Gânduri de februarie......

 

Gânduri de februarie......

 

Cer cenușiu, copaci dezgoliți, vești proaste… Nu există prea multe mo­ti­ve să fim veseli în Fe­brua­rie. Și totuși, în ba­na­litatea ce ne încon­joa­ră există o mulțime de sem­ne care să ne aducă zâmbetul pe obraz. Mă gândesc că prin ochiurile din crânguri și din păduri, pe întinderile de zăpa­dă ce încep să se în­moaie ușor, apar urme de animale.Parcă văd că  a tre­cut o vulpe, colo un urs ieșit din bârlog, pe din­colo a sărit sprin­ten o veveriță.Știu că pre­sim­țind primăvara, animalele din pă­du­re în­cep să dea târcoale prin lumi­ni­șuri, ca să vadă dacă este ade­vărat. Chiar dacă afa­ră e frig și ninge acum în februarie, mirosul lor simte din depărtare ma­rea schim­bare a ano­timpurilor. De cum apar prime­le zile cu soare, pri­mii grauri, sturzi și stăncuțe vor umple pă­durile cu ciri­pi­tul lor cristalin. Cât de mult ne-a lipsit gla­sul lor! 

Natura în­trea­gă vibrează de bu­­­cu­rie, mai ales că trilul lor vestește apa­ri­ția primilor mu­guri pe ra­murile co­pa­ci­lor.

Clo­po­țeii ghioceilor ima­cu­lați și ușor par­­fumați, pe care cea mai mi­că adi­ere de vânt îi face să tremu­re și să scoată un zvon subțirel, sunt pri­mii me­sageri ai pri­măverii mult așteptate. Natura are sem­nele ei. Primă­vara este aproape.Brândușa de primăvară își scoate capul spre lumina încă rece a anotimpului, cu mult înainte de topirea zăpezilor. Legenda spune că floarea cu po­tir violet e alungată din pă­mânt de o mamă vitregă și hai­nă, dar bunul Dum­ne­zeu nu o lasă nici­o­da­tă să moară, fiind­că nectarul din peta­lele ei repre­zin­tă pri­ma hrană de pri­mă­vară pentru albine.

Aștept să simt mirosul pămân­tului reavăn, al narciselor de pe alee ,parfumul difuz al primăverii,aștept să văd florile cireșului de la geam.Pot să aud pițigoii,vor veni iarăși să-și facă cuib în mărul bătrân din grădină.De la geamul meu pot să văd toporașii iviți din zăpada venită acum,deodată,iar noaptea  printre ei întotdeauna zboară zâne.

  Deocamdată pot să visez și să aștept o veste minunată adusă de cocori:a venit primăvara!!!!!!!!!!

compunere--Așteptând primăvara

 

               Februarie....încep să mă gândesc la prrimăvară....

 Primăvara porneşte din vâr­ful cireșului cu ramurile îndreptate spre cer.

Acela este primul loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp. Acolo, pe o creangă care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare, dar când îngheţul de noapte este încă stăpân. Am văzut-o în fiecare an şi a venit şi acum.

I-am zis Vestitoarea, pen­tru că, după ce vremea se încăl­zeşte şi ramurile cireșului se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar lua rămas bun pentru un an. N-am auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc de ger, murmur firav de zăpezi ce se topesc, ape care curg din streşini prea pline. Dar dacă am răbdare şi aştept  o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.

   Merg pe un drum ce se afundă între spinările înalte ale dealurilor îmbrăcate de pădure.O lumina albă se întreză­reşte doar. Privirea mi se deschide, sunt înconjurat doar de albastru ,fiindcă cerul de primăvară începe acum din februarie să  coboare pe pământ. De la o zi la alta, se petrece un miracol. Tot ce era amorţit se trezeşte. Unul câte unul, una câte una, pe rând, reînvie copaci, arbuşti, ierburi.E un mister din care încerc să mă hrănesc cât mai mult. Intru şi eu în competiţie cu în­gheţul şi inerţia, privesc tot mai des cerul şi-abia aştept să apară puncte negre-păsările călătoare.

 A început ploaia....Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, ascuns de picăturile mari care brăz­dau aerul cu şuierat ascuţit, am auzit un fel de tropot care venea de un­deva de tare departe şi se apropia pe sub frunzele veștede...așa uscate tre­murau mărunt şi des, crengile săltau şi parcă răs­pun­deau freamătului de sub pământ.

   Sigur era glasul pământului ce se trezea încet la viață,spunându-mi mai e puțin...puțin...