Apa lacului e verde ca de smarald topit. Pot să văd în
adâncurile lui. este un lac de lacrimi. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă,
iar pietrele au toate nuanţele de verde,verde albăstrui, ca nişte bucăţi
rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soare sau maronii, de
parcă şi-ar trage seva din pământ.
E un ochi magic şi
în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că apa ca un ochi stă deschis pentru
totdeauna către cer, fără se clipească vreodată, pentru a nu pierde nesfârşitele
întâmplări ce trăiesc în pădure. E ceva
magic în jurul acestui lac. E ca o şoaptă, brazii stau neclintiţi,lumina are
ceva diafan şi mângâietor. E o frumuseţe deosebită!Pe malurile străvezii ale lacului,fiecare piatră sau frunză
pare făcută din acea lumină. Orice atingere le-ar putea transforma într-un
abur uşor şi parfumat. Doi fluturi roşii se plimbă pe o floare galbenă.
Merg mai sus râul, transformat într-o spumă albă şi foşnitoare, se rostogoleşte
de la înălţime peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde. După furia înspumată
a căderii, urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răcoroasă a întinderii
de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii.
Soarele intră pieziş printre frunze. Fluturi şi stropi de
apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roşii, albaştri. Simplu şi liniştit,
într-o armonie greu de descifrat, pe care o simt cum îmi învăluie sufletul.
Stropii mi se usucă pe faţa arsă de soare. Cascada apei este dublată de cea a
vegetaţiei abundente, acvatice, sufocante. Liane, iedere, buruieni şi flori,
toate se îngrămădesc să existe, să îşi întindă frunzele şi rădăcinile,
încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soare.Toate sunt pline de
acest Paradis, de viaţa şi de bucuria de a trăi! Merg continuu și-mi pare că Lumea e departe. Poteca e
îngustă, trece prin pădure, apoi coboară în povârnişuri abrupte şi timpul
începe, încet-încet, să îşi schimbe cursul. Devine tot mai lent, crengile
se agaţă de mine,mă opresc des. Cât mai am de mers? Imposibil de cuprins
frumuseţea într-o singură imagine.... ce culori! Griul muntelui de piatră cu
verdele lacului şi cel al pădurii, cu maroniul frunzelor şi al pământului şi
sus de tot, cerul albastru! Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşezate în
straturi umede, arămii, a piatră udată de apă şi arsă de soare. Pădurea mă
poartă pe braţe,îmi şterge gândurile şi mă duce la lumină. Calc pe trepte
făcute din rădăcinile copacilor, ca sute de şerpi împietriţi la suprafaţa
pământului, în încolăciri şi zvârcoliri fabuloase. Undeva, pe aici, sunt
bujorii de munte...
