineața, băieți! – fragment)
Întâmplarea povestită este plină de învățătură
sufletească,iar profesorul Băjenaru are un talent deosebit de a intra în
sufletele elevilor, de a le câștiga o dragoste sinceră și chiar oarece
complicitate.Profesorul este provocat de un elev să explice cuvintele filozofului
antic,Aristotel:„Dragii mei prieteni, să stiţi că nu există prietenie pe
pământ“-curios—filozoful se adresează celor din jur numindu-i,,prieteni”și apoi
declară că nu există prietenie.Și astfel,profesorul încearcă să lămurească
totul despre prietenie:poate filozoful s-a referit la o întâmplare care l-a
impresionat neplăcut.Totuși,Aristotel a spus că prietenia este„acelaşi suflet
care trăieşte în două corpuri diferite“și că ,,fiecare om este, în mod firesc,
prieten fiecărui om”.
Prietenia se naște
din dorința omului de a nu fi singur,este alături de familie,dar uneori simte
nevoia unei alte relații și caută o fiinţă veselă,comunicativă,bun
sfătuitor,cald, cu care se potriveşte, se aseamănă,alături de care se simte bine. Între adevăraţii
prieteni există o apropiere de gânduri, de idei, de preocupări, de gusturi,o
potrivire și mai ales sinceritate.
Prietenii își înțeleg și bucuria și
tristețea.Singurătatea poate dăuna omului,iar profesorul citează cuvintele unor învățați: Seneca a spus:
„Singur cu tine eşti foarte aproape de omul rău“,iar marele istoric şi cărturar
Nicolae Iorga,i-a numit,,hoți de suflete” pe cei care cer prietenia, fără a da
nimic în schimb,de aceea „Cunoaşte-ţi prietenii, pentru a-i iubi, şi duşmanii
pentru a-i stăpâni“.
Profesorul amintește prieteniile celebre din istorie:
Achile şi Patrocle,Oreste şi Pylade,Castor şi Polux, prietenia literară dintre
Ion Ghica şi Grigore Alexandrescu, Alecsandri şi Ghica, Eminescu şi Creangă,
Vlahuţă şi Delavrancea. Dar un mare şi bun prieten al omului este cartea,iar
poetul Arghezi redă atitudinea deosebită, sentimentul de admiraţie faţă de poet
şi creaţia acestuia în poezia,,Ex
libris”: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. Cartea, simbol al creaţiei
literare, este asemănată cu o floare: „Eşti ca o floare, anume înflorită/
Mâinilor mele, care te-au deschis”, comparaţia relevă nobleţea şi frumuseţea
sentimentelor transmise şi demonstrează adevărata valoare sfântă şi eternă a
cărţii.
Interesante sunt
cele două anecdote despre felul în care sunt prețuite cărțile: un om nu
împrumută nicio carte din propria bibliotecă,pentru că acestea erau cărți
împrumutate și neînapoiate,iar alt om avea în bibliotecă o singură carte-catalog
cu numele cărților împrumutate prietenilor și neînapoiate.
Concluzia este
că o carte este un dar ce trebuie păstrat,este un prieten adevărat care umple
mintea și sufletul cu învățătură.
Cred că oricui i-ar
fi plăcut să aibă un astfel de profesor,care să îmbogățească orele de curs cu aceste suplimente deosebit de interesante.
